Dumbrava minunată
Se vede ce soi rău
este duduia Lizuca
Doamna Mia
Vasilian dă noilor sale cunoştinţe informaţii despre persoana sa cu-n aer de
tinereţe naivă.
...Acum douăzeci
şi trei de ani, când a adus-o barza în casa părinţilor domniei sale, i s-a pus
numele Maria, închipuiţi-vă!
Cele două soţii de
funcţionari, proaspăt transferaţi în târgul nostru de guvernul conservator, o
ascultau cu interes, făcând însă în sine rezerve personale asupra anilor.
Numele li se părea convenabil. Un nume destul de
frumos, nu-i aşa?
Cum a început însă
a îngâna cele dintâi cuvinte, dumneaei şi l-a schimbat singură. C-o voce
muzicală, ţuguindu-ţi buzişoarele, răspundea totdeauna: Pe mine mă cheamă Mia! Şi Mia i-a rămas numele.
Cineva făcea,
atunci, observaţia că asta dovedeşte la copilă “simtul muzicii".
Într-adevăr,
doamna Mia Vasilian poate mărturisi fără sfială că e o muzicantă desăvârşită!
Toată lumea recunoaşte că dumneaei are o voce fermecătoare!
De altminteri a şi
urmat patru ani la conservator. Celebra Teodorini o iubea şi-i prezicea un
viitor strălucit. Era vorba, în familie, să fie trimeasă la Milano.
Părinţii săi erau
bogaţi, aveau moşie mare în Buzău, lângă Leonteşti. Echipagii, servitori în
livrele, guvernante... Cu asta s-a născut şi a crescut Mia Vasilian.
Adesea, tatăl său,
boier Anastase, o lua pe genunchi şi-i arăta portretele strămoşilor în rame
ovale aurite.
Din strălucirea de
altădată i-a rămas cel puţin atâta: o creştere nobilă.
În condiţiile de
odinioară, căsătoria cu Vasilian ar fi apărut ca o mezalianţă, căci domnia sa e
născută Papazoglu.
Având însă în
vedere atâtea şi atâtea lucruri, speculaţii nefericite, inimiciţii politice, a
trebuit să se resemneze. Totuşi
nu se poate spune, nu-i aşa? că Vasilian nu-i de familie bună. E dintr-o foarte
bună familie, dimpotrivă, boieri moldoveni, însă oricine va recunoaşte că
Papazoglu e altceva: e un nume celebru.
În sfârşit,
principalul e că se simte bine şi e fericită. Şi Jorj îi satisface toate
capriciile... Altfel nici nu se poate. El e cu cincisprezece ani mai mare ca ea
şi a mai fost însurat o dată.
I-a rămas şi un
copil, o fetiţă care - cum să spun? - care e un fel de ghimpe între ei... un
copil, vai! destul de rău crescut.
Asta aduce puţină
umbră vieţii lor, nu-i aşa? Căci Vasilian a luat-o din dragoste. Văzând împotrivirea
ei de la început, bietul Jorj căzuse bolnav.
A trebuit să
cedeze; şi la nuntă avea o toaletă aşa de frumoasă, aşa de elegantă, încât o
invidiau toate prietenele.
- Eu sunt cam
dificilă, încheie c-un zâmbet dulce doamna Mia Vasilian, şi am gusturi
deosebite. Îmi place mai cu samă eleganţa şi fineţa... Nu înţeleg de ce nu mai
aduce cafeaua! urmă ea săltând din jâlţ cu vioiciune.
- Lasă, mata,
madam Vasilian, o potoli cucoana cea mai bătrână, nu te deranja. Trebuie să
vie. Până atuncea îmi răsucesc ţigara...
Mia Vasilian
tropăi mărunţel până la sonerie şi apăsă prelung pe buton, încruntând
sprâncenele încondeiate negru. Iar cucoana Emilia, aruncând o privire fugară şi
cu diferite înţelesuri către fiica sa, madam Neicu, deschise poşeta şi începu a
cotrobăi prin ea căutând o mică tabacheră de argint în care ţinea tutun de
calitatea a doua.
Doamna Mia
Vasilian, soţia cunoscutului avocat din târgul nostru, observase privirea
cucoanei Emilia şi zâmbi. I se părea foarte ciudat, cum o mamă aşa de înaltă şi
de groasă poate să aibă o fată aşa de uscată şi gubţire - ca o aţă... Las’ că
amândouă sunt urâte şi fără gust îmbrăcate. Şi au nişte pălării... Cum pot nişte femei de condiţie să poarte asemenea pălării?
Servitoarea, o
fetică vie cu mutrişoara de veveriţă, intră păturindu-şi şorţul alb.
- Aţi sunat,
cuconiţă?
- Ma chère, îi
răspunse blând Mia Vasilian, aşteptam nişte cafele care nu mai sosesc...
- Îndată,
cuconiţă... Şi servitoarea dispăru îndărăt.
Doamna Mia
Vasilian făcu doi paşi spre fereastra deschisă.
-Frumoasă zi, vorbi
ea, totuşi mi se pare prea cald. Ne
aduce şi şerbetul de portocale îndată. Fetiţa asta e foarte inteligentă şi-mi cunoaşte toate gusturile. Şi cu servitorii,
dragă cucoană Emilia, trebuie să ştii cum să te porţi.
- În ziua de azi nu mai sunt servitori ca altădată,
observă cucoana Emilia.
Doamna Vasilian răspunse zâmbind:
- Cu ai mei, eu sunt foarte mulţămită. La mine servitorii
se tem de un singur lucru: să nu-i concediez...
Madam Neicu îşi strânse buzele subţiri, ar fi vrut să
răspundă ceva. Dar se stăpâni şi tăcu.
- Cu toate acestea şi eu îi schimb destul de des, ce să
fac? se tângui nevinovat doamna Vasilian. De unii trebuie să mă despart. Mai cu
samă pe cei rău crescuţi nu-i pot suporta... La mine, dragă madam Neicu şi dragă
cucoană Emilie, năcazurile sunt cu totul de altă natură. Prea mult n-am a mă
plânge, dar totuşi, trebuie să ştiţi că, la marginea târgului acestuia nenorocit,
trăiesc nişte bătrâni ridicoli, părinţii "predecesoarei" mele. Nu trecea o zi şi cereau lui Jorj să le trimeată copila,
că vor numaidecât să vadă pe Lizuca lor, că fără Lizuca lor nu pot trăi! Dacă bietul copil nu a avut parte de o creştere îngrijită,
numai bătrânii sunt de vină. De-acolo a venit cu nişte mutre şi cu nişte
obiceiuri de ţărancă, dragele mele, încât, drept să vă spun, mie mi-i şi
groază. Vă închipuiţi dumneavoastră că nu pot pune pe ea o broderie ori o
panglică! E de admis ca la vârsta ei- are şase ani! - să nu poată face o
reverenţă în faţa unor persoane mai în vârstă? Eu am fost crescută altfel.
Lucrurile acestea pe mine mă horipilează!
Slujnica cu mutrişoară de veveriţă se ivi în umbra uşii,
purtând tablaua cu dulceaţă şi cafele.
- Cuconiţă, vorbi ea delicat, domnu locotenent Micuş Lazăr
întreabă dacă binevoiţi a-l primi.
- Cum nu? Să poftească; astăzi e ziua mea de primire;
dumnelui e totdeauna binevenit! răspunse doamna Vasilian cu o voce puţintel mai
înaltă.
Şi săltând în rochia-i foşnitoare, făcu doi paşi spre uşă.
Când zări uniforma verde, capul blond şi lins şi obrazul
ras şi pudrat al ofiţerului, făcu un gest de poftire cu mâinile şi zâmbi dulce.
- Domnule Micuş, nu te-am văzut de-un secol, cântă ea. Şi
tânărul se opri uimit la doi paşi, întorcând puţin capul şi ascultând muzica
glasului ei.
- Doamnă, răspunse el ceremonios, sunt foarte fericit că
nu m-aţi uitat...
Cu călcâiele lipite, înclinându-se, apucă uşor mânuţa
întinsă a doamnei Vasilian şi-i sărută vârfurile degetelor. Slujnicuţa aşezase
pe măsuţa dintre cucoane tablaua şi se întorsese, privind cu admiraţie. Cucoana
Emilia şi madam Neicu stăteau cu linguriţele în mână şi nu ştiau dacă ar fi
potrivit să absoarbă şerbetul. În sfârşit, îl înghiţiră şi, pe când adăogeau
apa trebuitoare, ofiţerul se înfăţişă şi-naintea lor, elegant şi solemn.
Schimbul de complimente care urmă, mişcările rotunde, zâmbirile
şi poftirile împrăştiară, în salonaşul grenat, ca un abur de nobilă uitare şi
voie-bună. Nimeni nu băgă de samă când se strecurase, printre scaune, spre
tablaua cu şerbet, Lizuca, necazul doamnei Vasilian.
Era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţa
de doc albastru stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele
îi erau pline de colb şi cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau
nişte picioruşe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt
tuns, băieţeşte, şi arăta în rotunzimea lui felurite bulbucături neregulate. Năsuşorul
mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-l dovedeau şi mânecile rochiei.
Gura-i era cam mare şi obrajii prea roşii. Nu era deloc frumuşică şi delicată
duduia Lizuca. Numai ochii căprui, umbriţi de gene negre, aveau în ei câte-o
mică floare de lumină.
Fără să stea deloc în cumpănă şi fără să-i pese de nobila
adunare, Lizuca păşi uşor însă hotărât spre măsuţa cu dulceaţă şi, înfigându-şi
două degete în chisea, le scoase împodobite c-o bucată nestatornică de şerbet. Tocmai
când se îndeletnicea s-o prindă cu gura şi cu limba fără a pierde nimic,
slujnicuţa o zări şi dădu un ţipăt.
- Ce-i, ma chère? se întoarse cu mirare doamna Vasilian.
Dar când văzu despre ce era vorba, când înţelese ce contrast
şi ce sacrilegiu s-a produs în salonaşul său grenat, sângele i se ridică brusc
în obraji şi-i fulgeră în ochi.
- Ce înseamnă asta, Eleno? vorbi ea apăsat, c-o voce scăzută,
dramatic. De câte ori te-am făcut atentă asupra acestor lucruri? De ce-ai
înlemnit? la-o!... Nu-nţelegi că, dacă o mai văd o clipă, trebuie să
chemaţi doctorul? Ah! e ceva îngrozitor! oftă ea cu deznădejde, întorcându-se spre
musafiri. E zadarnic orice; zadarnic! Nu ştiu ce să mai fac cu copilul acesta. Uitaţi-vă
dumneavoastră cu ce obiceiuri mi-a venit de la bunicii ei. Eu i-am spus de
multe ori lui Jorj că copilul acesta e o ruşine şi o
nenorocire. Chiar de aceea Jorj nici n-o mai trimete la
bătrâni... E o hotărâre pe care nu pot decât s-o aprob!
Cucoanele dădeau din cap c-o adâncă înţelegere a lucrului;
şi oftară. Domnul Micuş părea nedumerit. El ar fi dorit să râdă. Şi-i părea rău
că de pe faţa doamnei Vasilian a pierit lumina.
Dar stăpâna casei era o fiinţă fină şi înţelegătoare. Cum
văzu că Elena s-a năpustit şi a apucat pe copilă în gheare ca uliul, trăgând-o
în salturi violente şi neregulate spre întunericul antreului, se întoarse spre
domnul Micuş cu acel suav zâmbet pe care, oricât s-ar sili, nu-l poate avea
nici o femeie din târgul nostru.
- Domnule Micuş, zise ea, după acest intermezzo, te rog
să aştepţi puţin până ce ţi-oi aduce dulceaţă de smeură, pe care am făcut-o eu
singură ieri.
- Cu această mânuţă... răspunse ofiţerul, înclinându-se
iar şi sărutând unghiile trandafirii.
Ca şi cum această galanterie ar fi fost un semnal,
cucoana Emilia şi madam Neicu se priviră şi se ridicară deodată.
Împotrivirile, protestele, explicaţiile, zâmbetele nu ţinură
prea mult, şi, după ieşirea celor două cucoane, în salon se făcu un răstimp
linişte, apoi răsună un râs cristalin, semn că orice supărare se uită destul de
lesne pe lumea asta...
