Viaţa reală şi domeniul fanteziei

Viaţa reală şi domeniul fanteziei

Aşadar, de îndată ce intră în prima clasă a şcolii elementare (ba chiar de îndată ce începe să vadă, să pipăie, să vorbească), copilul doreşte să pună stăpânire pe Realitate, este nerăbdător să cunoască. Capacitatea sa de a-şi încorda atenţia, capacitatea de efort, de concentrare intelectuală este totuşi foarte slabă; mai mult decât de slăbiciune, este chiar cazul să vorbim de labilite, de discontinuitate. Noi putem urmări o cuvântare, o lectură, un raţionament, putem continua o lucrare sau un experiment ore în şir; el poate s-o facă, în fazele iniţiale ale activităţii lui intelectuale, doar timp de câteva minute. Are nevoie de pauze lungi, iar pauza lui se numeşte basm, fantezie, magie. Repet cele spuse în primul capitol: lumea învăţării, a cunoaşterii, a realităţii şi aceea a jocului fantastic şi a stăpânirii magice a lucrurilor sunt net separate în conştiinţa şi în activitatea copilului încă de pe la vârsta de 5-6 ani. Eroarea pe care o săvârşeşte educaţia constă în a confunda ceea ce în mintea copilului este complet separat, în a considera greşit că magia se poate substitui explicaţiei ştiinţifice, basmul se poate substitui realităţii iar domeniul fanteziei se poate substitui existentei concrete. lar noi, care trăim împreună cu copiii, trebuie să respectăm ritmul lor, trebuie să muncim şi să ne odihnim odată cu ei, alternând dialogul serios cu convorbirile extravagante. Între 4 şi 10 ani, orice copil trăieşte în două locuri: acela concret, unde i se află casa cu numărul stabilit de organele municipale, şi acela al fanteziei pe care l-a inventat şi în care el are un alt nume, îndeplineşte funcţii înalte şi trăieşte aventuri entuziasmate. Ar fi foarte frumos dacă şi noi, "cei mari", am putea deveni cetăţeni ai Ţării Fanteziei născocite de copilul nostru sau, cel puţin, suverani ai unor state limitrofe ce întreţin zgomotoase relaţii - când paşnice, când războinice - cu acela unde copilul s-a stabilit fie ca rege, fie ca preşedinte, fie ca primar şi aproape întotdeauna ca unic cetăţean. Cu cât regret îmi amintesc de corespondenţa aproape zilnică pe care am întreţinut-o ani de-a rândul cu familia Lombrice Radardo, de atrăgătoarele scrisori ale tatălui, Lionello, şi ale mamei, Leonia, care povesteau la început întâmplările fericite şi nefericite ale lui Prosdòcimo, apoi pe cele ale lui Bonaventura şi, în sfârşit, pe cele ale micului Soave. Era o "a doua imagine" plină de haz, fantastică, a familiei, pe care copiii nu vroiau s-o identifice cu familia lor, deşi în fapt, o identificau; "dublurile" părinţilor şi ale copiilor prezentau magistral calităţile şi defectele celor în cauză, basmul era mai eficient decât predica. În prezent, chiar şi micul Soave consideră că jocul a durat prea mult; el s-a retras într-un fel de regat propriu, întreţinând raporturi ambigue cu un ameninţător stat războinic dominat de o regină-mamă şi cu un sfios stătuleţ vasal, rău guvernat de un tată preşedinte (mai bun educator decât mine, prietenul Ernesto R. este cetăţean al unei comune familiale libere - creaţie a fanteziei - republica Ambrica; el i-a învăţat atât de bine pe cei doi fii ai săi  regulile democraţiei sănătoase, încât un unanim vot de neîncredere al familiei îl va sili foarte curând să demisioneze din postul de primar). 

De ce să ne ruşinăm de "copilăriile" la care ne dedăm împreună cu copiii noştri? Taţii şi mamele prea serioşi au numai de pierdut. Şi nici nu se poate spune că chiar atunci când ne jucăm cu copilul nostru istorisindu-i povestirile noastre nu putem scoate din ele (cu fineţe, în mod inteligent şi fără a stărui prea mult) date care vin în sprijinul educaţiei caracterului şi a intelectului. Să căutăm a nu deveni severi, "plicticoşi" când copilul ne cere să inventăm odată cu el cele mai fantastice aventuri; dar nici să nu căutăm a-l înşela, a "îndruga verzi şi uscate", a născoci poveşti atunci când el ne cere, dintr-un îndemn serios, explicaţia adevărată a unuia din miile şi miile de lucruri pe care nu le cunoaşte şi pe care doreşte să le cunoască.

L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice