Acolo unde şcoala lipseşte
Micile
ziare, desenele, desenele animate, recitările, micile filme, întrunirile,
dezbaterile, iată o serie de activităţi infantile sau tinereşti colective şi
inteligente pe care şcoala ar trebui să le înlesnească şi să le promoveze.
Eu visez la o şcoală care să nu fie deschisă numai dimineaţa, care să nu fie
formată numai din săli destinate lecţiilor şi "ascultărilor", o
şcoală cu încăperi luminoase prevăzute cu mese pentru desen, cu un mic teatru,
cu una sau mai multe trupe de actori, cu un "studio" fotografic şi
cinematografic, cu o tipografie, cu săliţe pentru lecturi colective libere,
întruniri şi discuţii. O şcoală completă cu orar complet; o şcoală care să
ofere tinerilor mijloace de a-şi petrece în modul cel mai bun, mai inteligent
orele libere care, pe lângă instrucţia obligatorie comună şi după ea să permită
celor tineri şi foarte tineri să desfăşoare împreună, prin liberă opţiune şi
aşa cum cred de cuviinţă, acele activităţi fără de care nu există o adevărată
şi completă formare intelectuală, cetăţenească şi socială. Numai şcoala poate -
sau mai bine zis ar putea - oferi tuturor minunata posibilitate de a-şi pune la
încercare capacităţile personale de iniţiativă, de organizare, de creaţie în
cele mai diferite domenii, de la artă la sport, la ştiinţă sau tehnică.
Numai
şcoala publică ar putea face acest lucru sub aspect material, dată fiind
amploarea mijloacelor pe care le pretinde un atare obiectiv; numai şcoala
publică poate face bine acest lucru sub aspect educativ. Asociaţiile de tineret
socialiste, progresiste, laice nu dispun, în Italia, decât de mijloace foarte
restrânse, nu izbutesc să treacă dincolo de buna iniţiativă periodică sau de
inteligenta activitate sistematică a grupurilor mici. Trebuie să spunem apoi că
federaţiile de tineret ale partidelor muncitoreşti şi socialiste sunt (cu toate
numeroasele lor lacune) o foarte bună şcoală de iniţiativă şi de
responsabilitate democratică şi civică; ele îi învaţă pe mulţi copii şi
tineri să vorbească, să conducă o întrunire, să scrie un articol, să pună pe
picioare o mică revistă, însă nu reuşesc să fie centre de iniţiativă culturală
mai "dezinteresată" şi probabil că nici nu pot fi din cauza naturii
lor de organizaţii politice de luptă, angajate din plin în acea amplă şi
"inutilă" punere la încercare a propriilor puteri care ar trebui să
fie, în schimb, esenţa activităţilor extraşcolare promovate de şcoală, în
şcoală, dar în afara orarului şcolar.
Organizaţiile
catolice de tineret sunt singurele care dispun, în Italia, de numeroase
posibilităţi materiale (să ne gândim la vasta reţea capilară de "sedii
parohiale de recreare"), dar ele nu par să fie orientate - cu toată
existenţa anumitor fermenţi inovatori serioşi ce se pot vădi la o seama de
universitari catolici precum şi o anumită modă activistă împărtăşită de
numeroşi preoţi - spre acel tip de activitate creatoare, liberă, critică şi
conştientă despre care vorbim. În legătură cu aceasta, ni se pare foarte
semnificativă "condamnarea" tezelor susţinute de un tânăr preot
toscan, don Lorenzo Milani, în cartea sa "Experienţe pastorale"
(Vaticanul i-a impus autorului să retragă volumul din comerţ). Cartea lui don
Milani nu era decât un viguros atac împotriva parohiilor care puneau la
dispoziţia tinerilor inactivi numai micul biliard şi filmele de proastă
calitate; ea susţinea cerinţa educativă (şi pastorală, potrivit
cu punctul de vedere al preotului) de a face din şcoala
serală nucleul activităţii parohiale adresate tineretului în centrele şi
cartierele muncitoreşti, ţărăneşti şi, în general, populare. Dacă idealul
educativ modern al unei formări intelectuale libere şi în spirit critic
îşi găseşte totuşi susţinători printre unii catolici cu spiritul
mai deschis şi mai sensibil, linia "educaţiei de masă" a
tineretului rămâne neschimbată pentru biserică: sediu de recreare şi,
totodată confesional, destindere şi, totodată conformism intelectual.
Lucio Lombardo Radice, L'educazione della mente
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu