Acolo unde şcoala lipseşte

Acolo unde şcoala lipseşte

Micile ziare, desenele, desenele animate, recitările, micile filme, întrunirile, dezbaterile, iată o serie de activităţi infantile sau tinereşti colective şi inteligente pe care şcoala ar trebui să le înlesnească şi să le promoveze. Eu visez la o şcoală care să nu fie deschisă numai dimineaţa, care să nu fie formată numai din săli destinate lecţiilor şi "ascultărilor", o şcoală cu încăperi luminoase prevăzute cu mese pentru desen, cu un mic teatru, cu una sau mai multe trupe de actori, cu un "studio" fotografic şi cinematografic, cu o tipografie, cu săliţe pentru lecturi colective libere, întruniri şi discuţii. O şcoală completă cu orar complet; o şcoală care să ofere tinerilor mijloace de a-şi petrece în modul cel mai bun, mai inteligent orele libere care, pe lângă instrucţia obligatorie comună şi după ea să permită celor tineri şi foarte tineri să desfăşoare împreună, prin liberă opţiune şi aşa cum cred de cuviinţă, acele activităţi fără de care nu există o adevărată şi completă formare intelectuală, cetăţenească şi socială. Numai şcoala poate - sau mai bine zis ar putea - oferi tuturor minunata posibilitate de a-şi pune la încercare capacităţile personale de iniţiativă, de organizare, de creaţie în cele mai diferite domenii, de la artă la sport, la ştiinţă sau tehnică.

Numai şcoala publică ar putea face acest lucru sub aspect material, dată fiind amploarea mijloacelor pe care le pretinde un atare obiectiv; numai şcoala publică poate face bine acest lucru sub aspect educativ. Asociaţiile de tineret socialiste, progresiste, laice nu dispun, în Italia, decât de mijloace foarte restrânse, nu izbutesc să treacă dincolo de buna iniţiativă periodică sau de inteligenta activitate sistematică a grupurilor mici. Trebuie să spunem apoi că federaţiile de tineret ale partidelor muncitoreşti şi socialiste sunt (cu toate numeroasele lor lacune) o foarte bună şcoală de iniţiativă şi de responsabilitate democratică şi civică; ele îi învaţă pe mulţi copii şi tineri să vorbească, să conducă o întrunire, să scrie un articol, să pună pe picioare o mică revistă, însă nu reuşesc să fie centre de iniţiativă culturală mai "dezinteresată" şi probabil că nici nu pot fi din cauza naturii lor de organizaţii politice de luptă, angajate din plin în acea amplă şi "inutilă" punere la încercare a propriilor puteri care ar trebui să fie, în schimb, esenţa activităţilor extraşcolare promovate de şcoală, în şcoală, dar în afara orarului şcolar.

Organizaţiile catolice de tineret sunt singurele care dispun, în Italia, de numeroase posibilităţi materiale (să ne gândim la vasta reţea capilară de "sedii parohiale de recreare"), dar ele nu par să fie orientate - cu toată existenţa anumitor fermenţi inovatori serioşi ce se pot vădi la o seama de universitari catolici precum şi o anumită modă activistă împărtăşită de numeroşi preoţi - spre acel tip de activitate creatoare, liberă, critică şi conştientă despre care vorbim. În legătură cu aceasta, ni se pare foarte semnificativă "condamnarea" tezelor susţinute de un tânăr preot toscan, don Lorenzo Milani, în cartea sa "Experienţe pastorale" (Vaticanul i-a impus autorului să retragă volumul din comerţ). Cartea lui don Milani nu era decât un viguros atac împotriva parohiilor care puneau la dispoziţia tinerilor inactivi numai micul biliard şi filmele de proastă calitate; ea susţinea cerinţa educativă (şi pastorală, potrivit cu punctul de vedere al preotului) de a face din şcoala serală nucleul activităţii parohiale adresate tineretului în centrele şi cartierele muncitoreşti, ţărăneşti şi, în general, populare. Dacă idealul educativ modern al unei formări intelectuale libere şi în spirit critic îşi găseşte totuşi susţinători printre unii catolici cu spiritul mai deschis şi mai sensibil, linia "educaţiei de masă" a tineretului rămâne neschimbată pentru biserică: sediu de recreare şi, totodată confesional, destindere şi, totodată conformism intelectual.

Lucio Lombardo Radice, L'educazione della mente