Istoria unui "desen animat"

Istoria unui "desen animat"

Prin urmare, putem folosi în avantajul copiilor noştri experienţele intelectuale personale, putem retrăi prin ei anumite episoade importante din cursul formării noastre culturale şi morale; totuşi, se cere să fim sensibili şi la exigenţele noi pe care le manifestă copiii, să ne lăsăm îndrumaţi de ei spre alte forme de joc creator. Ne-am referit mai înainte la televiziune şi la influenţa pe care emisiunile-concurs o pot avea asupra jocurilor şi instruirii copiilor. Să examinăm acum cinematograful: în viaţa copiilor noştri, el ocupă un loc pe care nu-l avea în propria noastră viaţă de copii. Nu este vorba numai de răspândirea cantitativă a cinematografului, de numărul mai mare de filme pe care le văd copiii noştri faţă de numărul celor pe care le-am văzut noi pe vremea când aveam vârsta lor. Este vorba şi de importanţa cinematografului ca activitate, de locul pe care îl ocupă, spre exemplu, regizorul şi scenaristul în opinia publică; de familiarizarea copiilor noştri cu instrumentele tehnice ale cinematografiei, familiarizare mult mai profundă faţă de aceea a noastră; de cunoştinţele mai precise pe care le au ei despre prelucrarea peliculei.

Faptul că aparatul de fotografiat, destul de "rar" şi de gingaş cu 40 de ani în urmă, este astăzi divertismentul obişnuit al adolescenţilor sau chiar o jucărie de copii nu ne mai miră. Mai pastrăm însă, în schimb, unele prejudecăţi faţă de camerele de filmare. Negreşit, camera este un aparat destul de scump încă azi (dar nu mai este acel obiect de mare lux cum era cu 20 de ani în urmă), şi cere o predispoziţie "artistică" mai rafinată decât simplele aparate fotografice; eu sunt, totuşi, absolut convins că nu peste mulţi ani şi aparatul de filmat va fi un divertisment normal al copiilor, în familie şi la şcoală, cât şi al copiilor şi al grupurilor de tineri; ca o mică "cinematecă" constituită din filme făcute, în casă, de copii noştri nu va trezi în noi mai multă mirare decât albumul de fotografii făcute de ei.

Copiii sunt mult mai sensibili decât părinţii la schimbările ce se petrec odată cu trecerea timpului: aspiraţia de a face ei înşişi filme apare cu mult înainte de a ne da noi seama de această nouă posibilitate. Atare aspiraţie poate să ni se pară fantezie pură, veleitate copilărească, dar se poate foarte bine întâmpla ca tocmai ei, cu pasiunea şi inventivitatea lor, să ne facă dovada că lucrurile nu stau aşa. Cazul unui copil plin de fantezie care, încă la vârsta de cinci ani, îşi pusese în minte să facă el singur un desen animat mi se pare exemplar. Înainte de a-l face, desena ore întregi, cu răbdătoare îndemânare, serii de figuri ce se deosebeau doar puţin una de alta şi care, desfăşurate rapid, lăsau impresia mişcării. La urmă, dându-şi seama de zădărnicia încercărilor lui, a imaginat altă tehnică. Şi-a confeciţonat (cu ajutorul bunicii, care mânuia foarfeca) păpuşi de carton cu braţele şi picioarele mobile şi a desenat fundaluri. El intenţiona să procedeze astfel: să puna păpuşile pe un fundal în poziţia iniţială dorită şi să le fotografieze; să deplaseze puţin membrele mobile şi să facă apoi o a doua fotografie şi aşa mai departe. Desfăşurarea rapidă a fotogramelor proiectate pe un ecran trebuia să dea iluzia mişcării. Era încă o "descoperire", practic, nerealizabilă; dar puştiul nu s-a descurajat şi nu s-a lăsat. Ideea bună sau, mai bine-zis, realizabilă (şi cele dinainte erau bune, ca idei) a apărut prin mobilizarea fratelui său şi a unor verişoare. Micul "Walt Disney" care începea să-şi dea seama că îşi asumase o sarcină ce depăşea puterile unei singure persoane, a dat fiecarui colaborator câte ceva de făcut în scenele unei întâmplări născocite de el (povestea prieteniei dintre o pisicuţă şi un şoricel ce se salvează reciproc de mai multe ori). A ieşit astfel la iveală o serie de 20 de desene foarte spirituale, ale căror personaje reprezentau diverse tipuri de personalităţi infantile.

Abia din momentul acela, părintele sceptic şi negativist a început să ia în serios "ideea fixă" a băiatului. I-a spus că un prieten al său din Napoli are un foarte bun aparat de fotografiat în culori; fără îndoială că băiatul nu l-a mai lăsat să trăiască în linişte până când prietenul din Napoli nu a venit pentru o zi la Roma, înarmat cu toate uneltele, şi nu şi-a dedicat răbdător o întreagă după-amiază "filmării" desenelor în ordinea arătată de "regizor", încheind cu o frumoasă fotografie în culori a însuşi regizorului. O mătuşă literată s-a ocupat de "coloana sonoră" (câte o mică strofă declamată la fiecare fotogramă) şi până la urmă copilul a putut proiecta în faţa părinţilor şi prietenilor, cu mare succes, desenul său animat, Pisica şi şoarecele.

L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice