Micii Fabre

Micii Fabre

Şcoala ar trebui să dea viaţă mai ales unei serii de "cercuri" de tineri cercetători şi tehnicieni care să se ocupe cu strângerea plantelor, cu studierea animalelor, cu excursiile şi explorările geologice şi petrografice, cu construirea unor aparate şi aşa mai departe. Trebuie să subliniez că o tradiţie în acest sens există în Italia numai în şcolile elementare (iar în împrejurarea de faţă îmi face plăcere să amintesc că Giuseppe Lombardo Radice, filozof inspirat de idealism, e adevărat, dar plin de înţelegere faţă de valoarea cognitivă şi formativă a ştiinţelor naturii, a sustinut constant, pe vremea sa, idealul "micilor Fabre", al şcolarilor ce se ocupau cu observarea atentă a vieţii insectelor; care erau experimentatori in vivo. În realitate, numai în şcolile elementare s-a putut dezvolta, din anul 1963, o cercetare ştiinţifică liberă, pentru că (până atunci) în şcolile teoretice italiene de nivel mai ridicat, adică în şcoala medie inferioară şi în cei doi ani următori de "gimnaziu", nu se găsea loc - nici măcar un "ungher" - pentru ştiinţele naturii. Despre această situaţie vom vorbi pe larg în partea a treia a studiului de faţă (dedicată tocmai "primei ştiinţe) şi vom examina în special posibilităţile noi, chiar dacă destul de limitate, pe care le poate oferi noul obiect de studiu intitulat "Observări ştiinţifice" şi introdus în clasele experimentale ale "şcolii medii unificate". Aici vrem să notăm că absenţa ştiinţelor naturii din programele de învăţământ destinate şcolii ai căror elevi au în principiu vârsta cuprinsă între 11 şi 14 ani îngreunează mult chiar şi iniţiativa părinţilor de a-i îndruma pe aceşti copii spre o activitate ştiinţifică sau tehnică liberă. Îmi amintesc cu plăcere şi emoţie de orele pe care tatăl meu le petrecea cu mine în căutarea greierilor, a fluturilor, a călugăriţelor, de explicaţiile pe care mi le dădea asupra vieţii şi obiceiurilor lor ciudate; de unele seri luminoase de vară petrecute pe coastele Etnei sau pe ţărmurile Mării Tireniene, când el mă învăţa să identific constelaţiile, îmi explica originea denumirii lor antice, mă făcea să urmăresc şi să înţeleg, noapte de noapte, lună de lună mişcarea aparentă a bolţii înstelate cu ajutorul unei "hărţi cereşti" mobile pe care mi-o dăruise. Când am intrat în gimnaziu, acest gen de interese şi activităţi a dispărut: atare activităţi ar fi trebuit sprijinite de un studiu sistematic corespunzător "vârstei raţiunii" la care ajunsesem, nu putea să se bizuie numai pe observarea directă, elementară.

Astăzi sunt părintele unor băieţi care au vârsta pe care o aveam eu pe atunci şi trebuie să recunosc cinstit că, în ceea ce priveşte interesul lor pentru activitatea liberă pe terenul ştiinţelor naturii, am dat greş. Sunt, recunosc aceasta, un "abstract", iar ştiinţa începe să mă intereseze numai din clipa când este pe cale să devină sistematizare logico-formală. Cu toate acestea, de educaţia intelectuală a copiilor (şi nu numai de ea!) se ocupă, infinit mai stăruitor, soţia mea, care are o mentalitate şi o cultură ştiinţifică experimentală operaţională, concretă. Dacă îmi amintesc de unele succese personale pe linia "iniţiativelor ştiinţifice" din perioada când copiii mei urmau şcoala elementară (de exemplu, o conferinţă despre ţânţari ţinută de cel de-al doilea născut, conferinţă cu clasificări, observaţii, referinţe clinice şi chiar un examen microscopic), în schimb, nu pot cita nici un episod ştiinţific din activitatea extra-şcolară - totuşi foarte însufleţită - a celor doi mai mari care să se fi petrecut după ce ei au intrat în şcoala medie inferioară. Băieţii citesc mult şi caută - în lectură - să înfrunte texte şi probleme care depăşesc în bună măsură capacitatea vârstei lor, dar până acum nu am reuşit să le trezesc pasiunea pentru cărţile de popularizare ştiinţifică, foarte numeroase, pe care le au la dispoziţie acasă.

Nu cred că este vorba de un fenomen izolat. Am impresia că în multe familii asemănătoare cu a mea interesul pentru ştiinţă şi activitatea ştiinţifică suferă o întrerupere în perioada dintre încheierea şcolii elementare şi intrarea în liceu; o letargie a spiritului ştiinţific ce corespunde cu absenţa studiului ştiinţelor naturii la elevii între 11 şi 14 ani (sau, în cazul celor care după şcoala medie urmează liceul clasic, chiar la elevii între 11 şi 16 ani). 

În cazul de faţă, părintele ce lucrează ca muncitor(sau agricultor, sau tehnician) se află într-o situaţie mai bună decât părintele intelectual "pur". El poate îndruma mai uşor (dar nu fără un efort cultural şi didactic) copilul spre un hobby tehnico-ştiinţific şi îl poate ajuta atunci când face experienţe sau când construieşte. Totuşi, lipsa unui sprijin cultural al şcolii în domeniul ştiinţific a făcut până acum, din această inteligentă activitate casnică a preadolescenţilor, mai mult un antrenament foarte util pentru mâini şi pentru dobândirea unui oarecare nivel de dexteritate decât un mijloc de maturizare propriu-zisă a spiritului ştiinţific şi tehnic. 

L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice