Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?

Din nori îți cos o rochie ușoară.

Din ghiocei îți fac o cingătoare.

La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

Te-ncalț cu pantofiori de toporași.

Să fii cea mai frumoasă din oraș.

Vrei și brățări? Ba încă și cercei?

Îți fac un set complet din brebenei.

Și gata! Nu mai am, știi bine,

C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!

Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?

Din astea n-am. La Dumnezeu sunt toate!

Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,

Rugându-mă la El să ți le dea!

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?, Magda Isanos

Celei care pleacă - Ion Minulescu

 Celei care pleacă 

Ion Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut să fie

Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.

Un cântec trist, adus din alte ţări

De nişte pasări albe - călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări

Un cântec trist, adus de marinarii

Sosiţi din Boston,

Norfolk

Şi New York,

Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii

Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Şi-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt'dată un poet din Nord,

Pe marginile albului fiord,

Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,

Un vers,

O melodie,

Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Celei care pleacă - Ion Minulescu

Gargantua și Pantagruel, Francois Rabelais

Gargantua și Pantagruel

 Francois Rabelais

CARTEA ÎNTÎI 
Preaînfricoşata viaţă a marelui GARGANTUA tatăl lui PANTAGRUEL aşa cum a fost alcătuită mai demult de domnul Alcofribas Abstrăgător de chintesenţă – scriere plină de pantagruelism 

CĂTRE CITITORI 

Prieteni, răsfoind această carte 

Venin şi scîrbă-n ea n-o să aflaţi; 

Lăsînd orice mîhnire la o parte, 

De scrisul meu să nu vă ruşinaţi. 

N-o să ieşiţi de-aici mai înzestraţi, 

În schimb veţi învăţa să rîdeţi bine; 

Mai drepte gînduri n-am purtat cu mine. 

Văzînd cum v-a cuprins tristeţea hîdă, 

N-am stat să plîng, am rîs cum se cuvine, 

Căci numai omului i-e dat să rîdă. 

CUVÎNTUL ÎNAINTE AL SCRIITORULUI 

    Băutori străluciţi şi preasfrinţite feţe - căci nu altora, ci vouă vă-nchin aceste scrieri - în dialogul lui Platon, din cartea care se cheamă Ospăţul, lăudînd Alcibiade pe învăţătorul său Socrate, prinţul de toţi recunoscut al înţelepţilor, îl aseamănă între altele cu silenele. 

    Silenele erau, pe vremuri, nişte cutioare ca acele ce se mai văd încă prin unele dughene ale spiţerilor, avînd zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşucheate, ca scorpii, satiri, cerbi înhămaţi, iepuri încornoraţi, gîşte împiedicate, raţe cu samarul în spate, precum şi alte încondeieri meşteşugite, dinadins închipuite spre-a stîrni hazul lumii necăjite (cum făcea Silene, dascălul bunului Bachus). Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese; ambră şi tămîie; mosc şi chihlimbar; smirnă şi ienibahar; pietre nestemate şi alte daruri de preţ. 

    Aidoma fusese Socrate căci privindu-i înfăţişarea şi văzîndu-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată, atît era de pocit la trup şi de caraghios în apucături. Avea nasul turtit şi căutătură de taur; faţă de om nebun, purtări necioplite şi îmbrăcăminte grosolană. Era sărac lipit pămîntului, iar noroc la femei n-avea nici pe-atît. Nevrednic de a îndeplini vreo slujbă în Republică, se ţinea numai de şotii; bea oricînd, cu oricine şi de toate rîdea, păstrînd cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înţelepciune. Dar dacă ridicai capacul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit: minte mai pătrunzătoare decît a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat, cumpătare fără seamăn, deplină împăcare cu sine, gîndire neşovăitoare şi un dispreţ vrednic de uimire faţă de toate cîte îi îndeamnă pe ceilalţi oameni să-şi lase odihna, să alerge, să se trudească, să străbată mările şi să poarte războaie între ei. 

    Şi ce tîlc socotiţi că ar putea să aibă această întîmpinare cu sămînţă de vorbă, cînd dau să pornesc la drum? 

    Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzînd numele poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mîndria prohabului, Slănină pe fasole lesne aţi putut crede că citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni şugubeţe; fiindcă nu v-aţi ostenit să le cercetaţi mai adînc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, adică după denumirea cărţii, care stîrneşte îndeobşte batjocură şi rîs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvîrlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată. 

    Iată de ce, deschizînd această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decît chipul zugrăvit pe deasupra, iar gîndurile din adînc nu sînt atît de uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor. Iar dacă veţi afla în toate aceste cuvinte încredinţate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărţii v-o făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi cîntecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăşte dintr-o inimă lipsită de griji.     N-aţi destupat niciodată butelcile? Gîl! Gîl! Vă mai aduceţi aminte cam cîte aţi deşertat? Văzut-aţi vreodată cum face cîinele, cînd dă peste un os cu măduvă? Platon, în cartea a III-a despre Republică, spune că e dobitocul cel mai înţelept din lume. Uitaţi-vă mai bine la el şi o să băgaţi de seamă cu cîtă evlavie miroase osul, cu cîtă grijă îl păzeşte, cu cîtă patimă îl prinde, cu cîtă luare-aminte îl pipăie, cu cîtă poftă îl zdrobeşte şi cu cîtă grabă începe să-l sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduieşte şi ce bunătate aşteaptă? Nimic mai mult decît puţină măduvă. E adevărat că această fărîmă de hrană e mai dulce decît toate celelalte, fiindcă aşa cum spune Galenus măduva e tot ce a plăsmuit firea mai desăvîrşit. 

    Fiţi dar înţelepţi după pilda cîinelui şi vă bucuraţi, adulmecînd şi gustînd aceste cărţi săţioase, de preţ deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. Apoi, sfărîmaţi osul şi sugeţi-i măduva hrănitoare! Nu mă îndoiesc nici o clipă că, după citirea acestora, veţi fi mai înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi veţi dobîndi o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine; nu numai în privinţa credinţei, dar şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre oameni. 

    Socotiţi oare cu tot dinadinsul, că Homer scriind Iliada şi Odiseea s-a gîndit la acele parabole, pe care i le-au pus în cîrcă, mai tîrziu, Plutarh, Heraclit, Eustaţiu, Fronţiu şi Poliţian? Dacă vă închipuiţi aşa ceva, sînteţi la o poştă departe de gîndul meu. După cum zic de asemenea, că nici Homer, nici Ovidiu în Metamorfozele lui, n-au putut să prevestească duhul Evangheliei, aşa cum numitul călugăr Lubin, cap de dovleac, a încercat s-o dovedească unor nebuni care aveau vreme să-l asculte. (Vorba aceea: cum e sacul, aşa-i şi peticul!) 

    Dar dacă nici dumneavoastră nu daţi crezare unor asemenea năzbîtii, binevoiţi a primi tot astfel şi hronicul meu, vesel şi proaspăt-scris, pentru care nu m-am trudit mai mult decît domniile-voastre, care zăboviţi cu mine la un pahar de vin. Căci pentru întocmirea acestei cărţi împărăteşti n-am folosit mai mult răgaz decît îi e trebuincios omului să-şi întărească puterile trupului, adică să mănînce şi să bea. Acestea sînt ceasurile cele mai prielnice pentru scrierea marilor întîmplări şi a cugetărilor adînci, după cum obişnuia însuşi Homer, dascălul tuturor grămăticilor, ca şi Enius, părintele poeţilor latini, despre care ne aduce mărturie Horaţiu; deşi un mîrlan a spus o dată, că stihurile acestuia din urmă miroseau mai mult a vin, decît a ulei de lampă. 

    Tot astfel ar putea să vorbească despre cărţile mele oricare scamator de bîlci, dar să-i fie în nas, lui acolo ! Cît de minunată, de veselă şi de îmbietoare e mireasma vinului! Cît de dulce şi de dumnezeiască e, pe lîngă izul de ulei ! Eu unul mă voi simţi nespus de mîndru, dacă se va spune despre cărţile mele că miros mai mult a vin, decît a ulei; nu cum s-a întîmplat cu Demostene, despre ale cărui Cuvîntări s-a zis că miros mai mult a ulei de opaiţ, decît a vin. 

    E o cinste şi o laudă pentru mine să fiu preţuit ca un bun prieten, iubitor de petreceri, cu bucurie primit în toate adunările ucenicilor lui Pantagruel. 

    Un cîrcotaş găsise cusur acelor cuvîntări ale lui Demostene, spunînd că puţeau mai rău decît şorţul murdar al unui vînzător de uleiuri. Oricum ar fi, voi să alegeţi partea cea mai bună din tot ce-am îndeplinit cu vorba ori cu fapta; să cinstiţi cum se cuvine creierul covăsit care v-a dăruit aceste plăcute fleacuri, iar mie să-mi daţi voie să fiu mereu vesel. 

    Aşadar, bucuraţi-vă, dragii mei, şi citiţi cu inimă rîzătoare cele ce urmează, spre desfătarea voastră trupească şi folosul rărunchilor. Şi ascultaţi, capete de măgari mîncate de sfrinţie, nu uitaţi să ridicaţi un pahar în sănătatea mea; pe urmă n-o să mai avem nimic de împărţit împreună. 

CAPITOLUL I Despre obîrşia şi vechimea neamului lui Gargantua 

    Dacă doriţi să cunoaşteţi, aşa precum a fost, vechea obîrşie a neamului lui Gargantua, v-aş îndruma să cercetaţi vechile hronici pantagruelice. De acolo veţi afla cum s-au ivit pe lume urmaşii aceştia şi cum, coborînd de-a dreptul din spiţa lor, s-a născut Gargantua, tatăl lui Pantagruel. N-o să vă supăraţi, însă, dacă din capul locului, în ceea ce mă priveşte, mă voi lăsa păgubaş; cu toate că e o poveste pe care aş putea s-o reiau mereu de la început, pentru sporita plăcere a înălţimilor voastre. Cel puţin aşa spune Platon în Philebo şi Gorgias, iar după el Flaccus, că scrierile de felul acestora, cu cît le citeşti mai des, cu atît ţi se par mai desfătătoare. 

    Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-şi numească strămoşii, începînd cu cei care au încăput în corabia lui Noe şi pînă în zilele noastre. Mă gîndesc uneori, că mulţi dintre împăraţii, regii, ducii, prinţii şi papii zilelor noastre, nu sînt decît urmaşii unor strîngători de petice sau cărători de gunoaie; după cum e tot atît de adevărat, că destui cerşetori în zdrenţe, care întind mîna pe la uşa bisericii, prăpădiţi şi nevoiaşi, poartă în vinele lor sîngele unor regi şi împăraţi, care au ţinut odinioară puterea în mîini şi au scăpat-o, potrivit minunatei treceri a domniei şi a măririi, de la asirieni la mezi, de la mezi la perşi, de la perşi la macedoneni, de la macedoneni la romani, de la romani la greci şi de la greci la francezi. 

    Iar ca să vorbesc despre mine însumi, mult îmi vine să cred că sînt coborîtor dintr-un crai bogat, sau dintr-un prinţ al trecutelor vremi, căci rar am întîlnit pe unul mai dornic de a fi bogat şi de a fi prinţ: să mănînc zdravăn, să nu fac nimic şi să n-am altă grijă decît să-mi pricopsesc toţi prietenii, pe oamenii de ispravă şi pe învăţaţi. Mă mîngîi cu gîndul că pe lumea cealaltă voi fi mai puternic şi mai avut decît ar putea să-mi treacă pe la poarta minţii în clipa de faţă. Dacă vă cercetează aceleaşi gînduri sau vreunul asemănător, îmbărbătaţi-vă în restrişte şi beţi din carafa brumată, de cîte ori se iveşte prilejul. 

    Întorcîndu-ne acum la oile noastre, se cuvine să adaug, că din mila cerului ne-au rămas cu privire la vechimea neamului lui Gargantua mărturii mai depline decît asupra oricărui muritor, afară bineînţeles de Mesia, despre care nu mi-e îngăduit să vorbesc, fiindcă nu-mi dau voie diavolii (clevetitorii şi făţarnicii). S-a întîmplat aşadar, ca [...] lîngă Bolta rece din Gualeau, (mai jos de Olive, cum mergi spre Narsay), săpînd nişte oameni pămîntul mai adînc, să dea peste un sicriu de aramă uriaş, atît de ascuns sub stăvilarele rîului Vienne, încît nu i se zărea nici unul din capete. Anevoie deschizîndu-l, pe latura însemnată dinadins deasupra unei ulcele, pe care era scris în limba etruscă: Hic bibitur, săpătorii au găsit nouă butelci aşezate în cruce, ca popicele din ţara Gasconiei; iar sub talpa popicului din mijloc era o cărticică plăcută la vedere, pîntecoasă, unsuroasă, durdulie, cenuşie, bine împlinită şi puţin mucegăită, dar frumos mirositoare, ca un trandafir în floare. 

    Aici s-a găsit însemnarea mai sus amintitei obîrşii, scrisă pe de-a-ntregul cu slove de pisanie, dar nu pe hîrtie, şi nici pe piele de viţel, ori pe table de ceară, ci pe scoarţă de ulm; iar literele erau atît de şterse din pricina vechimii lor, încît anevoie se puteau desluşi trei din ele la şir. 

    Deşi nevrednic de-o asemenea lucrare, am fost chemat să-i descurc iţele, şi ajutîndu-mă cu mai multe perechi de ochelari, folosind mijlocul de a citi semnele ascunse (după cheia pe care ne-a lăsat-o Aristotel), am izbutit, aşa cum vedeţi, să tălmăcesc amintita scriere, pantagruelizînd, adică citind cu paharul în mînă minunatele fapte ale lui Pantagruel. La sfîrşitul cărţii am dat peste un mic adaos, intitulat Farafastăcurile doftoriceşti. Şoarecii, nevăstuicile şi alte rozătoare (ca să spun drept) făcuseră ferfeniţă începutul. Cu toată cinstea cuvenită vechiturilor, aştern pe hîrtie partea care a mai rămas.

CAPITOLUL II „Farafastăcurile doftoriceşti" găsite într-un mormînt străvechi

Cimbrilor îmblînzitor temut 

Veni în zbor, căci se ferea de roită;

 buţile deodată s-au umplut 

Vărsîndu-i unt în cismele-amîndouă. 

Iar altul, cînd văzu că valul creşte Răcni:

- „Seniori, hai, scoateţi-l afară! 

Păcat de barba lui, că se mînjeşte; 

Sau cel puţin întindeţi-i o scară." 

Spun unii, că mai bine-ţi lingi papucul, 

Decît să ceri iertare stînd pe brînci. 

Atunci în lacrimi s-a sculat flaimucul 

Ce pescuia obleţi în ape-adînci, 

Şi-a zis: - „Cinstiţi boieri, nu vă lăsaţi! 

Tiparii sînt pe masă la casap, 

Iar dacă mai cu grijă vă uitaţi, 

O să vedeţi o pată pe potcap." 

Dar cînd a fost în cărţi să citească, 

Găsiră numai coarne de viţel. 

- „Tiara a-nceput să se răcească, 

Mi-a îngheţat creierul!" spuse el. 

L-au încălzit cu iz de baraboi 

Şi l-au lăsat tihnit să stea pe vatră, 

Punînd bine-nţeles hulube noi 

Pizmaşilor ce la răspîntii latră. 

De gaura lui sîn-Patriciu-au zis, 

De Gibraltar şi alte borte-o mie; 

Să fi putut, pe toate le-ar fi-nchis, 

În lume guturai să nu mai fie. 

Iar toţi spuneau: - „Auzi obrăznicie, 

Să vrea să-ncuie vîntul pintenog, 

Să-l ţină strîns sub lacăt în robie, 

Ba poate să-l mai pună şi zălog!" 

Aici fu corbul jumulit în lege 

De Hercule din Lybia barbară.

- „Cum? zise Miloşi, ce sînt eu? Nu-s rege? 

De ce să mă lăsaţi pe dinafară? 

Vreţi voi, să-mi uit durerea mea amară, 

Să vă hrănesc cu broaşte pe curechi? 

Mai bine mort, decît aşa ocară, 

Să fiu vîndut de voi la haine vechi!" 

Veni atunci Q. B. şontîc şi hop! 

Ca stihurile lui călcînd cu pasul. 

Morarul, văr de-al marelui Ciclop, 

I-a măcinat pe toţi, suflîndu-şi nasul; 

Căci tuturora le sosise ceasul 

Să se prefacă-n pulbere şi scrum. 

Sunaţi din trîmbiţi şi vestiţi cu glasul, 

Erau destui: sînt şi mai mulţi acum! 

În scurtă vreme, pasărea lui Joe 

Făcu prinsoare c-o să fie rău; 

Iar el rămase trist şi fără voe, 

Văzînd că-i fiert şi copt regatul său; 

Şi s-a pornit s-aprindă focu-n hău, 

Decît scrumbii să taie de nevoe, 

Robind văzduhul, ca un nătărău, 

Profeţilor corăbiei lui Noe. 

Dar va veni o vreme-ncondeiată, 

Cu şapte fusuri şi c-un arc turcesc; 

Un rege cu spinarea pipărată 

Se va ivi în strai călugăresc. 

Şi cum? Pentr-un făţarnic mişelesc, 

Noi să lăsăm pogoanele să piară? 

Ajunge! Măscăriciul boieresc 

În gaură de şarpe să dispară! 

Apoi, un altu-n pace-o să domnească, 

De bunii lui prieteni sfătuit, 

Toţi cei curaţi vor şti să se-nsoţească, 

Cu hulă nimeni nu va fi lovit; 

Iar fericirea care s-a vestit 

Se va sui-n clopotniţa cea mare, 

Cînd herghelia ce s-a răvăşit 

Va birui ca regele călare. 

Cu hocus-pocus lumea va trăi, 

Cu timp lui Marte piedică-i vor pune; 

Dar unul fără seamăn va veni, 

Voios, frumos, glumeţ, cu gînduri bune. 

Sus inima! La masă să se-adune 

Flăcăii mei, că nu s-a mai văzut 

Să dai cu tifla la aşa minune 

Şi să nu blestemi vremea ce-a trecut. 

Iar mai la urmă cel turnat în ceară 

Va fi-ncuiat sub clopotul din ornic; 

Şi măre-măre, cîţi o să mi-l ceară 

Pe clopotarul de ulcele dornic. 

Ar ţine-n loc norocul nestatornic 

Cine-ar putea de limbă să mi-l prindă, 

Înfăşurînd cu brîu de mare vornic 

Hambarul plin de rele pînă-n grindă!

CAPITOLUL III Cum a fost purtat Gargantua unsprezece luni în pîntecele maică-si 

Grandgousier era chefliul cel mai vesel al vremii sale şi băutorul cel mai harnic din cîţi a cunoscut lumea. Îi plăcea să mănînce sărat, de aceea în cămările lui se aflau puse la păstrare, pentru oricînd, grămezi întregi de şunci de Baiona şi de Maienţa, nenumărate limbi afumate, belşug de caltaboşi în lunile de iarnă, felurite cărnuri ţinute în muştar şi în saramură, icre de păstrugă în untdelemn şi cîtime de cîrnaţi, dar nu de Bolonia (căci se temea de otrăvurile italienilor), ci de Bigorre, de Lonquaulnay, de Brena şi de Rouerg. În anii bărbăţiei sale s-a însoţit cu Gargamela, fata regelui Parpaioţilor, o femeie chipeşă şi plină de nuri. Atît şi-au frecat şoriciurile şi de-atîtea ori s-au strîns în braţe, jucîndu-se de-a dobitocul cu două spinări, pînă ce Gargamela a rămas grea, zămislind un fecior pe care l-a purtat în pîntecele ei unsprezece luni.       Căci atît, ba chiar mai mult, se întîmplă să ţină sarcina femeii, cînd e vorba de naşterea unui prunc cu stea în frunte, sortit să îndeplinească isprăvi mari la vremea lui. Aşa povesteşte Homer că s-a petrecut cu nimfa care, împreunîndu-se cu Neptun, a născut abia după un an împlinit, adică la douăsprezece luni. Aşa zice A. Gelu (cartea sa a IlI-a), că sămînţa măreţului zeu nici nu putea să rodească într-un timp mai scurt, pentru a da la iveală o făptură cu adevărat desăvîrşită. Tot din această pricină, lui Jupiter i-a trebuit o noapte de patruzeci şi opt de ceasuri ca să facă dragoste cu Alcmena. Cum s-ar fi plămădit mai în grabă unul ca Hercule, care a mîntuit lumea de balauri şi de tirani? 

 Dumnealor, pantagrueliştii mai vechi, au întărit cele ce vă spun, arătînd lămurit că orice prunc născut de-o femeie pînă în unsprezece luni de la moartea bărbatului ei, se cuvine, potrivit legii, să fie socotit al aceluia. Hipocrat în cartea Di alimento, Pliniu în cartea VII, capitolul , Plaut în Cistellaria, Marcus Varo în satira numită Diata (punînd temei pe spusele lui Aristotel), Censorius în cartea De die natali, Aristotel însuşi în Natura animaliums, Gellius în cartea III, capitolul 16, Servius, pornind în Eglo de la un vers al lui Virgiliu: 

Matri longa decern... şi o mie de alţi nerozi, al căror număr a mai sporit de-atunci cu oamenii legii, au statornicit că femeile văduve, timp de două luni după moartea bărbatului, pot să-şi dea poalele peste cap în toată voia. Eu v-aş ruga, aşadar, dacă ştiţi vreuna din acestea (pentru care face să te osteneşti) să mi-o aduceţi de-a călare pînă aici. Şi dacă pînă în a treia lună se va întîmplă să rămînă grea, plodul pe care îl va naşte va fi, în bună rînduială, vlăstarul legiuit al răposatului. Sarcina, bine înteţită, îşi umflă foalele şi creşte. Întindeţi pînzele, băieţi, că burta corăbiei e plină! Aşa făcea şi Iulia, fata împăratului Octavian, care nu se întindea cu ibovnicii ei decît în lunile cînd era grea, după cum cîrmaciul nu se suie pe punte, pînă ce nu-i corabia smolită cu grijă şi încărcată cum se cuvine. 

 Iar dacă vreunul dintre dumneavoastră le-ar ţine de rău pe văduve că fac dragoste cu burta la nas (cînd nici iepele nu se mai lasă la armăsar după ce-au prins), dumnealor vă vor răspunde că nu sînt iepe, ci femei, şi că înţeleg să se folosească de plăcuta îngăduinţă, care le dă voie să se înfrupte fără teamă din ce prisoseşte; aşa a răspuns odinioară şi Populia, după cum zice Macrob în cartea a IlI-a din Saturnalii [...]păi grele, n-are decît să le pună astupuş şi să le coasă gura.

 CAPITOLUL IV Cum a mîncat Gargamela o porţie zdravănă de tuslama înainte de a naşte 

 Să vă istorisesc acum în ce chip a născut Gargamela; iar dacă nu mă puteţi crede, înseamnă că aveţi pe undeva o scăpăciune. 

 Dumneaei s-a scăpat, să iertaţi, după prînz în a treia zi a lui februarie, după ce gustase dintr-o porţie zdravănă de tuslama. Tuslamaua e o mîncare făcută din măruntaie de bou gras. Boii se îngraşă în staul, cu fîn proaspăt adus de pe imaş. Imaşul e o păşune care se coseşte de două ori pe an. Tăiatu-s-au în ziua aceea trei sute şaizeci şi şapte de mii paisprezece boi de-aceştia graşi, care au fost puşi la sărat în cîşlegi, ca să fie pastramă din belşug toată primăvara, ştiut fiind că, la orice ospăţ cumsecade, sărătura stîrneşte băutura. 

 Bucătarii gătiseră tuslama pe săturate, şi o brodiseră atît de gustoasă că toţi se lingeau pe degete. Dar tuslamaua, vedeţi dumneavoastră, dacă o laşi să stea, se strică, ceea ce e lucru de ruşine. Aşa fiind, Grandgousier a poruncit să se mănînce toată, ca nimic să nu se irosească; şi mai ales să nu se arunce! A poftit la ospăţ pe toţi tîrgoveţii din Saingais, din Suille, din Roche Clermaud şi din Vaugaudray, la care s-au mai alipit megieşii lor din Coudray, din Montpensier, din Guy de Vede, precum şi alţi buni băutori, fraţi de pahar şi straşnici jucători de popice. Cumătrul Grandgousier i-a primit pe toţi cu mare bucurie, poruncind să i se dea fiecăruia cîte o strachină. Iar pe femeia lui a sfătuit-o să nu înfulice prea lacom, aflîndu-se în preajma naşterii şi fiind tuslamaua un fel de mîncare anevoie de mistuit: „I s-a făcut mititelului poftă de borhot; nu-l lăsa, că-l papă tot!" Gargamela n-a ţinut însă seamă de nici o oprelişte şi a zvîntat singură şaisprezece baniţe, două ciubere şi şase vedre. Ah, ce mai mîndreţe de băligar creştea şi dospea în ea!

 După ce s-au ospătat bine, au luat-o cu toţii pe Sub-Sălcii, şi-acolo în crîng, la iarbă verde, s-au prins la joc şi au săltat, în cîntec vesel de oboaie şi ison dulce de cimpoaie, cu atîta foc şi atîta pară, că inima ţi se umplea de primăvară, văzîndu-i cu cîtă voie bună petrec şi la ulcele se întrec. 

CAPITOLUL V Vorbe de pahar

Au pornit să bea şi să se veselească, pe pajiştea unde se aflau. Şi numai ce începură butelcile să gonească, şuncile să dănţuiască, băutorii să se avînte şi paharele să cînte. 

- Scoate vinul nou din bute şi toarnă-l în clondire, iute! 

- Fără apă, fîrtate, fără apă! 

- Toarnă-aici, cu ochii-nchişi! 

- Uite cum plînge paharul, lacrimă de porfiriu! 

- Să cinstim sfînta Sete! 

- Ce arşiţă! 

- Aş vrea şi eu, cumătră, să-ncep odată să beau! 

- Te cam ia cu frig, drăguţo? 

- Puţintel. 

- Sfîntul Petru aşa zice: bea vinul, să nu se strice! Să cuvîntăm despre băutură, fraţilor! 

- Eu beau la ceasuri anumite, ca măgarul papei. 

- Eu beau aghiasmă, ca părintele stariţ. 

- Ce-a fost mai întîi: băutura sau setea? 

- Setea! Nici copilul de ţîţă nu bea pînă nu-i e sete. 

- Să vă spun eu, că sînt diac: „La început a fost Băutura!" Privatio praesupponit habitum (Pe cine nu l-au făcut limbut cupele pline? – Horaţiu, Epistole) Scrie la carte: Fecundi calices quem non fecere diser. 

- Noi, cei fără prihană, bem numai cînd ni-e sete. 

- Eu, păcătosul, fără. Dacă nu mi-e sete acum, mîine o să-mi fie. Beau, ca să mă feresc de setea ce m-aşteaptă. Beau pentru setea viitoare! Beau la nemurire! Beţia mea e veşnică şi veşnicia mea-i beţia. 

- Să cîntăm, să ne rugăm şi să bem. Domnul să ne ţină harul! 

- Cine mi-a luat paharul? Dat-am împuternicire cuiva, să bea în locul meu? - Udă-te şi te vei usca; usucă-te şi te vei uda! 

- Eu nu mă pricep la vorbe; mă ajut cum pot cu fapta. 

- Să nu pierdem vremea în zadar! Eu mă stropesc şi beau de frica morţii. 

- Bea mereu şi n-ai să mori niciodată! 

- Stropeşte-mă, că mă usuc şi mor cu zile! Iar duhul meu, după moarte, o să-şi caute mîntuirea în balta broaştelor. Sufletul omului nu poate vieţui în uscăciune. 

- Pivniceri şi voi chelari, dătători de viaţă vie! Veniţi-mi în ajutor, să pot să beau în veacul-veacurilor, amin! 

- Vezi, să nu-ţi rămînă maţele neudate! 

- Cine nu simte că bea, degeaba bea. 

- Vinul care îţi intră în sînge, nu se pierde în scăldătoare. 

- Ia să clătim puţin măruntaiele viţelului pe care l-am încălţat azi-dimineaţă. 

- Dacă hîrtia zapiselor mele ar suge atît vin ca mine, zarafii care m-au împrumutat, tot ar mai stoarce ceva în ziua plăţii. 

- Ai ridicat mereu mîna şi ţi s-a înroşit nasul. 

- Cît vin o să mai încapă în mine, pînă îl voi da afară pe cel pe care l-am băut? 

- Nu bea cu ţîrîita, că-ţi face rău la lingurică! Parcă-ai trage vinul din butoi cu şipul! 

- Ştii ce deosebire e între un şip şi un clondir? 

- Mare deosebire! Clondirului îl pui dop, iar şipului, şurub. 

- Bunicii noştri erau mai harnici: beau cu oala. 

-A ieşit bine ce-a dat din tine. Hai să bem! 

- Nu te duci să stai puţin de vorbă cu gîrla? Vecinul meu a plecat să-şi spele maţele. 

- Eu mai mult decît un burete nu sug. 

- Eu ca un bun templier. 

- Eu sorb tanquam sponsus. 

- Eu, sicut terra sine aqua. 

- Ce-i şunca? 

- Un cărător de băutură. Cu scripetele cobori vinul în pivniţă, cu şunca îi dai drumul pe gît. 

- Aia e! Toarnă să beau ! 

- Nu mai am încărcătură. 

- Dacă aş putea să mă înalţ, aşa cum coboară vinul în mine, de mult aş pluti prin văzduh. 

- „Astfel cîndva Jacques Coeur s-a-mbogăţit. 

Astfel lăstarii-n crîng au înverzit, 

Astfel în Indii Bachus a pătruns 

Şi filozofi, melinzii au ajuns." 

- Ploaia mică goneşte vîntul mare, iar băutura lungă trăsnetele-alungă. 

- „Ia vericule şi bea 

Cît mai e vin în ulcea!" 

- Am să chem în judecată setea pentru silnicie şi prigoană. Să vie un copil de casă să-mi scrie plăngerea după dreptul legii. 

- Asta zic şi eu băutură! Mai demult goleam paharul întreg, acum nu mai las pe fund nici o picătură! 

- S-o luăm cu chibzuială, nimic să nu se piardă. 

- Uite colea în strachină, burtă drăgălaşă de bou gras şi măruntaie fripte după pofta inimii. Să le ţesălăm puţin, pentru bucuria pîntecelui. 

- Bea, sau te... Ia nu te mai codi şi bea... 

- Nu, mulţumesc. 

- Bea, cînd te rog! 

- Păsările nu mănîncă pînă nu le mîngîi pe coadă; eu nu beau pînă nu mă pofteşti: Lagona edatera! 

- Vinul ăsta îmi culege setea de prin toate încheieturile. 

- Mie mi-o stîrneşte, de mi-e mai mare dragul! 

- Teamă mi-e, fraţilor, să nu rămîn fără sete! 

- Daţi de veste lumii, în sunet de şipuri şi clondire, să se ştie că cine şi-a pierdut setea să nu se ostenească s-o caute la noi: am dat-o afară cu clistirul băuturii! 

- Dumnezeu a pus un soare pe cer, să lumineze pămîntul, iar mie pe gît unsoare, să alunece vinul! 

- Eu port pe limbă cuvîntul lui Dumnezeu: Sitio! Mi-e sete ! 

- Nici lava nu se stinge mai anevoie decît setea pe care am moştenit-o de la tata. 

- Pofta vine mîncînd, zicea popa Angest din Mans; setea o pui pe goană, bînd. 

- Cum scapi de sete? 

- Ca de muşcătura cîinelui. Dacă alergi în urma cîinelui, cîinele nu te muşcă; dacă bei înainte de a-ţi fi sete, setea nu te mai ajunge. 

- Drept ai grăit! Spune mai departe. Adu vin, vierule, cît mai sîntem vii. Argus avea o sută de ochi şi cu toţi vedea; chelarul ca să răzbească cu turnatul ar trebui să aibă o sută de mîini, ca Briareu. 

- Ce plăcut lucru, să te zvînţi după ce te-ai udat! 

- Mie dă-mi din cel alb. Toarnă, toarnă! Cu vîrf, păcătosule, cu vîrf! Simt că mi se jupoaie limba de arşiţă! 

- Să bem, fraţilor! În sănătatea ta, prietene, din toată inima, tot paharul ! 

- Ha! Ha! Ha! Să bem pe săturate! 0, Lacrima Christi! îl cunosc. Ăsta-i vin de Deviniere, din struguri băşicaţi. 

- E un vin ca o mîngîiere. Catifea, nu altceva! 

- Nu face nici o cută, e frumos ţesută, din lînă bătută. 

- Haide, prietene, eu joc cinstit: am toate cupele ! Uitaţi-vă la mine, cum amestec paharele. Nu-i nici o scamatorie, e numai iuţeală de mînă. 

- Ce mai beţivi! Ce arşi de sete ! Toarnă aici, paj drăgălaş! 

- Cu vîrf! 

- Natura abhorret vacuum. 

- Cine-ar zice, că din vinul ăsta au băut şi muştele? 

- Umple paharul şi dă-l pe gît. E doftorie! 

CAPITOLUL VI În ce fel neobişnuit a venit pe lume Gargantua

În vreme ce băutorii schimbau între ei aceste fărîmituri de cuvinte, Gargamela a început să se vaite de dureri în pîntece. Socotind că i-a venit ceasul de a naşte, Grandgousier s-a ridicat de pe iarbă şi, ca s-o îmbărbăteze, a sfătuit-o să se lungească la umbra sălciei, spunîndu-i în glumă că în curînd o să-i mai crească două picioare. A îndemnat-o să-şi ţină firea şi să aştepte cu răbdare sosirea pruncului. Chinurile facerii sînt grele, dar mult nu ţin; după aceea femeia simte o bucurie mare şi de durere nu-şi mai aduce aminte. - Adevărat îţi vorbesc. Mîntuitorul nostru spune în Evanghelia de la Ioan cetire: „Muierea în dureri va da naştere, dar după ce va fi născut, suferinţa ei va uita-o". 

- Of, a răspuns Gargamela, frumos ştii să grăieşti! Mai bucuroasă ascult cuvintele Evangheliei, decît povestea sfintei Margareta, sau altă trăsnaie. 

- Curaj, mieluşico! i-a strigat Grandgousier. Dă-i drumul ăstuia, că pe-urmă mai facem unul. 

- Ai! s-a văitat ea. Ce vă pasă vouă, bărbaţilor? Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să mă chinuiesc, dacă aşa ţi-a fost pofta; dar ar fi fost mai bine - Doamne ! - să ţi-o fi tăiat! 

- Ce să tai? a sărit de colo Grandgousier. 

- Ah, ce bărbat de treabă te-ai făcut; numaidecît ai priceput. 

- Să mi-o tai! Adu încoace cuţitul, afurisite, dacă aşa ţi-e voia! 

- Ba să ferească Dumnezeu de una ca asta! Iartă-mă, Doamne, că n-o spusei într-adins. Să nu-ţi faci nici dumneata sînge rău. Azi o să am de furcă, după mila cerului, şi numai din pricina bărbăţiei dumitale, s-o porţi sănătos! 

- Curaj, curaj! zicea Grandgousier. Nu-ţi fie teamă, lasă boii dinainte să tragă. Eu mă duc să mai ciocnesc o oală. Am să stau pe-aici, pe-aproape, dacă te vei simţi rău, să mă strigi; sînt înapoi cît ai bate din palme. 

Puţin după aceea, Gargamela a început din nou să se vaite, să plîngă şi să ţipe. Moaşele sau strîns în jurul ei şi s-au apucat să-i pipăie pîntecele. Cercetînd-o cu de-amănuntul, au dat peste nişte cărnuri, care nu arătau tocmai bine. Moaşele au crezut că e copilul. Nu. Era maţul gros, care i se întorsese pe dos. Mîncase Gargamela prea multă tuslama, după cum parcă v-am spus. 

Atunci s-a desprins din ceata moaşelor o babă răpănoasă, căreia îi mersese faima de felceriţă mare, şi care, cu vreo şaizeci de ani în urmă, se pripăşise pe-acolo, venind din Brisepaille, de lîngă Saint-Genou. Baba i-a pus o cataplasmă atît de cumplită, încît toate larixurile i s-au strîns deodată, strîmtîndu-se atît de tare, că nici cu dinţii nu le-ai fi putut desface; (aşa cum diavolul, voind în timpul slujbei sfîntului Martin, să însemne în catastif clevetirile unor muieri din Galia, cu dinţii s-a apucat să întindă pielicica pe care nu mai avea loc să scrie). 

Lărgindu-se boabele mitrei din pricina acelei tulburări, fătul a intrat în vîna cea mare, a ajuns prin diafragmă pînă sub umăr, unde sus-numita vînă se desparte în două, apoi a cîrmit-o spre stînga, ieşind afară prin ureche. 

De îndată ce-a văzut lumina zilei, plodul n-a început să miorlăie ca alţi copii abia-născuţi: „Miau ! Miau !", ci a strigat limpede şi desluşit: „Daţi-mi să beau!", ca şi cum ar fi îndemnat la pahar pe toţi cei de faţă, cu un glas atît de puternic, că s-a auzit pînă în ţara Beussei şi dincolo de Bibarois. 

Ştiu bine, că nu veţi da crezare acestei naşteri puţin obişnuite. Mie unuia prea puţin îmi pasă; dar un om de ispravă, cu mintea sănătoasă şi cu scaun la cap, nu se îndoieşte niciodată de ceea ce i se spune, sau vede cu ochii că e scris. Nu zice înţeleptul Solomon în Proverbiorum, XIV: „Innocens credit omni verbo ?" Iar sfîntul Pavel în primo Corinthioi, XIII: „Charitas omnia credit?" Adică, pentru ce n-aţi crede? Pentru că întîmplarea nu seamănă să se fi petrecut cu adevărat? Dar eu spun că se cuvine s-o primiţi cu deplină încredere, tocmai fiindcă vi se pare de necrezut. Dascălii Sorbonei aşa ne învaţă, că numai prin credinţă se adevereşte a fi tot ceea ce parecă nu este. Găsit-aţi ceva împotriva legii? Împotriva dreptei credinţe? Împotriva Sfintelor Scripturi? În ceea ce mă priveşte, nu văd unde spune Biblia altminteri? De ce să vă îndoiţi că lucrul s-a întîmplat, dacă aşa a fost voia lui Dumnezeu? 

Nu vă tulburaţi mintea cu gînduri deşarte: la Dumnezeu toate sînt cu putinţă! Şi dacă ar hotărî el astfel, toate femeile ar naşte, de azi înainte, pe urechi. 

Bachus nu s-a desprins din coapsa lui Jupiter? 

Sfarmă-Piatră n-a ieşit din călcîiul maică-si, iar Neghiniţă din papucul doicii? Minerva nu s-a născut din capul lui Jupiter? (Tot prin ureche.) 

Adonis nu s-a întrupat din scoarţa unui mirt? 

Castor şi Pollux din coaja oului pe care l-a ouat (şi l-a clocit) Leda? 

Aţi rămîne cu gura căscată, dacă v-aş arăta aici întregul paragraf în care Pliniu' vorbeşte despre naşterile ciudate sau împotriva firii. Şi vă rog să mă credeţi, că eu nu-s nici pe departe atît de meşter în minciuni ca el. Citiţi Istoria naturală a lui (cartea VII, capitolul 3) şi nu-mi mai bateţi capul! 

CAPITOLUL VII Ce nume i-au dat lui Gargantua şi cum a început el să tragă la măsea 

În vremea aceasta, cumătrul Grandgousier bea şi petrecea cu prietenii. Auzind pe fiul său cum a răcnit de grozav la venirea pe lume: „Daţi-mi să beau!" a spus: 

- Cu vin vrea să-şi facă feciorul meu gargara-ntîia! 

La aceste cuvinte, cei de faţă şi-au dat cu părerea că, după obiceiul vechilor evrei, numele noului-născut ar trebui potrivit după cele rostite de tată la ivirea pe lume a băiatului, adică mai pe scurt: Gargantua. Grandgousier nu s-a împotrivit, Gargamela s-a arătat foarte bucuroasă, iar pentru ca pruncul să se liniştească, i-au dat să bea cîteva vedre. Apoi, ca pe-un bun creştin, l-au dus în faţa cristelniţei şi l-au botezat cu apă.   Şaptesprezece mii nouă sute treisprezece vaci de la Pautille şi de pe păşunile din Brehemond au fost alese să-l alăpteze; nici n-ar fi fost cu putinţă să se găsească în toată ţara o doică avînd atîta lapte ca să-l poată hrăni. Totuşi, unii filozofi ca de-alde Scott (nu ştiu nici eu de unde o scot) spun că pe Gargantua l-ar fi alăptat chiar maică-sa, din ţîţa căreia ţîşneau, la fiecare supt, o mie patru sute nouă vedre de lapte, ceea ce e aproape de necrezut. (Această susţinere a avut darul să-i scoată din fire pe învăţaţii Sorbonei, care au socotit-o drept o cumplită batjocură pentru bietele lor urechi, zicînd că miroase a erezie cale de-o poştă !) 

Pruncul a fost crescut şi hrănit astfel pînă la vîrsta de un an şi zece luni. Doftorii şi-au dat învoiala, ca în acest răstimp să fie scos la plimbare, iar meşterul Jean Denyau i-a întocmit un car frumos cu juguri pentru boi, în care slujitorii îl purtau toată ziua de colo pînă colo, spre marea lui desfătare. Îţi creştea inima văzîndu-l! Era chipeş la faţă, avea una peste alta nouăsprezece bărbii, iar de urlat, nu urla decît atunci cînd avea poftă. Nu prea stătea mult pe un loc, fiindcă mereu avea ieşire-afară, atît din pricina nevoilor fireşti cît şi a obiceiului pe care şi-l luase de a-şi uda necontenit gîtjelul cu zeamă de ciorchine. Nu bea niciodată fără rost, numai cînd era supărat sau mîniat, cu arţag sau cu pîrţag; şi de cîte ori pornea să scîncească, să răcnească sau să tropăiască, îi dădeau să bea şi pe loc se potolea, rîdea şi se înveselea. 

 Una din slujitoarele care i-au purtat de grijă în vremea aceea mi-a jurat pe ce-avea dumneaei mai scump că atît de bine se deprinsese să tragă la măsea, încît era de-ajuns să audă clondirele gîlgîind şi paharele cîntînd, ca să rîdă fericit, de parcă ar fi intrat de-a dreptul pe poarta raiului. Ţinînd seamă de această dumnezeiască meteahnă, cu care firea îl dăruise, femeile îl trezeau dimineaţa în desfătare, dînd glas potirelor de cleştar cu muchea cuţitului şi cîntînd din pîlnie pe pîntecul damigenelor. Iar plodul, auzind acea muzică plăcută, zburda şi se zbenguia, clătina din cap şi se legăna singur-singurel, plimbîndu-şi degetele pe strună şi ţinînd isonul cu şezutul. 

CAPITOLUL VIII Ce fel de veşminte purta Gargantua 

 La vîrsta de un an şi zece luni, tatăl lui Gargantua porunci să i se pregătească băiatului veşminte de culoarea pe care el însuşi o hotărîse pentru oamenii de la curtea lui: adică alb cu albastru. Meşterii s-au pus pe lucru şi în scurtă vreme hainele au fost gata tăiate şi cusute, după croiala care se purta pe timpul acela. Cercetînd vechile condici, care se mai păstrează la Curtea de Socoteli din Montsoreau, iată cum am aflat că era îmbrăcat: 

 Pentru cămaşă s-au folosit nouă sute coţi de pînză ţesută la Chatellerault, iar alte două sute coţi pentru buzunarele de la subsuori. Buzunarele nu făceau cute, fiindcă abia mai tîrziu au fost născocite cămăşile cu falduri, după ce cusutoresele şi-au rupt vîrful acului şi au început să coasă cu dosul. 

Pentru pieptar au fost tăiaţi opt sute treisprezece coţi de mătase albă, iar pentru eghileţi o mie cinci sute nouă piei şi jumătate, de cîine. De atunci au început oamenii să-şi lege nădragii de pieptar, iar nu pieptarul de nădragi, ceea ce era împotriva legilor firii, după cum a dovedit cu prisosinţă învăţatul englez Ockam, în Exponibilele domnului de Izmană-Lungă. 

 Nădragii i-au fost croiţi din o mie o sută cinci coţi şi o treime de postav de lînă albă, ferestruiţi în chip de turnuri crestate, iar la spate crenelate, ca nu cumva să se înfierbînte rărunchii. Nădragii erau de ajuns de largi, iar pulpanele fluturau în voie pe sub despicăturile tăiate din damasc albastru. Trebuie să vă mai spun, de-asemeni, că i s-a dat băiatului o mîndreţe de brăcinar, potrivit pe măsura întregii lui făpturi. Pentru prohab, adică pentru buzunarul dintre picioare, s-au folosit şaisprezece coţi şi un sfert din acelaşi postav, croit în chip de seceră. Cele două capete erau prinse frumuşel în două verigi de aur, cu copcii smălţuite, iar în fiecare din ele era încrustat cîte un smaragd de mărimea unei rodii. Fiindcă (cum spune Orfeu în libro de lapidibus şi Pliniu în libro ultimo), smaragdul e piatra care sporeşte bărbăţia şi dă putere mădularului. Deschizătura prohabului avea lungimea unei prăjini şi era împodobită ca şi nădragii cu fîşii de damasc albastru. Minunata ei lucrătură în fire de argint, cu plăcute înflorituri bătute în aur şi împodobite cu puzderie de diamanturi mărunte, rubine, peruzele, smaragduri şi mărgăritare persiene, semăna aidoma cu faimosul corn al belşugului cum îl ştim de pe vremea cînd Rhea l-a dăruit nimfelor Adrasteea şi Ida, doicile lui Jupiter: cornul mereu-zîmbitor şi roditor, veşnic înverzit şi înflorit, plin de viaţă şi de dulceaţă, încărcat de flori şi de comori. Te uitai la el şi - Doamne! - nu te mai saturai privindu-l! Dar despre toate acestea voi vorbi mai pe îndelete în cartea mea Despre cinstea prohabului; pînă una-alta pot să vă spun că era măreţ şi croit din belşug, frumos împodobit şi bine împlinit, spre deosebire de prohaburile altor domnişori, care sînt umplute cu vînt, spre marea supărare a frumoaselor doamne. 

 Încălţările, pentru care s-au tăiat patru sute şase coţi de catifea de un albastru strălucitor, erau croite în fîşii egale, rotunjite pe măsura piciorului. Pentru tălpi s-au tăbăcit o mie şi o sută piei de vacă neagră, croite în chip de coadă de peşte. 

 Pentru pelerină s-au folosit o mie opt sute coţi de catifea albastră, cu picăţele. Marginea era cusută cu înflorituri alese, iar mai sus, către umeri, una lîngă alta, butelci ţesute în fir de argint şi înşirate pe un drug de aur cu boabe de mărgăritar, voind să arate în acest fel că pruncul va ajunge un vrednic vecin de pahar în ceata băutorilor. 

 Cingătoarea (dacă nu mă înşel) i-a fost croită din trei sute coţi şi jumătate de mătase, jumătate albă, jumătate albastră. 

 La cingătoare nu i-au atîrnat nici spadă de Valencia, nici jungher de Saragosa, căci tatăl său nu putea să sufere pe cavalerii spanioli şi nici pe arabi; ci i-au pus la şold o sabie frumoasă de lemn şi un baltag tăiat în piele arsă, toate poleite şi suflate cu aur, cum oricare dintre dumneavoastră ar fi doritor să aibă. 

 Punga i-au croit-o din fuduliile unui elefant, primite în dar de la her Pracomtal, proconsulul Libiei. 

 Pentru haina cu poale lungi s-au tăiat nouă mii şase sute coţi, mai puţin două treimi, de catifea albastră (ca mai sus), cu dungi piezişe de aur, închipuind o culoare încă nenumită, pe care numai la gîtul turturelelor aţi mai văzut-o, şi pe care n-aţi fi putut s-o priviţi fără să vi se umple ochii de încîntare. 

 Pentru pălărie au fost folosiţi trei sute doi coţi şi un sfert de catifea albă; pălăria era largă şi rotundă, pe măsura capului. Tatăl său spunea că acele scufii, răsucite ca nişte foi de plăcintă, care ne-au venit din ţara arabilor, aduc nenoroc celor ce le poartă. 

 La pălărie i-au pus să fluture, lîngă urechea dreaptă, o pană mare, albastră, smulsă din coada unui onocrotal din Ircania-Sălbatică. 

 Iar drept emblemă, o placă de aur, care cîntărea şaizeci şi opt de funzi şi purta pe ea un chip smălţuit, înfăţişînd un trup de om cu două capete întoarse unul spre altul, cu patru braţe, patru picioare şi două şezuturi. Aşa spune Platon în Symposio, Ospăţul, că arăta făptura omenească în veacurile de la început; iar de jur împrejur era scris cu litere greceşti:   ΑΦΑΙΟΗ ΟΤ ΖΗΤΕΙ ΤΑ ΕΑΤΤΗΣ (Iubirea adevărată nu cere nici o răsplată).

 La gît i-au atîrnat un lanţ de aur, cîntărind douăzeci şi cinci de mii şaizeci şi trei de funzi, alcătuit din boabe grele, despărţite prin pietre mari de jasp verde, şlefuite şi tăiate în chip de balaur, cu nimb de raze şi scîntei, cum purta pe vremuri regele Necepsos. Lanţul acesta îi atîrna pînă la buric, şi toată viaţa s-a bucurat de puterea făcătoare de minuni cu care medicii greci ziceau că e înzestrat. 

 Mănuşile i le-au cusut din şaisprezece piei de spiriduşi şi alte trei de vrăjitoare, după sfatul cabaliştilor din Sainlouand, care astfel au hotărît. 

 Tatăl său i-a dat să poarte inelele care păstrau semnul vechii lor obîrşii: pe arătătorul mîinii drepte, un rubin mare cît un ou de struţ, încrustat cu măiestrie în aur egiptean; pe cel mijlociu, un inel făurit din patru metaluri felurite, topite laolaltă în chipul cel mai minunat ce s-a văzut vreodată, fără ca oţelul să se împotrivească aurului şi fără ca arama să întunece argintul. Inelul acesta era lucrarea căpitanului Chappuis şi a vrednicului său faur, Alcofribas. În degetul mijlociu al mîinii drepte purta un inel încolăcit în chip de şarpe, pe care străluceau un rubin fără seamăn, un diamant crestat în vîrf şi un smaragd de Physon, de un preţ neînchipuit. Hans Carvel, şlefuitorul de nestemate al regelui din Melinda, ca şi fraţii Fourques din Augsburg, îl preţuiseră la şaizeci şi nouă de milioane opt sute nouăzeci şi opt de miei cu lînă creaţă. 

CAPITOLUL IX Despre culorile vesmintelor lui Gargantua 

 Aşa cum aţi văzut, culorile alese pentru îmbrăcămintea lui Gargantua au fost: albul şi albastrul. Tatăl său a voit să arate în acest fel dumnezeiasca bucurie care cuprinsese inima lui. Căci, după cum le tălmăcea el, albul înseamnă veselie, încîntare, plăcere şi desfătare, iar albastrul, înălţimile cereşti. 

 Nu m-aş mira dacă, citind aceste rînduri, veţi rîde pe socoteala bătrînului băutor, zicînd că un asemenea tîlc dat culorilor e greşit şi fără nici o noimă; fiindcă, după închipuirea dumneavoastră, albul înseamnă credinţa, iar albastrul statornicie. Dar, fără să vă tulburaţi, să vă mîniaţi sau să vă înfierbăntaţi (fiindcă afară cam bate vîntul), o să vă rog, dacă vă vine la îndemînă, să răspundeţi la o întrebare. (Nu vreau să silesc pe nimeni; nici pe cei de faţă, nici pe alţii, oricare ar fi; voi rosti numai cîteva cuvinte din adîncul paharului.) Cine v-a zăpăcit şi v-a întors pe dos? Cine v-a spus că albul arată credinţă, iar albastrul statornicie? V-aţi luat, ştiu eu, după o carte care se cheamă Blazonul culorilor, pe care o vînd negustorii de mărunţişuri prin bîlciuri, dar pe care prea puţini au citit-o? Nu ştiu cine s-a încumetat s-o scrie, dar a făcut bine că nu şi-a dat în vileag numele. Că n-aş putea să spun ce mă uimeşte mai mult: neobrăzarea sau neghiobia lui? 

 Neobrăzarea, fiindcă fără nici un rost, fără nici un reazim de gîndire şi fără nici un fel de mărturie, a îndrăznit, cu de la sine putere, să hotărască el singur, ce anume tîlc are fiecare culoare; aşa fac samavolnicii, care vor ca bunul-lor-plac să ţină loc de lege, pe cînd înţelepţii şi învăţaţii se străduiesc să lumineze pe cititori cu dreapta judecată a minţii. 

 Neghiobia, fiindcă şi-a închipuit, că fără nici un temei şi fără nici o judecată, cavalerii or să înceapă să-şi întocmească blazoane le după neroziile lui. E iarăşi adevărat (vorba aceea: multe muşte la coada calului), că s-au găsit destui zevzeci din tagma veche a marilor dregători, care, luînd drept bune cele scrise în acea carte, după ele şi-au ticluit sentinţele şi hrisoavele lor, şi-au înhămat catîrii şi şi-au îmbrăcat copiii de casă, şi-au croit nădragii, şi-au înflorit mănuşile, şi-au pus ciucuri la aşternut, şi-au vopsit flamurile, au născocit cîntări şi, ceea ce-i mai urît, au împuiat cu tot felul de minciuni şi năzbîtii capul cucoanelor evlavioase.

 În şirul acestor nepricepuţi se cuvine să fie puşi toţi acei fuduli mărginiţi şi schimonositori de cuvinte, care mîzgălesc pe blazonul lor o sferă, ca să ne arate că speră, scriu alune cu A mare, ca să ştim că sînt amare, fac dintr-un pat olog aşternutul unui patolog, îşi aşază pe blazon capul în cepe, ca să se laude că neamul lui de la el începe, şi aşa mai departe. 

 Aceste potriviri de cuvinte sînt atît de idioate, de nesărate şi de grosolane, încît acum, după ce scrisul-frumos a reînviat în Franţa, ar trebui să-i strîngem grămadă pe toţi cei care mai îndrăznesc să le folosească, să le atîrnăm de gît o coadă de vulpe şi să le spoim faţa cu baligă de vacă. Dacă m-ar bate gîndul să mă iau după asemenea potriveli (sau aiureli, cum să le zic?), aş putea să pun o spadă lîngă un asin, ca să arăt un spadasin, să încep scrisoarea cu un a mic, fiindcă o trimit unui amic, să aşez pe pernă un scul lat, ca să arăt că m-am sculat, să scriu un f lîngă o cioară, ca să vorbesc despre o fecioară şi să vă cînt cu cetera, ca să închei corscaetera. 

 Vechii egipteni se dovediseră mai înţelepţi, scriind cu hieroglife, fiindcă acestea erau bine înţelese de cei ce cunoşteau firea, însemnătatea şi însuşirea adevărată a lucrurilor pe care semnele le arătau. Orus Apollo a vorbit despre acestea în două cărţi în limba greacă, iar Polifil în Visuri de iubire de asemeni. La noi în Franţa, veţi întîlni cîteva crîmpeie pe stema domnului d'Admiral, ce-a fost odinioară a împăratului Octavian August. 

 Cred însă că ar fi vremea să întorc cîrma bărcii mele înapoi, părăsind aceste vîrtejuri de apă şi vaduri înşelătoare, pentru a reveni pe ţărmul de unde am plecat. Într-o bună zi, după cum nădăjduiesc, mă voi învrednici să vorbesc despre acestea mai pe îndelete, arătîndu-vă cu temeiuri de filozofie şi cu mărturii demne de crezare întărite de cei vechi, cîte şi de ce fel sînt culorile, precum şi tîlcul ce se cuvine să fie dat fiecăreia din ele; bineînţeles, dacă nu mi-oi lăsa pînă atunci potcoavele şi dacă s-o îndura Dumnezeu să-mi mai dăruiască vreo cîţiva ani pe deasupra, cum spunea răposata mama. 

CAPITOLUL X Despre ceea ce arată culorile alb si albastru 

Va să zică, albul înseamnă bucurie, mîngîiere şi voie-bună; dar nu fără rost, ci după toate temeiurile dreptei judecăţi. Despre aceasta vă puteţi încredinţa lesne, dînd supărarea la spate şi ascultînd cele ce vă spun. 

 Aristotel ne arată, că punînd faţă în faţă două lucruri potrivnice prin firea lor - cum ar fi binele şi răul, cinstea şi păcatul, frigul şi căldura, albul şi negrul, plăcerea şi durerea, bucuria şi întristarea -- şi dacă apoi, despărţindu-le, împerechem ceea ce e potrivnic unui lucru cu ceea ce e potrivnic altuia, se vede lămurit că acestea din urmă se potrivesc între ele. De pildă: cinstea şi păcatul sînt potrivnice prin firea lor; tot astfel binele şi răul. Dacă cinstea si binele se împacă împreună (căci, fără îndoială, cinstea e un lucru bun), tot astfel se întîmplă cu răul şi păcatul, fiindcă păcatul e un lucru rău. 

 Pornind de la această lege a dreptei judecăţi, să alegem două lucruri potrivnice: bucuria şi întristarea, apoi alte două: albul şi negrul, care sînt de asemeni, prin firea lor, potrivnice. Dacă negrul înseamnă întristare, albul, pe bună dreptate, înseamnă bucurie. 

 Acest înţeles n-a fost hotărît sau impus de voinţa omului, ci e întărit de acea învoire a tuturor, pe care filozofii o numesc jus gentium (dreptul neamurilor), recunoscut pretutindeni şi în oricare ţară. Ştiţi de asemeni, că toate popoarele (afară de siracuzi şi de unii argieni cu mintea întoarsă pe dos), voind să-şi arate întristarea, au purtat în toate vremile veşminte negre, iar culoarea morţii a fost totdeauna cea neagră. Această învoire a tuturora nu ia fiinţă decît atunci cînd natura însăşi ne impune un anumit fel de a gîndi şi o anumită judecată, pe care oricine o înţelege, fără să aibă nevoie de a mai fi îndrumat şi dăscălit de alţii. Noi îi spunem: dreptul natural. 

 Potrivit aceluiaşi fel de a cugeta, toată lumea înţelege că albul înseamnă: bucurie, mîngîiere, voie bună, plăcere şi desfătare. 

 În vremurile vechi, tracii şi cretanii însemnau zilele prielnice şi norocoase cu o piatră albă, iar pe cele rele şi fără noroc, cu una neagră. 

 Noaptea, jalnică şi apăsătoare, nu-i neagră şi întunecată? Lumina nu înveseleşte oare întreaga fire? E mai albă decît orice pe lume! Ca să vă mai dau o dovadă, aş putea să vă îndemn să citiţi cartea lui Laurentio Valla împotriva lui Bartolius; dar mărturia Sfintelor Scripturi va fi de ajuns. Evanghelistul Matei zice că Isus Cristos, în ziua schimbării la faţă: vestimenta ejus facta sunt alba sicut lux: (veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina zilei); iar această albă strălucire le-a dat celor trei apostoli, care erau de faţă, o icoană a veşnicei desfătări, căci lumina e născătoare de bucurie pentru toate inimile omeneşti. 

 Vă aduceţi aminte, de asemeni, povestea acelei babe ştirbe, care zicea: „Bona lux!" (Lumina este bună). După cum Tobie (cap. V), după ce pierduse vederea, întîlnind pe Rafael, care-i dăduse bună ziua, a răspuns: „Ce zi bună să mai fie pentru mine, cînd am ajuns să nu mai văd lumina cerului!" Înveşmîntaţi în alb s-au arătat arhanghelii să vestească lumii întregi învierea din morţi a Mîntuitorului şi înălţarea lui la ceruri. Aşa a văzut sfîntul Ion Evanghelistul îmbrăcămintea de sărbătoare a credincioşilor în cerescul şi preafericitul Ierusalim. 

 Citiţi istoria veche a grecilor şi a romanilor, şi veţi afla că oraşul Alba (prima matcă a Romei) a fost zidit şi numit astfel după povestea unei scroafe albe. 

 Veţi mai vedea, cum generalii Romei, de cîte ori se întorceau acasă biruitori, erau purtaţi în triumf prin cetate într-un car tras de boi albi. Iar cei cărora li se făcea cinstea ovaţiilor erau primiţi la fel, căci bucuria reîntoarcerii lor nu se putea tălmăci mai nimerit decît prin semne albe. 

 Veţi mai afla că Pericle, cîrmuitorul Atenei, îngăduia ostaşilor care trăgeau la sorţi boabe albe, să-şi petreacă ziua în tihnă şi desfătare, pe cînd restul oastei rămînea mai departe pe cîmpul de luptă. Aş putea să vă mai dau alte o mie de pilde, dar nu e locul. 

 Înţelegînd toate acestea, veţi fi în măsură să dezlegaţi şi întrebarea pe care Alexandru din Afrodisias a socotit-o fără răspuns: „De ce leul, al cărui răcnet înspăimîntă toate dobitoacele, se teme şi se fereşte de un cocoş alb?" Fiindcă - spune Proclus în cartea sa De sacrificio et magia - faţa soarelui, izvorul de lumină al cerului şi al pămîntului, seamănă mai mult cu un cocoş alb, decît cu un leu. Şi tot Proclus mai zice, că diavolii au fost zăriţi adeseori umblînd în chip de leu, iar cînd întîlneau un cocoş alb, se făceau nevăzuţi. Pentru acelaşi cuvînt, galii (francezii numiţi astfel fiindcă sînt de felul lor albi ca laptele, căruia grecii îi spun gala), poartă de obicei la cap pene albe. Ei sînt voioşi din fire, curaţi la suflet, sprinteni şi cu purtări plăcute; pe steagul lor au zugrăvit un crin, care-i floarea cea mai albă din toate. Dacă mă veţi întreba pentru ce firea însăşi ne dă să înţelegem că albul înseamnă bucurie şi desfătare, vă voi răspunde că e o potrivire statornic hotărîtă. Căci, după cum albul strălucitor vă ia văzul, topind în lumină toate înfăţişările lumii dinafară, cum zice Aristotel în Problemele lui (iar despre aceasta puteţi să vă daţi seama privind îndelung munţii acoperiţi de zăpadă: strălucirea lor vă orbeşte, cum Xenofon povesteşte că s-a întîmplat ostaşilor lui şi cum Galen arată pe larg în De usu partium), tot astfel o bucurie mare face ca inima să sufere şi să-şi destrame puterile de viaţă. Iar dacă această bucurie e prea puternic simţită, inima poate să înceteze de a mai bate, cum spune Galen în Lib. XII, Method., lib. V De locis affectiss ,lib. De syptomaton causis. Aşa mărturisesc Marcu Tulliu, lib. I Questio Tuscul, Verrius, Aristotel, Titu Liviu, după bătălia de la Canae, Pliniu lib. VII, A Gellu, lib. III, şi alţii, amintind că Diagoras din Rhodos, Chilon, Sofocle, Denis, tiranul Siciliei, Philipide, Filemon, Polycrat, Filiston, M. Juventi şi atîţi ca ei au murit din pricina unei bucurii prea mari. 

 Căci, aşa cum arată Avicen, bucuria e ca şofranul, întăreşte inima, dar dacă întreci măsura, o ucide. 

 Dar m-am luat cu vorba şi am lungit-o mai mult decît făgăduisem la început. De aceea voi strînge pînzele şi voi spune în două cuvinte că, albastrul înfăţişează, fără îndoială, lumea cerului, după cum albul înseamnă bucurie şi placere.

 

 CAPITOLUL XI Copilăria lui Gargantua 

 De la trei pînă la cinci ani, Gargantua a fost hrănit şi crescut cum se cuvine, după bunele îndrumări ale tatălui său, petrecîndu-şi timpul ca toţi ceilalţi copii ai ţării, adică mîncînd, bînd şi dormind; dormind, mîncind şi bînd; bînd, dormind şi mîncînd. 

 Se bălăcea prin noroi, se mînjea pe nas, îşi zgîria obrazul, strica încălţările, căsca gura la muşte şi alerga toată ziua după fluturii din împărăţia tatălui său. Făcea treaba mică pe ghete şi treaba mare în izmene; îşi ştergea nasul cu mîneca şi lăsa să-i pice mucul în ciorbă, tropăia prin toate odăile, bea dintr-un papuc şi se freca pe burtă cu un fund de paner. Îşi ascuţea dinţii cu pila; îşi spăla mîinile în hîrdăul cu lături; se pieptăna cu paharul; se aşeza cu fundul în două luntre; dormea pe burtă şi se învelea cu şezutul; bea sorbind din ciorbă; mînca plăcintă cu pîine; rîdea muşcînd şi muşca rîzînd; scuipa în cutia milelor; plesnea de gras ce era; se uşura împotriva vîntului; se vîra în apa ca să nu-l plouă ; închidea uşa în nasul oamenilor; credea că tot ce zboară se mănîncă;[...] se răstea la lighean ; ţinea Paştele cailor; trimitea gîştele la păscut; bătea şaua ca să priceapă iapa; punea boii în urma plugului; se lega la cap fără să-l doară; trăgea oamenii de limbă; se întindea mai mult decît îi era plapuma; punea colacul peste pupăză; avea sticleţi în cap; se gîdila ca să rîdă; umbla cu doi bani în trei pungi; vindea castraveţi la grădinar; aştepta să-i pice mura în gură; vindea pielea ursului din pădure; îşi fura căciula singur; tocea cartea; scria cu picioarele şi iscălea cu laba gîşteî; bătea cîmpii şi tot el ţipa; credea că vîrcolacii mănîncă luna; fugea după doi iepuri şi dădea în gropi; îşi făcea gura pungă şi mulgea capra trăsurii; împletea din coada mîţei sită de mătase; căuta calul de dar la dinţi; cosea nod la aţă; căuta sămînţă de vorbă; făcea gaură în cer şi păzea iarna să n-o mănînce lupii.Cînd se căina aştepta să cadă potîrnichile gata firipte; postea cînd n-avea ce să mănînce; juca de nevoie, ca ursul, şi puţin îi păsa, ori de-i tunsă, ori de-i rasă. Ducea calul la apă în fiecare dimineaţă şi mînca dintr-o strachină cu cîinii din curtea lui taică-său; le muşca urechile şi ei îl zgîriau pe nas; le sufla sub coadă, iar potăile îl lingeau pe buze. 

 Ştrengarul pipăia slujnicele, pe o parte şi pe alta, prin faţă şi pe la spate, începuse de timpuriu să se joace pe sub burtă cu ursuleţul, iar îngrijitoarele lui i-l împodobeau în fiecare dimineaţă, punîndu-i bucheţele de flori, panglicuţe frumoase şi cercei, ciucuri-ciucurei. Îl rotunjeau în palme ca pe un săpunel, iar cînd vedeau că ciuleşte urechile, rîdeau şi se veseleau, ca de-un joc plăcut, cu care îşi treceau vremea. Una îi spunea „cepuleţul meu", alta „cerceluşul meu", alta „crenguţa mea de mărgean", altele „ceparul meu", „sfredeluşul meu", „burghiul meu", „dopşorul meu", „sulişoara mea", „ciucurelul meu" şi aşa mai departe. - „Al meu e tot !" zicea una. - „Ba e al meu !" răspundea alta. - „Şi mie ce-mi rămîne? Să ştiţi că eu i-l tai !" - „Auzi! Să i-l tai? O să-l doară ! Aşa faci dumneata, cucoană? Tai ursuleţul copiilor, să rămînă bieţii de ei fără coadă?" 

 Ca să aibă o jucărie, ca toţi copiii din partea locului, i-au făcut o morişcă de vînt, cu aripi, după chipul şi asemănarea morilor din Mirebalais. 

CAPITOLUL XII Caii de lemn ai lui Gargantua 

 Ca să se deprindă a fi în viaţă un bun călăreţ, Gargantua a primit în dar un cal mare şi frumos, de lemn care necheza, sărea, se încura, se rotea, zburda şi zvîrlea cu picioarele înapoi, mergea la pas, în trap, în buiestru, la galop, în pas spaniol, împiedicat, cruciş, în pas de cămilă şi pas de catîr. Tot aşa cum îmbracă popii odăjdii felurite de la o sărbătoare la alta, calul lui Gargantua schimba culoarea părului; din negru ori murg se făcea roib, sur, bălan, şarg, bălţat, pintenog, înstelat, rotat, porumbat şi aşa mai departe. 

 Dintr-o bîrnă groasă, Gargantua şi-a cioplit singur un fugar de vînătoare; dintr-o bute de teasc, un cal pentru toate zilele; iar din trunchiul unui stejar bătrîn şi-a potrivit un catîr, cu teltie şi cu şa, pentru plimbările prin casă. Afară de aceştia, mai ţinea vreo zece-doisprezece cai de schimb şi şapte cai de poştă. Pe toţi îi culca cu el. 

 O dată, domnul de Pîinensac a venit cu mare alai să-l cerceteze pe tată-său; şi tot în aceeaşi zi s-a potrivit să pice şi ducele de Frigepui cu contele de Prindevînt. Puteţi să mă credeţi pe cuvînt, că nici odăile, nici grajdurile nu erau destul de încăpătoare pentru a adăposti atîţi musafiri. Aşadar, stolnicul şi artelnicul numitului domn de Pîinensac porniră să cerceteze, dacă nu mai sînt şi alte acareturi ale casei, unde ar putea să aşeze caii. Socotind că adevărul iese totdeauna din gura copiilor, l-au întrebat pe Gargantua, băieţaşul drăgălaş, să le spună la ureche, încotro erau grajdurile pentru caii mari? 

 Gargantua i-a purtat pînă la scara cea mare a palatului, apoi în iatacul al doilea, de unde au trecut într-o încăpere mai lungă, care dădea spre turn. 

 Artelnicul zise postelnicului: 

- Mie îmi pare că băiatul ăsta îşi bate joc de noi; cine-a mai pomenit grajduri în podul casei? 

- Te înşeli, i-a răspuns postelnicul. Eu am văzut multe case, la Lyon, la Basmette, la Chinon şi în alte locuri, unde grajdurile se află sub acoperiş. Trebuie să mai fie undeva, pe sus, o uşă care dă de-a dreptul în curtea din dos. Să mergem să vedem cu ochii noştri cum stau lucrurile. 

- Drăguţule, i-au spus băiatului, unde ne duci? 

- La grajdurile cailor mei cei mari, a răspuns Gargantua. Ajungem numaidecît. Avem de urcat cîteva trepte. 

 Apoi, după ce mai trecură printr-o sală lungă, i-a poftit în odaia lui şi a închis uşa: 

- Aici sînt grajdurile pe care le căutaţi; uite roibul, şargul, murgul şi bălţatul. 

 Dîndu-le apoi o bîrnă mare de lemn, le-a spus: 

- Primiţi din partea mea acest bidiviu, care mi-a fost trimis de curînd de la Francfurt. Vi-l dăruiesc. E un căluţ cuminte şi inimos. Cu un şoim bine-învăţat, cu şase copoi şi cu doi ogari sînteţi stăpîni toată iarna pe iepuri şi pe potîrnichi. 

- Drace! a spus unul din ei, bine-am mai nimerit-o! Mi se pare, că ne-am păcălit. 

- A fost şi Păcală pe-aici, acum trei zile, a răspuns Gargantua. 

Cei doi au priceput că băiatul îşi bătea joc de ei, dar nu ştiau ce să facă; să-şi ascundă ruşinea, sau să rîdă, prefăcîndu-se că nu bagă de seamă. Gargantua i-a întrebat: 

- De un căpăstru cu zăbală n-aveţi nevoie? 

- Dar asta ce mai e? 

- Sînt cinci felii de baligă uscată, să vă faceţi botniţă din ele. 

- Dacă nici acum nu ne-am ars, să ştii că putem să trecem prin foc şi pîrjol fără frică. Băieţaşule, tu îţi baţi joc de noi. O să ajungi papă. 

- Aşa cred şi eu. Dumneata o să fii papălapte, iar acest papagal frumos o să se facă paparudă. 

- Auzi, auzi! s-a mirat artelnicul. 

- Ia să-mi spui, dacă ştii, cîte găurele sînt la cămaşa mamei. 

- Şaisprezece, a răspuns artelnicul. 

- Mai e şi una pe dinapoi, a spus Gargantua. Nu le-ai numărat bine. 

- Cînd le-am numărat? 

- Cînd ţi-ai făcut nasul cană, să tragi baliga din butoi, iar gîtul pîlnie, ca s-o treci în alt vas, fiindcă butoiului i se stricase fundul. 

- Mă, să fie al naibii! a înjurat stolnicul. Am dat peste unul, căruia nu i-a tors maică-sa pe limbă. Domnule Gurăslobodă, să te ţie Dumnezeu, că ai stupit la furcă! 

 Coborînd treptele cîte patru, au lăsat să cadă sub bolta scării bîrna cu care îi încărcase Gargantua. Iar el le-a strigat: 

- Sînteţi nişte călăreţi nepricepuţi! Nu ştiţi să stăpîniţi calul. De-aţi avea de mers de-aici pînă-n Cahusac, ce-aţi alege: să călăriţi pe un boboc de gîscă, sau să mînaţi o scroafă înhămată? 

- Am vrea să bem! a răspuns artelnicul. 

 Spunînd vorbele acestea, au intrat amîndoi în odaia de jos, unde se aflau ceilalţi prieteni ai lor, care auzind cele întîmplate au rîs cu poftă, ţinîndu-se cu mîinile de burtă. 

CAPITOLUL XIII Cum şi-a dat seama Grandgousier despre isteţimea fiului său, aflînd despre ştergătoarea pe care o născocise 

 Către sfîrşitul celui de-al cincilea an de la naşterea lui Gargantua, întorcîndu-se Grandgousier din războiul norocos pe care-l purtase împotriva canarienilor, a făcut un popas ca să-şi vadă băiatul. Mult s-a bucurat, ca orice bun părinte, în faţa unei asemenea odrasle. Sărutîndu-l şi îmbrăţişîndu-l, i-a pus o sumedenie de întrebări potrivite cu mintea unui copil; apoi, zăbovind puţin să bea cu el şi cu îngrijitoarele lui, le-a luat la rost pe acestea, dacă l-au spălat şi l-au primenit la vreme. Gargantua a răspuns, că din partea lui şi-a dat toată silinţa şi a izbutit să fie flăcăul cel mai curat din ţara întreagă. 

- Cum aşa? s-a mirat Grandgousier. Gargantua a spus: 

- În urma multor încercări ce-am făcut, am găsit un mijloc de-a mă şterge la fund, cel mai domnesc, mai plăcut şi mai grabnic din cîte s-au pomenit vreodată. 

- Care? a întrebat Grandgousier. 

- Îţi voi spune. Am folosit într-o zi masca de catifea a unei domnişoare, şi pot să spun că mi-a plăcut. Apoi am încercat o glugă, tot de-a domnişoarei aceleia, rămînînd la fel de mulţumit. Am luat altă dată o năframă de-a ei; pe urmă o scufiţă de mătase roşie, dar firele de argint cu care era ţesută mi-au julit pielea. Focul sfîntului Antonie să-i ardă maţele giuvaergiului care a lucrato, şi domnişoarei cu scufiţa, de asemeni. Nu mi s-au alinat durerile, pînă n-am mîngîiat locul cu pana de la pălăria unui paj elveţian. 

 Pe cînd mă aflam o dată în dosul unui stufiş, am pus mîna pe un pui de jder, dar mi-a zgîriat cu ghearele tot perineul. M-am tămăduit a doua zi, folosind mănuşile, cu miros de apoponax, ale mamei. Am ales după aceea flori de salvie şi de maghiran, foi de varză şi de sfeclă, frunze de viţă, de nalbă, de mărar, de coada-şoricelului, de lăptucă şi de spanac. Toate mi-au făcut bine la picior; dar cele de brei, de pătrunjel, de tătănească şi de urzici mi-au băşicat pielea, înfierbîntîndu-mi sîngele; şi numai ştergîndu-mă cu trandafirul meu m-am potolit. Am încercat, rînd pe rînd, cearşafuri, pături, perdele, perne, covoare, feţe de masă, ştergare, batiste, halaturi, simţind aceeaşi plăcere, ca rîioşii cînd se scarpină. 

- Adevărat? s-a mirat Grandgousier. Şi care-i ştergătoarea cea mai nimerită, pe care ai aflat-o? 

- Ai puţină răbdare, şi vei afla care sînt minunatele ei însuşiri. M-am şters cu fîn, paie, maţe de bou, cîlţi, lînă, hîrtie, dar vorba aceea: 

 După-un petic de hîrtie, Tot rămîne murdărie... 

- Aşa ? a spus Grandgousier cu uimire. Ai început să faci stihuri de pe acum? 

- După cum vezi, măria ta. Şi dau din mine, vers cu vers, de-mi pare că le vărs. Ascultă, te rog, această urare, pe care am închinat-o spîrcîiţilor: 

Mîncăcios, scăpăcios, 

pîrţîit, cufurit, 

cu miros necăcios 

de din jos, ne-ai trăsnit! 

Băligos, găunos, urdinos 

arde-mi-te-ar foc sfinţit, 

dacă-n dos laşi prisos 

puturos 

şi cu fundul pleci mînjit! 

Mai doreşti şi altele? 

- S-auzim! 

- Poftim! 

RONDEL 

Pe oală stînd azi-dimineaţă, 

Mă îmbătasem de miros; 

Veneau miresme pe din dos 

Şi mă lua, puţin cu greaţă. 

Chemasem una vorbăreaţă 

Şi-o aşteptam politicos, 

Pe oală. 

Aş fi dorit să-i suflu-n faţă 

Aroma unui iz duios, 

Şi s-o poftesc, năbădăios, 

Cu mine-alături călăreaţă, 

Pe oală! 

Să mai zici că n-am învăţat nimic ! Maica Domnului mi-e însă martoră, că stihurile acestea nu-s făcute de mine. Am auzit pe unul spunîndu-le cinstitei doamne, aici de faţă, şi le-am băgat la cutie să le ţiu minte. - Să nu-ţi uiţi povestea, i-a tăiat vorba Grandgousier. Spune mai departe. 

- Despre mîncăcioşi? 

- Nu, despre ştergătoare. 

- Dai un butoi de cidru breton, dacă te-oi întrece? 

- Mă învoiesc. 

- Mai întîi de toate, n-ai nevoie să te ştergi dacă nu eşti murdar. Iar murdar nu poţi să fii, pînă nu te uşurezi. Aşadar, trebuie mai întîi să te uşurezi, şi abia după aceea să te ştergi. 

- Judeci bine, băieţaşul tatii, a spus Grandgousier. Nu mă îndoiesc, că în curînd vei fi primit la Sorbona. Anii tăi sînt puţini, dar mintea ta e coaptă. Du mai departe aceste ştergînduri ale tale, atît de preţioase, şi jur pe toate firele din barbă, că-ţi voi da, nu un butoi, ci şaizeci de vedre din cidrul cel mai bun, care însă nu în Bretania se face, ci în binecuvîntatul ţinut al Veronului. 

- Am încercat mai întîi, a zis Gargantua, o scufie, apoi o faţă de pernă, un papuc, o tolbă, un coş de răchită - a naibii ştergătoare ! - apoi o pălărie. 

 Trebuie să ştii, că unele pălării sînt netede, altele păroase; unele de catifea, altele de mătase; cea mai bună din toate e pălăria păroasă. Mai tîrziu am folosit o găină, un cocoş, un pui de găină, o pielicică de viţel, un iepure, un porumbel, un cormoran, o geantă de advocat, o glugă de călugăr, o broboadă şi un şoim împăiat. Dar, ca să închei, zic şi susţin că nu-i pe lume o ştergătoare mai minunată decît un boboc de gîscă pufos, dacă ai grijă să-i ţii capul între-picioare. Te încredinţez, pe cinstea mea, că vei simţi o plăcere dumnezeiască; atît sînt de mîngîietori fulgii bobocului şi atît de blîndă e atingerea lor, încît bucuria pe care o simţi, înviorîndu-ţi maţul gros şi altele mai mărunte, îţi pătrunde pînă în inimă şi în creieri. Te-aş ruga să crezi, că eroii şi semizeii din Cîmpiile-Elizee nu sînt senini şi fericiţi fiindcă se hrănesc cu asfodel, nectar şi ambrozie, cum spuneau cei vechi, ci fiindcă se şterg numai şi numai cu boboci de gîsca. (Tot aşa spune, dealtminteri, şi meşterul învăţat John, din Scoţia.) 

CAPITOLUL XIV Cum a învăţat carte Gargantua de la un teolog care ştia latineşte 

Auzind acestea, tata-Grandgousier a rămas uimit de judecata sănătoasă şi de mintea ageră a fiului său. El a vorbit slujitoarelor astfel: 

- Filip, regele Macedoniei, şi-a dat seama de isteţimea fiului său Alexandru, după îndemînarea pe care a dovedit-o izbutind să îmblînzească un cal neînvăţat. Era un fugar atît de aprins şi de sălbatic, încît nimeni nu îndrăznea să-l încalece. Pe toţi călăreţii îi trîntise, zdrobindu-i unuia grumazul, altuia picioarele, unuia fălcile, altuia ţeasta capului. Alexandru, privindu-l cu luare-aminte cum se încura pe cîmpul de alergare, a înţeles că acel cal nărăvaş se speria de umbra lui. Încălecîndu-l, l-a îndreptat cu ochii spre soare, în aşa fel ca umbra să-i rămînă în urmă, şi a izbutit să-l stăpînească. Văzînd tatăl lui Alexandru dumnezeiasca înţelepciune care îi lumina mintea, l-a încredinţat învăţăturii lui Aristotel, filozoful cel mai preţuit din toată Ţara Grecească, pe timpul acela. Iar eu va voi spune, că cele cîteva cuvinte ce-am schimbat cu fiul meu Gargantua, mi-au fost de ajuns să înţeleg, că mintea lui i-a fost dăruită de-o zeiţă a cerului, atît mi s-a arătat de ageră, de iscoditoare, de limpede şi de adîncă. Sînt pe deplin încredinţat, că avînd parte de o bună îndrumare se va ridica pînă la cea mai înaltă treaptă a înţelepciunii. Iată pentru ce voiesc a-l da în grija unui învăţat, care să-l crească potrivit însuşirilor pe care le arată. Pentru aceasta nu voi cruţa din partea mea nici o osteneală. 

 I-a adus, într-adevăr, un dascăl vestit, pe magistrul Thumbal Holofern, doctor în teologie, care l-a învăţat atît de bine abecedarul, încît ştia să-l spună întreg pe de rost, de la început pînă la sfîrşit, şi de-a-ndoaselea. Pentru aceasta i-au trebuit cinci ani şi trei luni. I-a dat apoi să citească pe Donatus şi pe Facetus, Teodoletul şi Alanus in Parabolis (Gîlceava în Parabole), ceea ce i-a mai luat treisprezece ani, şase luni şi două săptămîni. 

 Să ţineţi seama, că în acest răstimp a mai învăţat şi scrierea gotică, copiindu-şi singur toate cărţile, fiindcă pe vremea aceea tiparul nu fusese născocit încă. 

 Purta cu el o călimară cîntărind peste şapte mii de chintale; condeiul cu care scria era mai gros decît stîlpii cei mari ai cupolei de la Enay, iar sticla cu cerneală îi atîrna legată în lanţuri grele de fier, cuprinzînd mai bine de două mii de livre. 

 A citit după aceea Modis significandi (Cum să cugeti), cu toate însemnările lui Hurtebise, Fasquin, Troptideux, Gualehaul, Jehan zis Viţelul, Billonic, Brelinguandus şi mulţi alţii; învăţătura aceasta i-a mai luat încă optsprezece ani şi şase luni, la capătul cărora ştia cartea atît de bine, încît o spunea pe deasupra, de-a-ndăratelea, cu ochii închişi, dovedind maică-si, pe degete, că „De modis significandi non erat scientia" („Despre modurile de cugetare nu era ştiinţă"). După aceea a venit la rînd Compostul („E vorba de un almanah popular”), pentru care i-au mai trebuit încă şaisprezece ani şi două luni; pînă cînd, prin anii o mie patru sute douăzeci, magistrul s-a molipsit de vărsat şi-n scurt timp a răposat. 

 Murindu-i dascălul, Gargantua a încăput pe mîna unui bătrîn răpciugos, meşterul Jobelin Bride, care i-a dat să citească pe Hugutio; Grecismele lui Hebrard; Doctrinalul; Părţile; Quid est şi Supplementum; pe Marmotrat: De moribus in mensa servandisi; pe Seneca: De quattuor virtutibus cardinalibush; pe Passavantus cum commento, Dormi secure, cu toate sărbătorile; şi altele, plămădite din acelaşi aluat. Învăţîndu-le din doască în doască pe dinafară, a ajuns cu mintea mai răscoaptă decît a tuturor învăţaţilor din lume. 

CAPITOLUL XV Despre alţi dascăli ai lui Gargantua 

Tatăl său văzuse bine cît de silitor la carte se dovedise Gargantua şi cum îşi petrecea toate ceasurile din zi învăţînd; dar nu era nicidecum mulţumit, fiindcă băiatul nu culegea din toate nici un folos, ba dimpotrivă se stricase la cap, vorbea în bobote cu gîndul aiurea şi se năucise de tot. 

 Plîngîndu-se lui don Filip de Baltă, viceregele Papeligoşilor, acesta i-a spus că decît să aibă asemenea dascăli, ar fi fost mai bine să nu fi învăţat băiatul nimic. Ştiinţa acelora era o nerozie curată, iar aşa-numita lor înţelepciune, o vorbărie goală, făcută să tulbure frumuseţea minţilor alese şi să ducă la stricăciune lamura tineretului nostru. 

- Pentru a te încredinţa despre aceasta, alege la întîmplarepe oricare din tinerii vremii acesteia, care să nu fi zăbovit la învăţătură mai mult de doi ani. Dacă n-o dovedi o judecată mai sănătoasă, dacă n-o găsi cuvinte mai potrivite şi n-o avea o purtare mai cuviincioasă decît fiul tău, să nu-mi dai mai multă cinste decît unui cîrnăţar din Brena. 

 Propunerea i-a plăcut lui Grandgousier şi a poruncit ca aşa să se facă. 

 În aceeaşi seară, la cină, don Filip de Baltă a chemat la el pe-un paj al său din Villegongis, numit Eudemon un băiat atît de frumos pieptănat, atît de bine dichisit, cu atîta grija penat şi atît de plăcut la înfăţişare, încît semăna mai mult a hieruvim decît a om. Don Filip de Baltă îi spuse lui Grandgousier: 

 - Priveşte pe-acest copilandru: n-are încă şaisprezece ani. Vei vedea, şi să nu te superi, cîtă deosebire e între ştiinţa mincinoasă a învăţaţilor năuci din alte vremuri şi purtarea tinerilor noştri de azi. 

 Grandgousier a rămas încîntat şi i-a făcut semn pajului să vorbească. 

 Eudemon a cerut mai întîi învoirea viceregelui, stăpînul său. Apoi, cu pălăria în mînă, cu faţa zîmbitoare, cu gura rumenă şi cu ochii senini, îndreptîndu-şi privirile spre Gargantua cu o tinerească bună-cuviinţă, s-a sculat în picioare şi a început să-l laude şi să-l preamărească, ridicîndu-i în slavă, mai întîi cinstea şi bunele deprinderi, apoi ştiinţa, nobleţea şi frumseţea trupească. Cu vorbe plăcute, l-a îndemnat să cinstească pe tatăl său, care îşi dădea atîta silinţă să-l înveţe carte; iar la urmă, l-a rugat să-l socotească printre cei mai puţin însemnaţi dintre slujitorii lui. S-a închinat cerului, rugîndu-l să nu-i dăruiască altă bucurie decît pe aceea de a-i fi de folos lui Gargantua în orice împrejurare. 

 A rostit aceste cuvinte cu mişcări ale mîinii atît de potrivite, cu o zicere atît de limpede, cu un glas atît de cald, într-o vorbire atît de frumos împodobită şi atît de latinească, încît semăna mai degrabă cu Grachus, cu Cicero sau cu Emiliu, decît cu un tînăr al veacului în care trăim. 

 Gargantua a început să plîngă ca un viţel şi şi-a ascuns faţa în scufie; mai lesne ai fi scos un pîrţ dintr-un măgar mort, decît o vorbă din gura lui. Tatăl său s-a mîniat atît de tare, încît s-a năpustit asupra meşterului Jobelin, dascălul, gata-gata să-l spintece. Dar numitul don Filip de Baltă l-a dojenit cu atîta asprime, încît s-a potolit. A poruncit să-i plătească dascălului simbria cuvenită, să-i mai dea să bea un pahar la botul monacalului, iar pe urmă să se ducă la mama-dracului. 

- Cel puţin, a spus el, n-o să apuce să mai facă vreo pagubă, dacă s-o întîmpla să moară pînă diseară beat ca un englez. 

 După plecarea meşterului Jobelin, Grandgousier a ţinut sfat cu viceregele, pentru a cerceta ce alt magistru să-i aleagă lui Gargantua. Au hotărît să încredinţeze această sarcină lui Ponocrat, dascălul lui Eudemon, apoi să-i trimită pe tustrei la Paris, unde Gargantua avea să primească învăţătura din care se înfruptau tinerii acelor vremuri. 

CAPITOLUL XVI Cum a fost trimis Gargantua la Paris, purtat de o iapă uriaşă, şi cum această iapă a stărpit bondarii din pădurea Beauce 

 Cam în aceeaşi vreme, Fayol al IV-lea, regele Numidiei, i-a trimis lui Grandgousier o iapă uriaşă, cum nu se mai pomenise vreodată; după cum prea bine ştiţi, lucrurile nemaivăzute la noi, din Africa vin totdeauna. 

 Iapa, o namilă cît şapte elefanţi, avea copita despicată în două ca armăsarul lui Iuliu Cezar, urechile pleoştite ca ale caprelor din Languedoc, şi un corn sub coadă. Părul îi era roib-aprins, rotat cu pete sure. Dar ceea ce avea mai grozav era coada: o coadă groasă, ca turnul în patru colţuri al bisericii sfîntului Marcu din Langeais. 

 Mai vrednici de mirare nu fuseseră decît berbecii din Sciţia de-odinioară, a căror coadă cîntărea mai bine de treizeci de ocale; sau cei din Siria, care dacă Tenaud nu minte, îşi purtau coada pe-un căruţ, atît era de lungă şi de grea. (Măcar de-aţi avea-o şi voi la fel, desfrînaţilor!) 

 Iapa a fost adusă pe mare, în trei corăbii şi-un caic, pînă la ţărmul Olonei, în Thalmondois.
 Văzînd-o, Grandgousier a spus: 

- Aceasta e iapa de care aveam nevoie ca să-mi poarte băiatul la Paris. Slavă Domnului, toate merg cum se cuvine, şi fiul meu, în scurtă vreme, va ajunge un mare învăţat. Dacă n-ar fi pe lume dumnealor învăţaţi, am trăi cu toţii ca nişte dobitoace! 

A doua zi, după ce au băut zdravăn, cum lesne vă puteţi închipui, Gargantua a pornit la drum, însoţit de dascălul său Ponocrat şi de ceilalţi, printre care Eudemon, pajul cel tînăr. Fiind vremea frumoasă şi cerul senin, tatăl său i-a dat să poarte nişte încălţări uşoare din piele de căprioară, cărora cizmarul meu Babin le spune botfori. 

Pînă dincolo de Orleans, călătoria a fost plăcută şi mîncarea gustoasă. Tot glumind şi ospătîndu-se, au ajuns la o pădure mare, lungă de vreo treizeci şi cinci de leghe şi lată de vreo şaptesprezece, nespus de frumoasă, dar plină de muşte şi de bondari. Bieţii cai, catîrii şi măgarii de asemenea, sufereau cumplit din pricina lor. Atunci iapa lui Gargantua, văzînd cu mîhnire chinurile pe care le îndurau fraţii şi surorile ei, i-a răzbunat cu vîrf şi îndesat, printr-o ispravă cu totul neaşteptată. 

De cum a intrat în pădure, bondarii s-au năpustit asupra ei, dar iapa a scos coada din teacă, şi-a învîrtit-o cu atîta putere asupra gîngăniilor vrăjmaşe, încît a doborît în jurul ei, de-a lungul şi de-a latul, în sus şi în jos, la dreapta şi la stînga, ici şi colea, toţi copacii din pădure, la fel cum coseşte cosaşul iarba cîmpului, cu coasa. Aşa se face, că de-atunci şi pînă azi, pe locurile acelea n-a mai rămas ţipenie de bondari, dar nici copaci, numai şes cît vezi cu ochii şi cîmpie netedă ca în palmă. 

Gargantua s-a arătat foarte mulţumit de această ispravă, şi fără să-şi aducă sieşi vreo laudă a spus: 

- Bună treabă a făcut iepşoara mea! Mă bucur, că de-acu înainte, nu va mai bîzîi pe meleagurile acestea nici un bondar scîrbos. Bos ! a repetat ecoul, şi Beauce a rămas pînă în zilele noastre numele acelui ţinut. S-au aşezat apoi la ospăţ şi au aşteptat cu răbdare să se rumeneasă fripturile. În amintirea acelui popas, cavalerii din Beauce se hrănesc şi astăzi cu răbdări prăjite. 

În cele din urmă au ajuns cu bine la Paris. Aici au stat să odihnească vreo două-trei zile, căutînd să ştiricească mai întîi care erau învăţaţii cei mai de seamă şi ce fel de vinuri se găseau în oraş. 

CAPITOLUL XVII Cum a mulţumit Gargantua parizienilor pentru primirea ce i-au făcut şi cum a dus cu el clopotele de la Notre-Dame 

După ce s-au odihnit cîteva zile, Gargantua a pornit să dea o raită prin oraş, fiind întîmpinat pretutindeni cu mare uimire şi cu nemăsurate ploconeli; căci atît sînt de nerozi locuitorii Parisului, atît de nătărăi şi de rău-nărăviţi, încît orice coţcar, fitece vînzător de acatiste - un măgar cu clopoţei sau un scripcar de răspîntie - strînge în jurul lui mai mulţi gură-cască decît ar fi în stare să adune unul care vine să predice cuvîntul Evangheliei. 

Atîta lume s-a ţinut scai după el şi-atîţi nepricopsiţi s-au îmbulzit să-l vadă, încît, ca să scape de liota lor, Gargantua s-a oprit din mers şi s-a aşezat cu fundul pe turnurile bisericii Notre-Dame; iar de-acolo, de pe creasta lor, a rostit, cu glas limpede şi pătrunzător, aceste puţine cuvinte: 

- Mi se pare, cioflingarilor, că aşteptaţi să vă mulţumesc pentru primirea ce-mi faceţi. Aveţi toată dreptatea! Staţi să vă botez puţin cu apă galbenă de răsfug, de-i zice pe latineşte paris! 

Apoi, rîzînd cu mare poftă, a scos stropitoarea şi aplecînd-o asupra lor i-a udat atît de amarnic, încît s-au înecat două sute şaizeci de mii patru sute optsprezece, afară de femei şi de copii. 

Numai vreo cîţiva, mai iuţi-de-picior, au izbutit să scape de valul cutropitor care-i potopise. Şi cînd, cu sufletul la gură, tuşind şi scuipînd, udaţi şi asudaţi, au ajuns sus pe dealul Universităţii, au început să blesteme şi să înjure în tot felul. 

- Unde eşti, Dumnezeule? 

- Doamne, rău îţi mai baţi joc de noi! 

- Vez tu ben!

- Spurcăciunea spurcăciunilor! 

- Ptiu! - Pro cab de biousf 

- Das dich Gott leiden schend! 

- Pote de Christo I 

- Papucii Maicii Domnului! 

- Păcatele mele! 

- Sfîntă Butcă! 

- Mîntuieşte-ne, sfîntă Născătoare!

- M-a luat dracu!

- Nu ne lăsa, tată Noe! 

- Sfinte Gudegrine, scapă-ne! 

- Patruzeci de mii de mucenici, înduraţi-vă! 

- Pastele şi grijania voastră! 

- Crucea şi parastasul! 

- Maică Cristoase! - Auleo, ne prăpădim! 

- Fugiţi, că vă potopeşte răsfugul! 

- Ne-a botezat cu apă de paris! 

Astfel fu Parisul botezat a doua oară, căci, aşa cum ne arată Strabon, mai demult îi zicea Luteţia, care în greceşte înseamnă nalbă, iar acest nume i s-a dat fiindcă femeile au, prin partea locului, pielea albă. Aflînd despre schimbarea numelui oraşului, mulţimea a început să înjure de toţi sfinţii, ceea ce nu trebuie să vă mire, deoarece poporul Parisului, alcătuit din oameni de tot felul, se pricepe să jure şi să înjure, ştie după lege limba să-şi dezlege, iar Joanninus de Barango aşa zice, că Parhesian, pe limba greacă înseamnă gură-slobodă. 

După ce mulţimea s-a risipit, Gargantua s-a uitat la clopotele cele mari din mai-sus-amintitele turnuri şi, jucîndu-se cu ele, le-a pornit să cînte. Apoi i-a venit în gînd, că ar putea să facă din ele zurgălăi şi să le-atîrne la gîtul iepei, pe care şi-altminteri voia s-o trimită acasă, tatălui său, cu brînză de Brie şi scrumbii proaspete. 

 Aşa fiind, a luat clopotele cu el. Tocmai atunci trecea pe-acolo starostele cîrnăţarilor din Saint-Antoine, în căutare de porci. Ca să fie auzit de departe, şi ca să-şi frăgezească şuncile în cămară, s-a gîndit să şterpelească clopotele, dar fiind om cinstit, s-a lăsat păgubaş, nu că ar fi fost prea fierbinţi, dar erau prea grele să le care cu el. Trebuie să spun că nu era cîrnăţarul din Bourg, care mi-e prea bun prieten pentru a-l da în vileag. 

 În acest timp s-a iscat o răzmeriţă în oraş. Totdeauna le-a plăcut parizienilor să pună la cale astfel de petreceri, iar popoarele lumii au ajuns să se mire de răbdarea regilor Franţei, care (pe bună dreptate) nu încearcă să le pună frîu, socotind că ar putea să aibă, din pricina aceasta, o mulţime de neplăceri, de pe o zi pe alta. Dacă mă va ajuta Dumnezeu, o să dibuiesc eu o dată urma cuiburilor de unde pornesc aceste schisme şi răscoale, şi n-o să am linişte pînă nu le-oi dezvălui pe toate în faţa enoriaşilor din parohia mea. 

 Închipuiţi-vă acum, că mulţimea aceea, zăpăcită şi asmuţită deopotrivă, s-a năpustit asupra Sorbonei, unde fusese altădată (dar nu mai este) oracolul Luteţiei. Iar învăţaţii Parisului, luînd în cercetare toată întîmplarea, au dovedit cu prisosinţă pierderea clopotelor care lipseau de la locul lor. Tăind cu luare-aminte firul de păr în patru, cu temeiuri pro şi contra, au hotărît în baralipton, îngaimaripton de silogismuri, ca bătrînul cel mai cu vază al Facultăţii de teologie să fie trimis la Gargantua, pentru a-i spune marele necaz pricinuit de răpirea clopotelor. Şi, împotriva susţinerilor altor dascăli ai Sorbonei, care ziceau că pentru o asemenea însărcinare mai potrivit ar fi un bun-vorbitor, decît un teolog, a fost împuternicit să ducă solia meşterul nostru Janotus de Baligardo. 

CAPITOLUL XVIII Cum a fost trimis Janotus de Baligardo să ceară înapoi lui Gargantua clopotele cele mari 

 Meşterul Janotus, tuns ca un împărat roman şi cu pălăria de teolog în cap, după ce s-a împărtăşit cu anafura la frigare şi cu agheasmă din butoi, a pornit spre locuinţa unde trăsese în gazdă Gargantua. 

 Înaintea lui mergeau trei paracliseri rotofei, iar în urmă veneau, înşiraţi ca gîştele, alţi cinci-şase diaci, ţepeni şi jegoşi mai mult decît se poate. În pragul casei a ieşit să-i întîmpine Ponocrat, care s-a înspăimîntat văzîndu-i astfel smoliţi, ca nişte măscărici culeşi de pe gîrlă. Dascălul lui Gargantua a întrebat pe unul din diacii răpănoşi ce rost avea acel vicleim? Iar diacul i-a răspuns ţîfnos că s-au înfăţişat să ceară clopotele înapoi. 

 Auzind plîngerea acelora, Ponocrat porni în grabă să-i dea de ştire lui Gargantua.

Împreună au ţinut sfat, spre a hotărî ce să răspundă jegoşilor. Alături de dascălul său, Gargantua a chemat pe Filotim, mai-marele bucătarilor, pe scutierul Gimnast, care era căpetenia grajdurilor, şi pe pajul Eudemon. Laolaltă au stat să chibzuiască ce-i de făcut şi toţi au fost de-o părere, ca oaspeţii să fie duşi într-un loc ferit, unde să li se dea de băut după canoane; iar ca să nu se laude răpciugosul, că la cererea lui s-au înapoiat clopotele, Gargantua s-a folosit de rîvna cu care diacii deşertau paharul şi a trimis după judele oraşului, după mai-marele Sorbonei şi după vicarul bisericii, cărora le-a încredinţat clopotele, mai înainte ca meşterul Baligardo să apuce să arate per longum et per latum pricina pentru care venise. Ceea ce s-a şi făcut, iar după ce sus-numiţii au sosit, solul fu poftit să vorbească. Şi a început, tuşind, după cum urmează. 

CAPITOLUL XIX Cuvîntarea meşterului Janotus de Baligardo către Gargantua pentru înapoierea clopotelor 

- Hm! Hm! Hîc! Mna dies, domnul meu, mna dies. Şi dumneavoastră, domnilor, aşijderea. Aţi face o faptă bună dacă ne-aţi da înapoi clopotele, că ne sînt de mare trebuinţă. Hm! Hîc! Hapciu! Mulţi au venit la noi din Londras-Cahors şi din Bordeaux-Brie să le cumpere cu preţ bun, din pricina însuşirii lor fireşti şi a alcătuirii lor substanţiale, fiind înzestrate cu puterea telurică, esenţială şi elementară, intronificată în natura lor quidativă de a feri de negură şi de furtună nu numai viile noastre, ci şi pe cele vecine; ne-au ispitit cu bani grei, dar nu ne-am îndurat să le dăm clopotele, căci de-am lăsa viile fără apărare, am rămîne lipsiţi de sîngele Domnului şi ne-am pierde deopotrivă simţurile şi legea. De veţi ţine seamă de rugămintea mea şi ne veţi înapoia clopotele, voi primi drept răsplată zece perechi de cîrnaţi şi una de nădragi, de care bătrînele mele oase au mare nevoie. O pereche de nădragi sînt, Domine, un lucru foarte folositor, et vir sapiens non abhorrebit eam. Hîc! Hapciu! O pereche de nădragi nu se găseşte pe toate drumurile, vă rog să credeţi! Gîndiţi-vă, Domine, că sînt optsprezece zile de cînd mă silesc să compun această frumoasă cuvîntare. Reddite quae sunt Cesaris, Cesari, et quae sunt Dei, Deo. Ibi jacet lepus. Aveţi cuvîntul meu, Domine, că ne vom ospăta împreună in camera, dacă doriţi; voi tăia unum porcum şi vă voi pune dinainte bon vino. Iar dacă vinul va fi bun, la fel va fi şi latineasca. 

 Aşadar, departe Dei, date nobis clochas nostrasi. Vă dăruiesc aci din partea Universităţii noastre aceste Sermones de Utino, nădăjduind că ne veţi da înapoi clopotele, care sînt de folos pentru toată lumea. Iapa dumneavoastră să fie sănătoasă şi Facultatea noastră de asemenea! Dar clopotele va trebui să ni le daţi! Fiindcă: Omnis clocha clochabilis, in clocherio clochando, clochans clochativo, clochare facit clochabiliter clochantes. Parisius habet clochas. Ergo gluch. Ha! Ha! Ha! aşa e că am adus-o bine? Toate aceste le găsiţi în tertio primo în Darii şi în alte cărţi. Era o vreme cînd mă îndeletniceam şi eu cu Logica; acum mă mulţumesc cu gîndurile mele, şi nu mai rîvnesc altceva decît un vin bun, un aşternut moale, să stau cu şezutul la căldură, cu burta pe masă, şi cu o strachină cît mai adîncă dinainte.   Domine, vă mai rog o dată in nomine Patris et Filii et Spiritus sanctis, daţi-ne înapoi clopotele. Dumnezeu să vă aibă în paza lui, iar Maica Domnului să vă ţină sănătoşi. Qui vivit et regnat per omnia secula secularum, amen. Hm! Hapciu! Hîc! 

 Un oraş lipsit de clopote e ca un orb fără toiag, ca un măgar fără căpăstru şi ca o vacă fără talangă. Pînă nu vă veţi hotărî să ne daţi înapoi clopotele, vom plînge ca orbul care şi-a pierdut toiagul, vom zbiera ca un măgar fără căpăstru şi vom mugi ca o vacă fără talangă! Taponnus, adică nu Taponnus, ci poetul, laic Pontanus aminteşte despre un grămătic, care locuia lîngă biserică, şi ar fi dorit ca toate clopotele să fie făcute din cîlţi, iar limba lor din coadă de vulpe, ca dangătul să nu-i mai tulbure măruntaiele creierului şi să-l lase să-şi ticluiască în linişte rimele lui rimătoare. Dar noi ne-am pornit asupra lui cu puteri unite, l-am scărmănat cum i se cuvenea şi lam înfierat ca pe un eretic. L-am făcut harcea-parcea! Şi cu aceasta am încheiat. Vaiete et plaudite. Aplaudaţi! 

CAPITOLUL XX Cum a primit meşterul Janotus o bucată de postav şi cum s-a judecat cu sorbonarii 

 Abia sfîrşi teologul vorba, că Ponocrat şi Eumedon au început să rîdă atît de tare, încît mai-mai să-şi dea sufletul; ca altădată Crasus, cînd a văzut un măgar fudul păscînd scaieţi, sau ca Filimon, care a murit de rîs, cînd un alt măgar i-a mîncat smochinele puse deoparte pentru prînz. 

  Cu ei împreună, pe întrecute, s-a pornit să rîdă şi meşterul Janotus: rîdea cu lacrimi, căci rîzînd i se zguduiau creierii, iar umoarea lacrimală din ei i se scurgea prin nervul ochilor. Văzîndu-l cum rîdea cu lacrimi, ai fi zis că tristul Heraclit s-a apucat de pozne, ca Democrit, iar pe veselul Democrit l-a podidit plînsul, ca pe Heraclit. 

  După ce se saturară de rîs, Gargantua s-a sfătuit din nou cu oamenii săi în privinţa celor ce trebuiau să urmeze; Ponocrat a fost de părere să i se mai toarne un pahar priceputului vorbitor, şi fiindcă îi făcuse să petreacă şi să rîdă cu atîta poftă, cum nici Păcală n-ar fi fost în stare, să i se dăruiască cele zece perechi de cîrnaţi despre care amintise în vesela lui cuvîntare, o pereche de nădragi, cinci stînjeni de lemne, douăzeci şi cinci de vedre de vin, un pat cu trei saltele, una de lînă şi două de puf, iar pe deasupra o strachină adîncă; adică tot ceea ce rîvnea teologul pentru tihna bătrîneţelor sale. 

 Totul s-a îndeplinit după cum fusese hotărît; dar fiindcă Gargantua se cam îndoia că se vor găsi nădragi cusuţi gata pe măsura picioarelor vorbitorului, şi neştiind ce croială i-ar plăcea mai mult (cu chingă la spate, ca să-i vie mai uşor fundului să răsufle; marinăreşti, pentru uşurarea mai lesnicioasă a rărunchilor; elveţieni, ca să-i ţină cald la pîntece, ori în coadă de peşte, ca să nu-i înfierbînte şalele) - a poruncit să i se taie din bucată şapte coţi de postav negru, iar pentru căptuşeală alţi trei coţi de lînică albă. 

 Lemnele i le-au cărat pălmaşii, iar ceilalţi, paracliserii şi diacii, s-au încărcat cu cîrnaţii, strachina şi aşternuturile. Postavul şi căptuşeala le-a luat însuşi meşterul Janotus,deşi unul din diaci i-a spus, că nefiind o treabă cuviincioasă pentru un teolog, ar trebui să lase pe unul din ei să i le ducă pînă acasă.

- Urecheatule! i-a răspuns meşterul Janotus, nu judeci bine in modo-et figura. Postavul mi-a fost dat pro tibiis meis, pentru picioarele mele, prin urmare se cuvine să-l port eu însumi: sicut suppositum portal adpositum.

 A înşfăcat postavul repede şi a plecat cu el subsuoară, ca Patelin din poveste. 

 Dar hazul cel mai mare a fost cînd răpciugosul, mîndru de biruinţa lui, s-a înfăţişat înaintea Sorbonei, cerînd să i se dea cîrnaţii şi nădragii la care avea dreptul. Sorbonarii nici n-au vrut să audă, deşi Janotus le-a dovedit că darul pe care îl primise din partea lui Gargantua nu-i dezlega de făgăduiala dată. Aceia i-au răspuns să-şi atîrne pofta în cui, iar făgăduiala s-o pună la păstrare şi s-o ţină minte. 

- Să nu vorbiţi despre minte, a spus Janotus. Aşa ceva pe-aici nu se găseşte. Trădători nefericiţi! Nu faceţi nici cît o ceapă degerată! În veacul veacurilor nu s-au găsit pe pămînt oameni mai ticăloşi decît voi! Vă cunosc şi ştiu că de neputincioşi nu vă e frică. Răutatea, de la voi am deprins-o. Dar vă jur pe ţîţa Maicii Domnului, că voi înştiinţa pe rege despre toate fărădelegile voastre, şi să mă mănînce lepra, dacă n-o să vă ardă de vii pe toţi, ca pe nişte tîlhari şi înşelători ce sînteţi, vînzători, eretici, duşmani ai cinstei şi ai lui Dumnezeu! 

 Pentru rostirea unor astfel de cuvinte, mai-marii Sorbonei l-au trimis, pe meşterul Janotus în judecată; dar el a luat-o cătinel pe calea amînărilor. Pricina a ajuns în faţa înaltei Curţi, unde se află şi astăzi. Sorbonarii au făcut legămînt să nu se mai spele, pînă nu s-o sfîrşi judecata, iar meşterul Baligardo cu ai lui au jurat să nu-şi mai sufle nasul. Aşa s-a făcut, că unii au ajuns jegosi, iar ceilalţi răpciugoşi, fiindcă înalta Curte n-a avut vreme pînă acum să ia spre cercetare pricina. Hotărîrea va fi dată la calendele greceşti, adică niciodată. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, (judecătorii sînt în stare să facă ceea ce natura însăşi nu se pricepe ) învăţaţii Parisului spun că numai Dumnezeu singur e stăpîn peste veşnicie. Firea n-a plămădit pînă acum nimic fără moarte, şi tot ce sînul ei rodeşte are o durată şi un sfîrşit: omnia orta cadunt, et caetera. Numai zăbavnicii din Palatul Dreptăţii, cărora le place să bată apa în piuă, lungesc judecăţile la nesfîrşit şi pînă la nemurire, îndreptăţind pe deplin vorba lui Chilon Spartanul, care zicea, cu privire la oracolul din Delfi că judecata te sărăceşte, iar advocaţii toţi sînt nişte potlogari. Mai bine îşi pun laţul de gît, decît să lase să le scape din gheare aşa-numita lor dreptate. 

CAPITOLUL XXI Rînduiala la care a fost ţinut Gargantua după chibzuinţă dascălilor săi sorbonari 

 Mai trecură cîteva zile, în răstimpul cărora clopotele au fost aşezate la locul lor. Cetăţenii Parisului, voind să-şi arate recunoştinţa pentru fapta cea bună a lui Gargantua, s-au legat cu jurămînt să-i hrănească iapa cîtă vreme va avea plăcere. Gargantua a primit darul cu multe mulţumiri. Iapa a fost dusă la păscut în pădurea Bievre, unde nu cred că se mai găseşte în clipa de faţă. 

 În ce priveşte învăţătura, Gargantua s-a învoit să asculte întru totul de îndrumările dascălului său Ponocrat; dar acesta, pînă una alta, hotărî să nu schimbe nimic din obiceiurile învăţăcelului, voind să-şi dea el însuşi seama în ce fel, de-a lungul anilor, foştii lui dascăli izbutiseră să-l facă atît de neştiutor şi de îngîmfat. 

 Gargantua se scula dimineaţa între ceasurile opt şi nouă, fie că se lumina de ziuă, sau nu: aşa statorniciseră foştii lui învăţători învăţaţi, luîndu-se după spusele lui David: Vanum est vobis ante lucem surgere. Se mai hîrjonea oleacă în pat, tropăia şi se da de-a tumba, chipurile pentru a-şi limpezi mintea; apoi se îmbrăca, după cum era vremea afară, de obicei cu o haină lungă de lînă păroasă, căptuşită cu blană de vulpe; se pieptăna cu pieptenele lui Mînă-Lungă, adică cu cele cinci degete; aşa îi spuseseră dascălii lui, că spălatul, pieptănatul şi orice îngrijire a trupului e, pe lumea aceasta, vreme-pierdută degeaba. 

 Apoi se uşura, îşi lăsa udul, vărsa puţin, rîgîia, se pîrţîia, căsca, scuipa, tuşea, sughiţa, strănuta şi îşi sufla mucii ca un arhidiacon. Ca să nu-l bată bruma şi să nu-l ofilească vîntul, se ospăta din belşug cu măruntaie bine prăjite, cu fleici de vacă rumenite pe cărbuni, cu friptură mustoasă de căprioară şi cu fel de fel de trufandale în zeama lor. 

 Ponocrat l-a mustrat pentru acest obicei, zicînd că nu-i sănătos să te aşezi la masă de cum te scoli din pat, fără să-ţi mişti puţin mădularele. Gargantua răspundea: 

- Nu m-am mişcat destul? Nu m-am tăvalit de şapte ori în aşternut înainte de-a mă scula? Nu-i de-ajuns? Papa Alexandru tot aşa făcea, după sfaturile unui doftor evreu, şi a trăit, slavă Domnului, în pofida răuvoitorilor, pînă în ceasul morţii sale. Aşa m-au învăţat dascălii pe care i-am avut, că mîncînd gospodăreşte, ţinerea de minte sporeşte; de aceea, ei mîncau (şi beau) cei dintîi. Mă simt cum nu se poate mai vesel, şi cu cît mi-e prînzul mai îndestulat, cu atît mai bine îmi cade cina. Meşterul Tubal, cel dintîi dascăl al Sorbonei, îmi spunea, că e mai cuminte să porneşti la drum din vreme, decît, zăbovind, s-o iei pe urmă la goană. Omenirea nu se va mîntui decît obişnuindu-se să bea dis-de-dimineaţă, şi nu aşa cîte un pic, ca raţele; unde versus : 

 De vrei sa-ţi meargă bine-n viaţă, 

 Să-ncepi să bei de dimineaţă. 

 După ce se ospăta din belşug, Gargantua se ducea la biserică, purtînd după el, într-o căruţă cu coviltir, cartea lui de rugăciuni, frumos înfăşurată în cearşafuri, cîntărind, cu încuietori şi pergamente, nici mai mult nici mai puţin de unsprezece chintale şi şase livre. Stătea să asculte douăzeci şi şase de liturghii, iar în răstimp sosea şi popa înfăşurat în odăjdii ca o pupăză, după ce avusese grijă să deşerte cîteva clondire, ca să prindă ghiers. Cu el împreună, Gargantua îşi depăna rugăciunile, vînturîndu-le cu grijă, să nu pice nici o buche pe jos. 

 La ieşirea din biserică îl aştepta, într-un car cu boi, un maldăr de mătănii, cu boabele mari cît capul omului. Apoi pornea la plimbare în jurul chiliilor, prin pridvoare şi prin grădină, spunînd de-atîtea ori Tatăl-Nostru, cît şapte călugări la un loc. 

 Învăţa apoi o biată jumătate de ceas, cu ochii în carte şi cu gîndul la bucătărie. După ce îşî mai golea o dată băşica, se aşeza la masă. Nefiind pripit de felul lui, o lua agale, începînd cu vreo cîteva zeci de şunci, limbi afumate, tobă de creieri, cîrnaţi de purcel şi alte ştafete ale vinului. Patru ajutoare îi azvîrleau muştar în gură cu lopata, după care dădea pe gît o duşcă grozavă de vin alb, ca să-şi răcorească pipota. Iarnă, vară, înfulica tot soiul de cărnuri şi fripturi, cît îi cerea pofta, iar cînd simţea că-l taie la burtă, se oprea puţin şi făcea un popas, ca orice drumeţ de cale lungă. 

 În ce priveşte paharele, nu le ţinea socoteală şi nici răgaz prea mult nu-şi lua, fiindcă băutorul adevărat nu se opreşte, pînă nu simte că i-a crescut talpa încălţărilor măcar cu o jumătate de picior. 

CAPITOLUL XXII Jocurile lui Gargantua 

 Mormăind printre dinţi un crîmpei de rugăciune, Gargantua se spăla pe mîini cu vin rece, se scobea în dinţi cu un ciolan de porc şi zăbovea la un vesel taifas cu prietenii. Slujitorii aşterneau pe jos un covor, şi aduceau cu ei o mulţime de zaruri, cărţi de joc, tăblii de şah şi altele. Jocurile lui Gargantua erau cam acestea: 

 Rişca; Soţ ori făr' de; Ţintarul; Concina dreaptă; Concina oarbă; Concina prădată; Tabinetul; Toci; Popa-prost; Titirezul; Arşice; Uite-l, nu e; Poşta pleacă!; Zboară, zboară; Inelul pe sfoară; Scriitorul; V-aţi ascunselea; Table; Dame; Ghiulbahar; Şah; Leapşa pe ouate; Musca; Musca-n gaură; Musca la miere; Zece degete; Popici; Uite-o lungă, uite-o scurtă; Mama şi copiii; De-a prinselea; Sfoara în două; Lupul şi oile; Barbut; Cine pierde - cîştigă; Treizeci şi unu; Şaizeci şi şase; Douăzeci şi unu; Dardăr; Coarda; Pas, pasărea; Bile; Tot rondul şi ce-oi lua; Mingea de perete; Mingea-n gaură; Nasturi; Poarca; Oglinda; Iepurele şi vînătorul; Coada vulpei; Ţurca; Capra; Abiolanul; Sarea şi piperul; Alb şi negru; Care dă mai tare; Pietricelele; Iadeş; Armaşul; Maica şi călugărul; Ceasul; Cine s-a mişcat?; Ghici cine a dat?; Bîz! Bîz!; Fă ca mine!; Puia-gaia; Panţarola; Pichet; Macaua; Tablele pe dos; Burtă peste burtă; Prinderea celui de-al treilea; Baba-oarba; Pe cine-oi lovi, vina mea n-o fi!; Şeptica; Şapte jumătate; Fripta; Şotron; Şoarecele şi pisica; Scaunul şchiop; Surorile gemene; Ţinta mişcătoare; Unde-i fluierul?; Ursul somnoros; Vama; Vînătoarea; Suveica; A cui e umbra?; Cumperi ovăz?; Da şi nu; Fereşte picioarele!; Pajura sau coroana; De-a dopurile; Du-te, vino!; Lumînarea; Ineluş-învîrtecuş; Întrebările; Mingea în cuc; Mingea la colţ; Năfrămuţa; Oină; Ogoiul; Pîndirea cerbului; Pipăitul; Prinde-l dacă poţi; Porcarul; Spînzurătoarea; Cald şi rece; Scaunul care fuge; Scara; Ultimul cîştigă; Eu nu văd ce nu vezi tu; Găseşte papucul; Vînătoarea oalei; Micul purceluş; Cocostîrcul. 

 După ce se săturau de joc, cernind bine timpul şi trecîndu-l prin ciur, hotărau să mai bea puţin: cam unsprezece oale de fiecare gît. Pe-o bancă din grădină sau în mijlocul patului, Gargantua aţipea vreo două-trei ceasuri, fără gînduri urîte şi fără vorbe rele. 

 Cînd se trezea îşi freca oleacă urechile şi cerea vin rece, din care bea mai mult ca în restul zilei. Zadarnic a încercat Ponocrat să-i spună că nu-i sănătos să bei cum te deştepţi din somn. 

 - Aceasta-i adevărata viaţă a părinţilor noştri, răspundea Gargantua. Eu de felul meu dorm somn sărat şi pe mine somnul mă îngraşă. 

 Pe urmă se apuca să mai citească puţin în cărţi şi să-şi rostească rugăciunile ; iar ca să meargă mai repede încăleca pe un catîr bătrîn, care slujise sub nouă regi. Bolborosea din buze şi clătina din cap, mergînd să vadă dacă nu s-au prins ceva iepuri în capcană. 

 La întoarcere dădea o raită pe la bucătărie, întrebînd ce fel de cărnuri s-au pus în frigare. Pot să vă spun cu mîna pe inimă că se ospăta zdravăn, poftind la masă totdeauna cîţiva băutori de soi, prieteni de-ai lui mai vechi sau mai noi. 

 Slujitorii săi cei mai de-aproape erau seniorii de Nebunar, de Godac, de Mestecat şi de Marigny. După cină jucau şah, zaruri şi dame, sau porneau pe la fetele din împrejurimi, în cinstea cărora se întindeau alte mese cu prelungire; apoi se culca şi dormea cu pumnii strînşi, pînă a doua zi de dimineaţă la opt. 

CAPITOLUL XXIIICum l-a îndrumat Ponocrat pe Gargantua, învăţîndu-l să nu piardă nici un ceas din zi 

 Văzînd Ponocrat felul cu totul necugetat în care îşi petrecea ziua Gargantua, a hotărît să-i dea de-aici încolo o altă îndrumare. Socotind însă, că firea omului nu se lasă întoarsă de la o zi la alta decît cu mare silnicie, s-a arătat la început mai îngăduitor. 

 Aşadar, pentru a porni mai departe cu chibzuială, a rugat pe un doftor învăţat din acea vreme, meşterul Teodor, să caute un leac, cu ajutorul căruia să-l readucă pe Gargantua pe calea cea dreaptă. Meşterul Teodor, după toată rînduiala canoanelor doftoriceşti, i-a dat un clistir cu fiertură de spînz, iarba-nebunilor, curăţindu-i creierii de stricăciune şi de toate deprinderile rele. Folosind aceeaşi curăţenie, Ponocrat l-a făcut să uite tot ce învăţase de la foştii lui dascăli, aşa cum îi lecuia şi Timotei pe învăţăceii lui, ce-şi începuseră ucenicia pe la alţi cîntăreţi. 

 Pentru a izbîndi mai lesne în cele ce-şi pusese în gînd, Ponocrat l-a dus pe Gargantua în mijlocul învăţaţilor din partea locului, ca după pilda lor să-şi ascută mintea şi să-şi întărească dorinţa de o învăţătură nouă, mai potrivită cu însuşirile lui. 

 Îndrumat astfel, Gargantua s-a dedat învăţăturii cu atîta rîvnă, încît, nelăsînd să se irosească nici un ceas al zilei, îşi petrecea tot timpul cu citirea cărţilor şi adîncirea ştiinţei adevărate despre lume. 

 Se scula în fiecare zi la ceasurile patru de dimineaţă. În vreme ce slujitorii îl frecau cu ştergarele, Gargantua stătea să asculte cîteva verseturi din Sfînta Scriptură, spuse limpede şi cu glas tare, după rostirea cuvenită unei asemenea citiri. Pentru treaba aceasta fusese ales un copil de casă tinerel, numit Anagnoste, născut şi crescut în palme, la Basche. Potrivit cu înţelesul şi pilda acelor învăţături, Gargantua îşi îndrepta gîndul cu închinăciuni şi rugi evlavioase către bunul Dumnezeu, a cărui mărită strălucire şi minunată înţelepciune o mărturisea cuvîntul Evangheliei. Se îndrepta apoi spre un loc mai ferit, unde se uşura de rămăşiţele fireşti ale bucatelor ce mistuise. Acolo, pe îndelete,dascălul său venea să-i reamintească pildele ce ascultase, tălmăcindui cu de-amănuntul părţile mai adînci şi mai greu de înţeles. Iar la întoarcere se oprea să cerceteze dacă cerul s-a schimbat peste noapte şi ce vreme prevestesc, pentru ziua aceea, luna şi soarele. 

 După aceasta îl îmbrăcau, îl pieptănau, îi potriveau părul în bucle, îl dichiseau şi-l stropeau cu miresme, în care timp se mai întorcea o dată cu gîndul la cele învăţate în ajun. Îşi rostea lecţiile pe dinafară, căutînd să desprindă învăţăminte privitoare la firea oamenilor. Uneori se mai lăsa odihnei vreo două-trei ceasuri; dar de îndată ce slujitorii sfîrşeau să-l îmbrace, se smulgea din aşternut şi vreme de trei ceasuri împlinite stătea să asculte ce spune înţelepciunea cărţilor. 

 Gargantua cu dascălul său ieşeau după aceea împreună şi se îndreptau spre răspîntia de drumuri de la Bracque, ori la iarbă verde, unde băteau mingea, jucau ogoiul, înviorîdu-şi trupurile cu mişcări dibace, după ce minţile şi le ascuţiseră cugetînd. Se desfătau astfel în toată voia şi după bunul lor plac, ducînd jocul mai departe pînă ce asudau leoarcă sau se simţeau osteniţi. Se ştergeau de năduşeală şi îşi frecau bine tot trupul, schimbau cămăşile, şi pornind agale, se opreau să vadă dacă prînzul e gata. În aşteptarea bucatelor, mai rosteau o dată, răspicat şi limpede, învăţătura desprinsă din lecţia zilei aceleia. 

 Între timp, sosind şi doamna Poftă-Bună, se aşezau la masă fără zăbavă. Pînă să vină şelarul cu vinurile, Gargantua asculta cu plăcere cîteva povestiri vesele despre marile isprăvi ale trecutelor vremi. Apoi, după cum avea bună-plăcere, cerea să i se citească şi altele; zăbovea la un plăcut taifas cu dascălul său, vorbind despre bunătatea, folosul şi alcătuirea osebitelor mîncăruri şi băuturi aduse pe masă, adică pîinea, vinul, apa, sarea, carnea, peştele, fructele, legumele, rădăcinoasele de unde vin şi cum se pregătesc? Astfel în scurtă vreme a ajuns să cunoască de-a fir a păr toate scrierile unde se pomeneşte despre acestea, ale lui Pliniu, Ateneu, Dioscoride, luliu Pollux, Galen, Porfir, Opian, Polib, Heliodor, Aristotel, Elian şi ale altora. Pentru a se lămuri mai bine, porunceau adeseori să li se aducă acele cărţi la masă.Gargantua învăţase pe de rost tot ce scria în ele, aşa că nu se afla doftor în lume, care să ştie măcar pe jumătate cît el. După ce mai vînturau o dată cele învăţate în dimineaţa aceea, după ce sfîrşeau cu dulciurile, după ce Gargantua se scobea în dinţi cu o tulpină de lemn de mastic şi se spăla pe ochi cu apă rece, înălţau amîndoi rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu, preamărindu-l în frumoase cîntece de laudă pentru bunătatea şi dărnicia lui. 

 Li se aduceau pe urmă cărţi de joc, dar nu pentru a-şi încerca norocul, ci pentru a învăţa, mînuindu-le, o mulţime de născociri plăcute şi isteţe dibăcii, cu înţelesuri luate din ştiinţa numerelor. Aritmetica îi plăcea lui Gargantua şi în fiecare zi, după masa de prînz şi după cină, îşi  petrecea vremea cu această îndeletnicire, găsind în ea mai multă desfătare a minţii decît altă dată în jocul de cărţi ori de zaruri. Atît de bine învăţase să socotească în gînd şi pe hîrtie, încît englezul Tunstal, care a scris multe despre acestea, mărturisea că, dacă ar fi să se măsoare cu Gargantua, abia s-ar pricepe să deosebească cifrele. Dar, în afară de numere Gargantua cunoştea tot atît de bine şi celelalte ramuri ale matematicii: geometria, astronomia şi muzica, iar în timp ce aşteptau să se rumenească fripturile, ori să se mistuiască bucatele, cei doi se apucau să înjghebe tot felul de instrumente ale cîntecului, însemnau figuri de geometrie şi căutau să desluşească legile ştiinţei despre stele. După care, alegînd o melodie cu cinci-şase părţi, se porneau să-i dea viers din adîncul bojocilor. Gargantua învăţase să cînte din liră, din lăută, din spinetă, din harfă, din flautul nemţesc (cu nouă găuri), din violă şi din trombon. 

 Petrecînd astfel cam un ceas din zi, după ce mistuia mîncarea şi deşerta rămăşiţele, Gargantua se aşeza din nou la învăţat, şi timp de alte trei ceasuri - cîte o dată mai mult - lua de la capăt cărţile de dimineaţă, ori mergea cu cititul mai departe, scriind şi înşirînd una după alta, fără greşeală, vechile litere latineşti. 

 După aceea plecau la plimbare, însoţiţi de un tînăr cavaler din Turena, scutierul Gimnast, care îl învăţa pe Gargantua arta călăriei. Schimbîndu-şi îmbrăcămintea, încăleca pe rînd un buiestraş voinic, un cal spaniol, un fugar arăbesc, un armăsar de luptă ori o iapă uşoară. Făcea de o sută de ori ocolul cîmpului de alergare, călărea fără scări, sărea peste şanţuri, peste casă, se rotea în cerc, pe dreapta şi pe stînga. Apoi lua în mînă lancea, dar nu ca s-o frîngă, căci nu-i neghiobie mai mare decît să te lauzi: „Am rupt zece lănci într-o întrecere de luptă !" (Şi un potcovar ar fi în stare de o asemenea ispravă.) Adevărata vitejie e să rupi cu lancea ta zece de-ale potrivnicului. Gargantua, purtînd în mînă suliţa lui puternică şi bine ascuţită, putea să dărîme o poartă, să străpungă o platoşă, să reteze un copac, să culeagă din goană un inel, să ia în vîrf o şa de călărie cu călăreţ cu tot, un coif sau o mănuşă de fier. Iar toate acestea le făcea înzăuat şi înarmat din creştet pînă la călcîie. 

 Cît priveşte frumuseţea pasului de paradă şi nenumăratele mişcări pe care le făcea călare, nimeni nu-l întrecea. Faţă de el, faimosul călăreţ din Ferrara nu era decît o maimuţă. Se deprinsese să sară în goană de pe un cal pe altul într-un chip cu totul uimitor, fără să atingă pămîntul! (Caii aceştia se numeau cai de schimb.) Sărea în şa pe dreapta ori pe stînga, cu lancea în mînă, fără să pună piciorul în scară, şi purta calul după voie, fără frîu. Toate aceste deprinderi erau foarte folositoare pentru pregătirea unui bun ostaş. 

 Cu aceeaşi dibăcie ştia să mînuiască securea, să azvîrle suliţa, să poarte cu amîndouă mîinile spada grea de luptă, ca şi sabia spaniolă, baltagul şi pumnalul, înveşmîntat în zale sau fără, cu scut, cu coif sau cu pavăză. 

 Vîna cerbi, căprioare, urşi, ţapi sălbatici, mistreţi, iepuri, potîrnichi, fazani şi dropii. 

 Se juca cu mingea cea mare şi o zvîrlea în aer, atît cu piciorul, cît şi cu pumnul. 

 Lupta, alerga şi sărea, dar nu ca alţii, la fiecare trei paşi o săritură într-un picior - sau în salt nemţesc - fiindcă, după spusa lui Gimnast, aceste ţopăieli n-aveau nici un rost şi nu foloseau în luptă; - ci dintr-un singur avînt sărea peste şanţuri, zbura peste garduri şi atingea fereastra la înălţimea unei lănci. Înota în apă adîncă, pe spate, pe burtă, pe-o coastă, cu tot trupul, numai cu picioarele sau cu un braţ afară din apă. Trecea Sena cu o carte în mînă, fără s-o ude şi, ca Iuliu Cezar, îşi purta hainele în dinţi. Ajutîndu-se cu o singură mînă sărea în luntre dintr-o dată şi se azvîrlea din nou în apă cu capul în jos, pînă la fund; ocolea stîncile şi nu-i păsa de ochiuri şi de vîrtejuri. Ducea luntrea în toate chipurile, mai repede sau mai domol, pe unda valului sau împotriva apei, o sucea şi o purta din cîrmă, o ţinea pe loc pe creasta stăvilarului, o îndruma cu o mînă, iar cu cealaltă mînuia vîsla; întindea pînzele, se urca pe frînghii pînă în vîrful catargului, alerga peste vîntrele, cerceta acul busolei, întindea odgoanele şi lega cîrma. 

 Ieşind din apă suia în fugă coasta munţilor şi cobora sprinten la vale; se căţăra prin copaci ca un cotoi; sărea de pe o cracă pe alta, ca veveriţele, şi frîngea crengile cele mai vînjoase, ca un al doilea Milon Crotonul; cu ajutorul a două pumnale tăioase şi-a două sule cu vîrf ascuţit, se ridica pînă pe acoperişul casei, fără să-i fie teamă că o să-şi frîngă oasele. Arunca săgeata, drugul de fier, piatra, suliţa, ţepuşa, halebarda; trăgea cu arcul, încorda pe-un şold arbaleta grea de luptă; ochea la semn cu archebuza, aşeza tunul pe roate, ţintea în parapet şi la catarg, de sus în jos, de jos în sus, pe dinainte şi pe dindărăt, ca vechii sciţi. Lega o frînghie de vîrful turnului lăsînd-o să atîrne pînă la pămînt, apoi urca şi cobora în mîini, cu o iuţeală şi o îndemînare, pe care dumneavoastră n-aţi fi în stare s-o dovediţi, nici pe o pajişte netedă ca în palmă. Se agăţa cu mîinile de o prăjină groasă, sprijinită de-a lungul între doi copaci, şi se plimba dintr-o parte în alta fără să atingă pămîntul, cu o repeziciune despre care nu vă puteţi face închipuire. 

 Pentru a-şi întări coşul pieptului şi plămînii, răcnea de parcă s-ar fi strîns în sobor toţi diavolii din iad. L-am auzit o dată cum îl striga pe Eudemon de la poarta Sfîntului Victor în Montmartre. Nici faimosul Stentor nu dovedise un asemenea glas în războiul Troiei. Pentru a-şi întări braţele, poruncise să i se toarne două greutăţi de plumb, cîntărind fiecare opt mii şapte sute de chintale. Le ridica de jos în cîte o mînă, le sălta deasupra capului şi le ţinea astfel trei sferturi de ceas şi mai bine, cum nimeni altul n-ar fi fost în stare. Biruia la trasul prăjinii pe cei mai tari. Cînd ajungea la semn, se proptea în picioare cu atîta dîrzenie, încît nimeni nu izbutea să-l urnească din loc; la fel făcea şi Milon, după pilda căruia Gargantua prindea în mînă o rodie, făgăduind-o în dar celui care va putea să-i desfacă pumnul. 

 Astfel trecîndu-şi vremea, după ce slujitorii îl frecau, îl spălau şi îl îmbrăcau în veşminte curate, Gargantua o lua înapoi spre casă. Trecînd pe lîngă o luncă sau un alt ungher de verdeaţă, se oprea să cerceteze copacii, se apleca asupra ierburilor, reamintindu-şi ce-au scris despre ele Teofrast, Dioscoride, Marinus, Pliniu, Nicandru, Macer şi Galen. Se întorcea acasă cu braţele pline de ramuri şi de flori, dîndu-le în seama unui tînăr paj numit Rizotom, care avea în grija lui hîrleţurile, tîrnăcoapele, sapele, lopeţile şi celelalte unelte trebuincioase grădinarului. 

 Aşteptînd să li se pregătească cina, mai răsfoiau o dată, cu coatele pe masă, cîteva pagini din cărţile citite. Trebuie să vă spun că prînzul lui Gargantua era cumpătat şi cu măsură: mînca numai ca să-şi potolească foamea. Cina, însă era darnică şi îmbelşugată, iar el se ospăta din plin, ca să-şi hrănească trupul şi să-şi păstreze puterea, aşa cum ne sfătuieşte cinstitul şi binechibzuitul doftoricesc meşteşug, deşi unii negiobi, zăpăciţi la cap de vracii arabi, spun tocmai dimpotrivă. 

 În răstimpul mesei, dacă socoteau de cuviinţă, reluau lecţia începută la prînz, iar restul ceasurilor treceau în alte convorbiri, pe cît de folositoare, pe-atît de plăcute. După ce îşi rosteau rugăciunea, cîntau din gură, sau din diferite instrumente armonioase, jucau cărţi, dădeau cu zarurile, ospătîndu-se cu prisosinţă pînă la culcare. Alteori mergeau să cerceteze adunările cărtura-rilor şi ale celor care călătoriseră prin ţări străine. 

 În toiul nopţii, înainte de a se îndrepta fiecare spre odaia lui, alegeau dinadins locul cel mai îndepărtat şi mai descoperit al locuinţei, pentru a privi de-acolo înfăţişarea cerului, urmărind mersul cometelor (dacă erau), mărimea şi aşezarea aştrilor, apropierea sau depărtarea lor. 

 Apoi, împreună cu dascălul său, Gargantua îşi reamintea pe scurt - după pilda lui Pitagora - tot ceea ce văzuse, citise, auzise şi făcuse în ziua care se încheia. Se rugau şi se închinau lui Dumnezeu, preamărindu-i necuprinsa bunătate, mulţumindu-i pentru cele ce sînt cerşindu-i milă şi îndurare pentru cele ce vor fi. După care se lăsau în voia somnului. 

CAPITOLUL XXIV Cum îşi petrecea ziua Gargantua pe vreme de ploaie 

 

 Dacă se întîmpla să plouă, sau să fie vreme rea, ceasurile dinaintea prînzului păstrau aceeaşi întrebuinţare ca de obicei, cu deosebirea că în cămin ardea un foc vesel, pentru a mai îmblînzi răceala aerului; după prînz, dascălul şi învăţăcelul rămîneau acasă. Ca să le treacă de urît şi să înlocuiască jocurile de afară, împleteau mănunchiuri de paie, tăiau şi despicau lemne, băteau snopii în hambar, pictau pe pînză, ciopleau în piatră, sau încercau să reia vechiul şi frumosul joc de arşice, pe care îl descrie Leonicus şi pe care bunul nostru prieten Lascaris atît de bine îl cunoaşte. Iar în timp ce jucau, rosteau pe dinafară părţi din scrierile care pomeneau despre acest joc. 

 Se duceau să vadă cum se lucrează fierul, cum se toarnă puştile, cercetau pe şlefuitorii de pietre scumpe, pe giuvaergii, pe alchimişti, pe topitorii de bani, pe ţesătorii de covoare, de postavuri şi de catifea, pe ceasornicari, pe tăietorii de oglinzi, pe tipografi, pe organişti, pe vopsitori şi pe alţi lucrători, îmbiindu-i cu cîte un pahar de vin. Se minunau de lucrurile frumoase care ieşeau din mîinile lor dibace şi căutau să deprindă taina fiecărui meşteşug. 

 Alteori mergeau să urmărească prelegerile cu lume multă, desfăşurarea adunărilor sărbătoreşti, pregătirea actorilor, declamările lor, cuvîntările drăguţilor de advocaţi şi predicile propovăduitorilor Evangheliei. Trecînd apoi în sălile de luptă cu sabia, Gargantua încerca pe rînd toate loviturile isteţe împotriva celor mai faimoşi meşteri spadasini, dovedindu-le cu prisosinţă că ştia tot atît, dacă nu mai mult decît ei. 

 Neputînd, pe vreme rea, să strîngă ierburi şi flori, cercetau dughenile spiţerilor, ale băcanilor şi ale grădinarilor, privind cu luarea-aminte fructele, rădăcinile, frunzele şi seminţele, apoi alifiile şi unsorile de tot felul, precum şi cele cu care se pot înlocui. De acolo plecau să privească la scamatorii de bîlci şi la măscărici, urmărindu-le iuţeala mîinilor, şiretlicurile, tumbele şi felul lor dibaci de a învîrti vorba. Le plăcea cu deosebire îndemînarea şarlatanilor din Picardia, care sînt buni de gură şi ştiu să spună cîte-n lună şi în stele, despre cîini cu covrigi în coadă şi cai verzi pe pereţi. 

 Întorcîndu-se la cină, se ospătau, mai cumpătat decît în celelalte zile, cu mîncăruri scăzute şi săţioase, pentru a lupta împotriva umezelii care îi pătrunsese şi îi împiedicase să facă obişnuitele lor mişcări de înviorare. 

 Astfel îndrumat şi mergînd înainte pe calea cea bună, Gargantua s-a ales cu mult folos de pe urma învăţăturilor primite, aşa cum se cuvenea unui tînăr de vîrsta şi de isteţimea lui. La început, lucrurile n-au mers atît de lesne, dar, cu răbdare şi cu stăruinţă, a ajuns să preţuiască plăcuta îndeletnicire a învăţăturii, părîndu-i a fi mai mult o petrecere regească, decît truda silnică a unui şcolar. 

 Totuşi, pentru a-l lăsa să se mai hodinească puţin după atîta încordare a minţii, Ponocrat alegea o dată pe lună o zi frumoasă, cu cer senin, şi porneau amîndoi dis-de-dimineaţă afară din oraş, la Gentilly sau la Boulogne, la Montrouge, pe podul Charenton, la Vauvres sau la Saint-Cloud. Petreceau acolo ziua întreagă, ospătîndu-se bine, glumind, rîzînd, jucînd, cîntînd (cu băutură din belşug), tăvălindu-se pe pajiştea unei livezi minunate, umblînd după cuiburi de păsări, prinzînd potîrnichi, pescuind raci şi broaşte. 

 Deşi nu duceau cu ei cărţi în ziua aceea şi legaseră de gard învăţătura, ziua nu trecea fără folos, căci la umbra crîngului cu iarbă verde rosteau pe dinafară plăcute versuri din Georgicele lui Virgiliu, din Hesiod şi din Rustica lui Poliţian. Îşi aminteau unul altuia epigrame latine, preschimbîndu-le în rondeluri şi balade franţuzeşti. În timpul ospăţului, din vinul amestecat cu apă scoteau afară apa cu o frunză de iederă - cum arată Pliniu şi Caton în De re rust. Clăteau vinul într-un vas, de unde îl trăgeau cu pîlnia; apoi lăsau să curgă apa, dintr-un căuş în altul, pe spiţele unei maşinării care mergea singură, ca roata morii. 

CAPITOLUL XXV Cum s-a iscat sfada dintre plăcintarii din Lerne şi oamenii din ţara lui Gargantua, şi cum a pornit de aici un război cumplit 

 Era pe la început de toamnă şi se apropia vremea culesului. Ciobanii de prin împrejurimi păzeau viile, să nu se abată graurii asupra lor şi să mănînce strugurii. 

 Tot cam pe-atunci, plăcintarii din Lerne au plecat într-o zi la oraş cu douăsprezece care de plăcinte. Ciobanii le-au ieşit în cale şi i-au rugat să le vîndă şi lor mai multe tăvi pe preţul din tîrg. E adevărat, că nu se poate închipui ceva mai gustos decît un prînz cu plăcintă caldă şi struguri băşicaţi, razachiesau tămîioşi. (Iar pentru cei încuiaţi: ţîţa-vacii sau must de aguridă.) Plăcintarii nici n-au vrut să audă. Ba mai rău, s-au pornit să le arunce ciobanilor în obraz ocări grele şi vorbe de ruşine, numindu-i derbedei, caraghioşi, pistruiaţi, ştirbi, golani, cacă-vacă, pilă-n pungă, puturoşi, mîncăcioşi, beţivani, lăudăroşi, secături, bădărani, zgîrie-brînză, cioflingari, neciopliţi, mojici, slăbănogi, sărăntoci, pierde-vară, păcătoşi, văcari de poiată - baligă uscată, ciobani de paie-căcăţiş de oaie şi alte asemenea drăgălaşii, adăugind totodată că plăcintele nu-s de nasul lor; să se mulţumească cu pîine uscată şi cu covrigi. 

 La toate aceste sudalme, unul din ciobani, anume Forgier, băiat de ispravă în felul lui şi fruntaş între flăcăi, a răspuns fără răutate: 

 - Dar de cînd aţi prins la rană, de v-aţi făcut atît de arţăgoşi? Pînă mai ieri-alaltăieri eraţi prea bucuroşi să ne vindeţi plăcintele, iar acum, hodoronc tronc, nu mai vreţi? Asta-i purtare de buni vecini? Aşa vă răspundem noi cînd veniţi să cumpăraţi făină cernută pentru colaci şi plăcinte? V-am mai fi dat şi struguri pe deasupra. Naiba să vă ia! O să vă căiţi într-o zi cînd veţi avea nevoie de noi; o să facem la fel, să ţineţi minte! 

 Starostele cel mare al breslei plăcintarilor, Marquet, i-a răspuns: 

 - Ţi-ai luat nasul la purtare, dis-de-dimineaţă. Se vede că ai mîncat aseară prea mult mălai. Ia fă-te încoa', să-ţi dea neica plăcinte! 

 Forgier, crezîndu-l pe cuvînt, s-a apropiat scoţînd un ban din chimir şi aşteptînd ca Marquet să-i dea plăcinta făgăduită, dar plăcintarul l-a plesnit atît de tare cu biciul peste fluierele picioarelor, că i-a rămas semn. Apoi a luat-o la fugă. Ciobanul a strigat ca din gură de şarpe: „Săriţi, că mă omoară !" şi, aruncînd după el de-a azvîrlita cu bîta pe care o purta subsuoară, l-a atins la încheietura frunţii, peste vîna tîmplei pe partea stîngă. Marquet, care umbla călare pe-o iapă, s-a răsturnat din şa, căzînd jos mai mult mort decît viu. 

 În vremea aceasta, nişte zileri care dezghiocau nuci s-au năpustit asupra plăcintarilor, lovind în ei, ca la fasole. Ceilalţi ciobani şi băciţe, auzind răcnetele lui Forgier, s-au repezit cu praştiile, de zburau pietrele asupra plăcintarilor, ca grindina. Alergînd după ei i-au ajuns din urmă şi le-au luat vreo patru sau cinci tăvi cu plăcinte (pe care le-au plătit cinstit, după preţul pe care [...] dîndu-le pe deasupra şi trei coşuri pline cu struguri albi). Plăcintarii l-au ajutat pe Marquet să încalice pe iapă, că fusese pălit, ce-i drept, destul de rău. Nu şi-au mai urmat însă drumul spre Pareille, ci s-au înapoiat acasă, la Lerne, suduind şi ameninţînd pe toţi ciobanii, văcarii şi zilierii din Seuille pînă-n Sainnais. 

 Văzînd că plăcintarii au dat bir cu fugiţii, ciobanii şi băciţele s-au ospătat după poftă cu plăcinte gustoase şi cu struguri de soi; au petrecut în cîntec de fluier şi oboaie, bătîndu-şi joc de vitejii plăcintari, care o păţiseră fiindcă, pasămite, se închinaseră de dimineaţă cu mîna stîngă. I-au spălat picioarele lui Forgier cu must proaspăt de băbească, şi în scurtă vreme rănile i s-au vindecat.

CAPITOLUL XXVI Cum au năvălit fără veste locuitorii din Lerne asupra ciobanilor lui Grandgousier, la porunca regelui Picrocol 

 Făcînd cale-întoarsă la Lerne, şi nemaigîndindu-se la mîncare ori la băutură, plăcintarii au dat buzna în palat, unde faţă de regele lor, Picrocol, al treilea cu acest nume, au povestit ce-au păţit, arătînd panerele rupte, scufiile boţite, hainele sfîrtecate, plăcintele lipsă şi, mai cu seamă pe Marquet, care avea o rană cumplită la cap. Vinovaţii, după spusa lor, erau ciobanii şi zilerii lui Grandgousier, iar ticăloşia se săvîrşise pe drumul de ţară care duce la Seuille. Auzind cele petrecute, Picrocol a fost cuprins de o vajnică mînie şi, fără a mai căuta să afle pricina sfadei, a poruncit să se strîngă gloatele din toată ţara, dînd de ştire ca fiecare să se găsească înarmat, la ceasul prînzului, în piaţa cea mare din faţa palatului: cine va lipsi va fi spînzurat! Pentru a întări porunca a pus să bată toba la toate răspîtiile cetăţii, iar el însuşi, lăsînd bucatele să se răcească, s-a dus să aşeze tunurile pe roate, şi să desfăşoare steagurile, supraveghind cum se încarcă ghiulelele, armele, hamurile şi merindea. Întorcîndu-se la masă, a împărţit cuvenitele porunci pentru pornirea războiului. Cavalerul Trepăduş avea să ducă la luptă vîrful armiei, care număra nu mai puţin de şaisprezece mii paisprezece arcaşi şi treizeci şi cinci de mii optsprezece ostaşi de strînsură. Marele spătar Taielemne a luat pe seama lui tunurile cu o ţeava şi cu două ţevi, şoimii, bombardierele, şopîrlele şi celelalte guri de foc, fiecare după mărimea şi denumirea ei. Călărimea era sub porunca ducelui de Labălungă, iar regele şi prinţii se păstrau pentru toiul luptei. 

 Astfel pregătiţi în mare grabă, înainte de a se urni la drum, au trimis trei sute de iscoade, călări, sub ascultarea căpitanului Păpăludă, spre a cerceta drumurile, nu cumva să fie, pe undeva, vreo capcană. Cercetînd împrejurimile cu de-amănuntul, s-au încredinţat că pretutindeni era linişte şi nu se arătau semne de primejdie de nicăieri. În aşteptarea bătăliei, Picrocol a poruncit ostaşilor lui să pornească înainte cu toată graba, fiecare lîngă steagul cetei sale. Astfel, fără nici o împiedicare, gloatele au luat-o de-a valma peste cîmp, prădînd şi jefuind în calea lor, necruţînd nici pe cel avut, nici pe cel sărac, nici casele oamenilor, nici locaşurile sfinte, luînd cu ei boi, cai, vaci, tauri, iepe, viţei, oi, miei, capre, ţapi, găini, claponi, pui de găină, gîşte, gînsaci, raţe, porci, scroafe, godaci. Au scuturat nucii, au dijmuit viile, au retezat butucii, au despuiat pomii de fructe, pricinuind pretutindeni o învălmăşeală cum nu se poate spune. 

 Nimeni nu se încumeta să le stea împotrivă. Cei prădaţi se rugau de jefuitori să se poarte mai omeneşte, ţinînd seama că trăiseră pînă atunci în bună vecinătate şi niciodată nu se întîmplase să le pricinuiască vreun rău sau să le aducă vreo ocară, ca să se răzbune acum cu atîta urgie şi prăpăd. Dumnezeu care le vede pe toate o să-i pedepsească într-o zi pentru fapta lor. 

 La toate aceste rugăminţi şi dojeni, năvălitorii răspundeau că au venit să-i înveţe cum se mănîncă plăcintele.

 

CAPITOLUL XXVII Cum un călugăr din Seuille a scăpat via mănăstirii de jaful duşmanilor 

 Prădînd, stricînd şi răvăşind tot ce întîlneau în cale, jefuitorii au ajuns la Seuille. Dezbrăcau pînă la piele pe bărbaţi şi pe femei, ducînd cu ei tot ce puteau să care. Nu lăsau nimic neluat şi nici o povară nu li se părea prea grea. Neţinînd seama că cea mai mare parte din case erau atinse de ciumă, au dat buzna unii după alţii, au pus mîna pe tot ce-au găsit, fără ca vreunul din ei să se molipsească. A fost o întîmplare întrutotul ciudată, căci toţi ceilalţi: popii, duhovnicii, doftorii, felcerii şi spiţerii, care veniseră să oblojească, să tămăduiască şi să spovedească pe cei atinşi de boală, muriseră ca muştele; numai prădalnicii şi ucigaşii nici un rău n-au suferit. Cum de s-a putut întîmpla una ca asta, fraţilor? Staţi puţin, rogu-vă, şi cugetaţi. 

 După ce-au jefuit cum au vrut, duşmanii s-au îndreptat, val-vîrtej spre mănăstire. Aici au găsit porţile încuiate şi linişte pretutindeni. Grosul oastei a trecut mai departe, spre Vadul-Vedei; numai şapte sute de pedestraşi şi două sute de lăncieri au rămas din urmă, dărîmînd zidurile împrejmuirii cu gînd de-a prăda via. 

 Călugării, vai de sufletul lor, nu ştiau la ce sfînt să se mai închine! Şi atunci, la noroc, s-au gîndit să scoată prapurii, să ţină slujbă mare, cu cîntări şi litanii, afurisind pe năvălitori şi dînd acatiste pentru pace. 

 Se afla în acea vreme la Seuille un tînăr călugăr legat de mănăstire, anume fratele Ioan zis Spintecătorul. Era isteţ, voios, îndemînatic, îndrăzneţ, răzbătător şi descurcăreţ. Înalt şi zvelt, cu gura frumos încondeiată, nasul potrivit, mare meşter ciripitor de rugăciuni, bun vînturător de liturghii şi priceput cărator de parastase. Adică, pentru a nu mai lungi vorba, era călugărul cel mai bine călugărit din toată tagma călugărească, iar pe deasupra, tobă de carte sfîntă. 

 Ajungînd pînă la urechile lui zarva stîrnită de duşmani în vie, a ieşit afară să iscodească ce se întîmplă. A văzut cu ochii lui cum jefuitorii dăduseră iama prin strugurii cei frumoşi, în care călugării îşi puseseră toată nădejdea; apoi s-a întors în biserică, unde i-a găsit pe ceilalţi fraţi adunaţi în faţa altarului. Călugării s-au uitat la el nedumeriţi, ca şi cum i-ar fi stingherit de la vreo treabă. Auzindu-i cîntînd, fratele Ioan le-a spus: 

- Staţi, cîntaţi şi pe voi va scăpaţi! Să vă ia naiba! Mai bine aţi cînta: „N-a rămas în deal la vie, nici un bob de razachie..." Să fiu al ciorilor, dacă nu ne calcă via duşmanii! Taie coardele, rup ciorchinii şi fac atîta prădăciune, încît, cu ajutorul lui Dumnezeu, patru ani de-acum încolo no să mai rămînă un bob pe rod! Sfîntă Născătoare, ce-o să bem, bieţii de noi, pînă va creşte via la loc? Of, Doamne! 

 Stareţul s-a răstit la el: 

- Ce caută aici beţivul ăsta! Băgaţi-l în beci, să se înveţe minte să mai tulbure sfînta slujbă! Cinsteşte, păcătosule, măritul har divin! 

 - Să nu uităm, părinte stareţ, nici cinstea paharului de vin! După cît cunosc, nici sfinţia ta nu dispreţuieşti vinul şi, ca orice om doritor de bine, îl alegi pe cel mai bun. Vinul curat se cuvine inimilor curate, spune înţelepciunea călugărească. Martor mi-e Dumnezeu, că nu-i acum vremea potrivită pentru rugăciuni. 

 De ce, rogu-te, zilele culesului şi ale secerişului par atît de scurte, iar ale iernii şi ale postului Crăciunului, atît de lungi? Fie-iertatul frate al nostru Maceu Pelosse, binecuvîntată-i fie amintirea, că era suflet credincios şi creştin cucernic (dracu' să mă ia dacă mint), aşa îmi spunea şi n-am să uit, că vinul trebuie să-l tragi şi să-l pui la butoi toamna, dacă vrei să ai ce bea în lunile de iarnă. 

 Ascultaţi, fraţilor! Toţi cîţi sînteţi aici buni creştini şi iubitori de vin, veniţi cu mine! Focul sfîntului Anton să mă ardă, de-o mai pune o picătură de vin pe limbă cel care n-o sări în ajutor să mîntuim via! Dumnezeule mare, nu-i avutul mănăstirii? Sfîntul Toma Englezul n-a pierit apărîndu-l? 

 De-i vom urma pilda, ajunge-vom şi noi în rîndul sfinţilor. 

 Ba nu, eu n-o să pier: am să-i omor!" În timp ce rostea aceste cuvinte, fratele Ioan şi-a scos anteriul şi a prins, în mînă, zdravăn, crucea cea mare, tăiată în inimă de gorun, lungă cît o suliţă si înflorită ici-colo cu crini, care abia se mai deosebeau din cioplitura lemnului. Apoi s-a năpustit afară aşa cum se găsea, numai în cămaşă, încins peste brîu cu anteriul făcut sul; şi învîrtind crucea ca pe un buzdugan a început să izbească în duşmani. Aceştia, rămaşi fără căpetenii, fără steaguri, fără toboşari şi fără trîmbiţe, culegeau via de zor. Stegarii îşi rezemaseră flamurile de zid, toboşarii îşi desfundaseră tobele ca să le umple cu struguri, iar pe trîmbiţe atîrnau ciorchini spînzuraţi. Toţi forfoteau de colo pînă colo. 

 Călugărul, fără să-i pese, bătea în ei de mama focului, doborîndu-i la pămînt ca pe nişte porci şi plesnind în grămadă cu măciuca lui Hercul. Unora le zbura creierii, altora le zdrobea mîinile şi picioarele; cîtorva le-a rupt oasele grumazului, multora le-a frînt şalele; le-a turtit nasul, le-a umflat ochii, le-a crăpat fălcile, le-a sfărîmat dinţii, le-a mutat din loc umărul, le-a retezat gleznele, le-a scos din ţîţîni şoldurile şi i-a lăsat fără braţ. 

 Dacă vreunul căuta să se ascundă sub un butuc mai gros, îi făcea ţeasta ţăndări, pocnindu-l drept la încheietura lambdoidală. Pe cei care încercau să se caţăre prin copaci, închipuindu-şi ca astfel or să scape, îi trăgea în ţeapă, vîrîndu-le un braţ al crucii prin şezut. Cîte unul care îl cunoştea striga: - „Stai, frate Ioane, cruţă-mă că mă dau prins!" Dar fratele Ioan îi răspundea: „Te dai, că n-ai încotro, dar de luat, o să te ia dracu'!" Şi se repezea cu crucea, snopindu-l. Dacă se întîmpla ca vreunul să încerce să i se împotrivească, abia atunci îşi dovedea toată puterea, străpungîndu-i într-o clipă pieptul prin inimă şi prin plămîni. Pe alţii îi pocnea la lingurică zdrobindu-le stomacul şi ucigîndu-i pe loc. Pe unii îi pălea în buric cu atîta înverşunare, încît le scotea măruntaiele afară; pe alţii îi străpungea prin boaşe şi le rupea gura maţului gros. O privelişte mai înspăimîntătoare nici nu s-ar putea închipui! 

 Unii chemau în ajutor pe sfînta Varvara, alţii pe sfîntul Gheorghe, pe sfînta Nitouche, pe Maica Domnului din Cunault, din Laurette, din Bonne-Nouvelle, din Lenou şi din Riviere. Unii pomeneau pe sfîntul Iacob, alţii îşi aduceau aminte de sfintele moaşte din Chambery (care de altminteri au şi luat foc, trei luni mai tîrziu, de n-a rămas din ele nici un petic). Alţii se rugau sfîntului Ion din Angery, sfîntului Eutrop din Saintes, sfîntului Martin din Candes, sfîntului Clouaud din Sinais, moaştelor din Jaurezay şi altor sfinţi de treabă, dar mai mărunţi. Unii mureau fără să se vaiete, alţii se văietau fără să moară, unii se văietau murind, alţii mureau văietîndu-se. Vreo cîţiva strigau cît îi ţinea gura: „Vreau să mă spovedesc! Vreau să mă spovedesc! Confiteor! Miserere! In manus". 

 Nefericiţii urlau atît de amarnic, încît părintele stareţ a ieşit din biserică, tîrînd pe toţi călugării după el. Văzînd atîta omenire căzută printre araci, şi cum unii trăgeau să moară, s-a îndurat ca pe cei care mai trăiau să-i spovedească, în vreme ce părintele stareţ se îndeletnicea cu spălarea păcatelor, călugăraşii alergară la fratele Ioan, întrebîndu-l cum i-ar putea veni în ajutor. 

 Fratele Ioan le-a dat poruncă să-i înjunghie pe toţi cîţi zăceau la pămînt. Atunci, agăţînduşi comanacele pe bolta viţei, fraţii s-au năpustit asupra celor doborîţi şi i-au trimis pe lumea cealaltă, tăindu-le beregata. Ştiţi cu ce? Cu nişte cosoare, asemeni cuţitaşelor cu care copiii din partea locului curăţă nuci. 

 Învîrtind buzduganul lui cu cruce, fratele Ioan a trecut mai departe pe pîrtia ce-o deschisese în rîndul duşmanilor. Călugăraşii au pus mîna pe steaguri şi şi-au făcut din ele obiele. Unii din tîlharii spovediţi au încercat să scape pe la spatele fratelui Ioan; dar acesta, cum prindea de veste, îi pocnea în moalele capului, zicîndu-le: „V-aţi spovedit şi v-aţi pocăit; sînteţi spălaţi de păcate şi vrednici să porniţi pe drumul cel mai scurt, spre împărăţia cerului". 

 Aşa s-a făcut că, mulţumită vredniciei fratelui Ioan, au fost răpuşi toţi tîlharii care pătrunseseră în vie, adică treisprezece mii şase sute douăzeci şi doi, fără să socotim, bineînţeles, pe femei şi pe copii. Nici pustnicul vrăjitor Maugis n-a luptat mai vitejeşte cu toiagul lui împotriva Sarazinilor (după cum scrie în Povestea celor patru fii ai lui Aimon), decît călugărul nostru cu prăjina crucii împotriva plăcintarilor jefuitori de struguri.

CAPITOLUL XXVIII Cum a luat Picrocol cu asalt La Roche-Clermaud şi cu cîtă părere de rău a pornit Grandgousier la război 

 În vreme ce fratele Ioan îi zvînta astfel pe mîrlanii care năvăliseră în via mănăstirii, Picrocol a trecut în grabă mare cu oamenii lui prin Vadul-Vedei şi a luat cu asalt Roche-Clermaud neîntîmpinînd nici o împotrivire. Şi fiindcă între timp se înnoptase, a hotărît să poposească în oraş, lăsînd să se mai potolească puţin mînia care îl muncea. În zorii zilei următoare a pornit şi a cuprins meterezele şi castelul, pe care l-a întărit adunînd acolo armele ce strînsese, ca să aibă un adăpost ferit, de va fi cumva el însuşi lovit din altă parte . Locul acela, prin aşezarea lui firească şi prin ceea ce mîna omului adăugase, era o cetate lesne de apărat. 

 Dar să-i lăsăm pe aceştia, şi să ne întoarcem la bunul nostru Gargantua, care se află la Paris, plin de rîvnă pentru învăţătura minţii şi pentru îndemînările trupului; apoi la bătrînul cumătru Grandgousier, tatăl lui, care după cină îşi încălzeşte pîntecele la flacăra unui foc cuminte, limpede şi liniştit; aşteaptă să se coacă castanele, scrie pe albul căminului, cu vîrful ars al băţului cu care aţîţă focul, şi istoriseşte alor lui minunate întîmplări din vremile de altădată. 

 Unul din ciobanii care păzeau viile, anume Pillot, a venit spre seară să-i povestească de-a fir-a-păr toate fărădelegile şi jafurile pe care Picrocol, regele din Lerne, le abătuse asupra pămînturilor sale ; cum a prădat şi a răvăşit toată ţara, afară de mănăstirea din Seuille, pe care fratele Ioan Spintecătorul a ferit-o de prădăciune; pentru care faptă, cinste mare i se cuvine. Numitul rege Picrocol se găsea acum cu oastea lui la Roche-Clermaud, unde se întărea. 

- Vai! Vai! a oftat Grandgousier. Ce înseamnă una ca asta, oameni buni? Visez sau e adevărat ce aud? Picrocol, vechiul meu prieten de totdeauna, cu care de cînd mă ştiu am trăit în bună vecinătate, a pornit cu război împotriva mea? Cine l-a stîrnit? Cine-l aţîţă? Cine l-a îndemnat? Cine îl sfătuieşte? Of, of, of, of ! Isuse Cristoase, Mîntuitorule, vino-mi în ajutor, luminează-mă şi arată-mi ce trebuie să fac. Spun şi jur în faţa ta, cerîndu-ţi ocrotire, că niciodată nu i-am căşunat vreun rău şi nici oamenilor lui vreo pagubă; nu m-am gîndit nicicînd să-i calc sau să-i jefuiesc pămînturile; ba dimpotrivă, l-am ajutat cu oameni, cu arme, cu bani, cu înlesniri şi cu sfaturi, de cîte ori am putut, spre folosul lui. Ce duh rău îl stăpîneşte, de-a pornit asupră-mi cu o astfel de ocară? Dumnezeule mare ! Tu care le cunoşti pe toate, ştii că tăria inimii nu-mi lipseşte. Iar dacă i-a fost dat să fie cuprins de nebunie; dacă pentru a-l aduce în simţiri mi l-ai trimis să-l vindec, dă-mi putere şi luminează-mă, să-l îndrum spre ascultare, sub stăpînirea sfintei tale voinţe. 

 Of, of, of! buni prieteni ai mei şi credincioşi slujitori, veniţi-mi întru ajutor şi dăruiţi-mi sprijinul vostru în acest ceas de grea cumpănă. Toată viaţa am fost dornic de pace; bătrîneţele mele au nevoie de odihnă, şi iată-mă-s nevoit să port pe umerii mei slabi şi osteniţi platoşa de luptă, să prind cu mîinile mele firave suliţa şi ghioaga, pentru a ocroti şi a ajuta pe supuşii mei izbiţi de urgie. Aşa cere judecata cea dreaptă: căci prin munca lor mi-am ţinut zilele şi din sudoarea lor ne-am hrănit, eu, copiii mei şi tot neamul. N-aş dori, totuşi, să pornesc la război, pînă nu voi încerca toate căile, pentru a ajunge la înţelegere. Astfel m-am gîndit şi aşa găsesc cu cale. 

 Grandgousier a chemat pe sfetnicii săi şi le-a înfăţişat lucrurile aşa cum erau. Toţi au hotărît într-un glas să fie trimis la Picrocol cu solie unul dintre bărbaţii cei mai chibzuiţi şi să-l întrebe: de ce stricase pacea şi încălcase pămînturile asupra cărora n-avea nici un drept să poruncească. Au mai hotărît de asemeni, să plece cineva să-l caute pe Gargantua şi pe oamenii lui, chemîndu-i să apere ţara. 

 Grandgousier a întărit cu voie bună aceste hotărîri şi a poruncit ca aşa să se facă. Apoi, fără zăbavă, a trimis pe unul din slujitorii lui, anume Basque să-i ducă lui Gargantua scrisoarea de mai jos. 

CAPITOLUL XXIX Scrisoarea lui Grandgousier către fiul său Gargantua 

 Cunoscînd silinţa cu care te-ai dedat învăţăturii, nu mi-aş fi îngăduit multă vreme de-aici înainte să tulbur tihna înţeleptelor tale gînduri, dacă tocmai acei prieteni în care îmi pusesem toată încrederea, vecinii cu care aveam vechi învoieli de vieţuire paşnică, nu mi-ar fi răpit în aceste zile liniştea bătrîneţilor mele. Dar fiindcă aşa mi-a fost scris, ca supărările să-mi vină tocmai de la cei pe care mă bizuiam mai mult, iată-mă nevoit să te chem întru apărarea oamenilor şi a bunurilor de care eşti legat prin însăşi legea firii; căci armele luptei rămîn neputincioase, dacă lipseşte din casă sfatul chibzuinţei, după cum, de asemeni, învăţătura se dovedeşte zadarnică, iar sfatul de prisos, cînd nu sînt folosite la timpul potrivit. 

 N-am de gînd să aţîţ războiul, ci să-l înlătur; nu vreau să lovesc pe nimeni, ci să mă apăr; nu rîvnesc la bunul altuia, ci doresc să rămîn ca şi pînă acum ocrotitorul supuşilor mei credincioşi şi al pămîntului strămoşesc, asupra căruia Picrocol s-a năpustit vrăjmăşeşte, fără nici o pricină sau temei, stăruind în pornirea lui bezmetică şi săvîrşind ticăloşii, pe care nici o fiinţă iubitoare de dreptate nu le poate îngădui. 

 Am socotit de a mea datorie să încerc să-i astîmpăr trufaşa mînie, făgăduindu-i tot ceea ce, după judecata mea, s-ar cuveni să-l mulţumească. I-am trimis în mai multe rînduri solie prietenească, rugîndu-l să-mi spună cine şi cu ce l-a vătămat. Dar el, în loc de orice alt răspuns, a pornit cu război împotrivă-mi, închipuindu-şi pesemne că are drept să poruncească în ţara mea, după bunul lui plac. Aşa fiind, am înţeles că Dumnezeu cel veşnic l-a părăsit, lăsîndu-l să-şi poarte cîrma după cum l-o ajuta mintea şi l-o povăţui cugetul, care, aşa se vede, numai la rele îl îndeamnă. Voia cerească, pe care el a nesocotit-o, mi l-a trimis mie în aceste împrejurări atît de supărătoare, pentru a-l aduce la dreapta judecată. 

 Aşadar, fiul meu mult iubit, de îndată ce îţi va fi la îndemînă, după ce vei fi văzut aceste rînduri, grăbeşte-te şi vino să ne dai ajutor; nu numai mie, faţă de care ai o fiiască îndatorire, ci tuturor alor tăi, pe care eşti ţinut să-i ocroteşti şi să-i mîntui de la pierzare. Vom duce treburile noastre la bun sfîrşit cu cît mai puţină vărsare de sînge şi, după cum se va putea, cu arme cît mai repezi, cu isteţime şi dibăcie de luptă. Vom avea grijă de mîntuirea tuturor sufletelor, trimiţîndule să se aşeze liniştite în sălaşul ce li se cuvine. 

 Preaiubitul meu fiu, pacea lui Cristos, mîntuitorul nostru, să fie cu tine. Spune vorbe bune din parte-mi lui Ponocrat, Gimnast şi Eudemon. 

 în a douăzecea zi a lui septembrie, 

 Tatăl tău, 

 GRANDGOUSIER 

CAPITOLUL XXX Ulric Gallet duce solie lui Picrocol 

 După ce şi-a întocmit scrisorile şi le-a însemnat cu pecetea lui, Grandgousier a chemat la sine pe marele dregător al jalbelor, Ulric Gallet, un bărbat chibzuit şi de toată încrederea, a cărui cinste o preţuia şi ale cărui sfaturi cuminţi îi fuseseră de folos în multe împrejurări anevoioase. Acestuia i-a poruncit să meargă la Picrocol, acolo unde se află, pentru a-l înştiinţa despre cele hotărîte. Jupîn Gallet a pornit fără tocmeală, iar după ce a trecut vadul cu bine, s-a oprit la o moară, să ştiricească locul unde l-ar putea găsi pe Picrocol. Morarul i-a spus că oamenii regelui, după ce i-au zvîntat toate găinile (fără să cruţe cocoşii), s-au închis în cetatea Roche-Clermaud; dar nu l-a sfătuit să pornească într-acolo, din pricina străjerilor care sînt foarte înverşunaţi; lucru pe care Gallet l-a crezut fără greutate, şi de aceea a cerut morarului să-l găzduiască la el peste noapte. 

 A doua zi de dimineaţă a pornit să sune din trîmbiţă la poarta castelului, cerînd paznicilor să-l lase să vorbească regelui, spre binele acestuia. Regele, fiind înştiinţat, a poruncit să nu i se deschidă porţile, apoi, arătîndu-se pe creasta zidului, i-a pus solului două întrebări: 

- Ce veşti aduci şi ce-ai venit să-mi spui? 

 Solul i-a împărtăşit cele ce urmează:

 CAPITOLUL XXXI Cuvîntarea lui Gallet către Picrocol 

 

 „Nu-i prilej de mîhnire mai mare pentru oameni decît atunci, cînd, aşteaptă cu gînd ascuns milă şi îndurare de la alţii, primesc în schimb numai supărări şi pagubă. Nu fără pricină întemeiată, mulţi din cei care au ajuns sa sufere asemenea ocară, au socotit-o mai greu de îndurat decît viaţa, şi neputînd s-o înlăture nici cu puterea, nici prin alt mijloc, şi-au făcut seama singuri. 

 E de minune, cum regele Grandgousier, stăpînul meu, văzînd năvala ta nestăpînită şi vrăjmaşă, nu s-a lăsat cuprins de mînie şi nu şi-a pierdut cumpătul. Ar fi fost însă şi mai ciudat, dacă ar fi rămas nesimţitor faţă de neînchipuitele răutăţi pe care tu şi oamenii tăi le-aţi săvîrşit asupra ţării şi supuşilor săi; atîtea nelegiuiri, din care aţi avut grijă să nu lipsească nici una! Toate acestea l-au mîhnit nespus, căci el iubeşte din inimă pe supuşii săi, după cum ei îi dau, la rîndul lor, mai multă cinste decît a avut vreodată parte un muritor pe pămînt. 

 Punînd în cumpănă greşelile fiecăruia, regele nostru a văzut cu adîncă mîhnire, că tu şi cu ai tăi sînteţi cei vinovaţi; tocmai voi, care din adîncul vremilor, de cînd ne ştim, aţi avut legămînt de prietenie cu el şi cu părinţii lui. Nu numai el şi cu ai lui, dar chiar neamurile barbare din Poitou, Bretania şi Marceau, pînă dincolo de Insulele Canare, socoteau că ar fi fost mai lesne să se dărîme bolta cerului sau să se înalţe prăpăstiile dincolo de nori, decît să se smintească acea legătură a noastră, care atît de cumplit i-a înfricoşat pe duşmani, încît în năvălirile lor n-au îndrăznit niciodată să lovească sau să prade pe vreunul din noi, de teama celuilalt. 

 Mai mult decît atît. Faima acestei prietenii dintre noi s-a răspîndit pe întreg pămîntul, şi puţini erau aceia, de aici pînă în ostroavele Oceanului, care să nu fi rîvnit să vi se alăture vouă şi să nu îndeplinească orice le-aţi cere, socotind prietenia voastră mai scumpă decît neamul şi decît pămîntul lor. N-a fost pe lume, de cînd ne-am pomenit, un prinţ atît de trufaş sau o putere atît de lacomă, care să cuteze a călca, nu numai ţinuturile voastre, dar nici pe ale prietenilor voştri. Iar dacă, nestînd prea mult să cugete, ar fi încercat, totuşi, să-i lovească pe aceştia, repede şi-ar fi schimbat gîndul, ştiind bine că le veţi sări în ajutor. 

 Ce mînie oarbă te-a cuprins deodată, de-ai pornit să sfărîmi această legătură, să calci în picioare jurămintele de prietenie, să treci dincolo de dreptul tău şi să cotropeşti pămînturile regelui meu, fără ca vreunul dintre ai lui să te fi supărat, să te fi înfruntat sau să-ţi fi pricinuit vreo pagubă? 

 Unde ţi-e credinţa? Unde ţi-e legea? Unde ţi-e judecata? Unde ţi-e omenia? Unde ţi-e teama de Dumnezeu? Crezi tu, că nelegiuirile tale nu sînt ştiute de duhurile cerului şi de Domnul, stăpînul lumii, care ne răsplăteşte pe toţi după faptele noastre? 

 Dacă astfel îţi închipui, greşeşti, căci toate vor veni odată în faţa dreptăţii sale. Te-a ajuns cumva blestemul morţii sau ţi-a fost ursită zodia să-ţi pierzi liniştea şi odihna? Toată puterea îşi are sfîrşitul ei; şi chiar de-ajunge pe culmile cele mai de sus, se prăbuşeşte odată şi se dărîmă, fiindcă multă vreme să se ţină deasupra, nu poate. Aşa sfîrşesc toţi aceia care prin felul lor de a fi şi de a gîndi nu se pricep să pună o măsură norocului şi nici stavilă lăcomiei lor. 

 Dar dacă aşa ţi-a fost scris, ca tihna şi mulţumirile tale să se încheie, de ce te-ai năpustit să tulburi tocmai liniştea regelui meu, care el însuşi te-a înscăunat? Dacă neamului tău i-a fost dat să cadă, de ce, prăbuşindu-se, să se-abată asupra căminului celui care l-a înzestrat? E o faptă atît de necugetată şi de respingătoare pentru orice om cu mintea întreagă, încît rămîne aproape de neînţeles. Străinii nu-i vor da crezare, pînă în clipa cînd vor pricepe cu adevărat, că nu-i nimic sfînt şi neprihănit pentru cel care uită de Dumnezeu şi de dreapta judecată, lăsîndu-se purtat de pornirea lui ticăloasă. 

 Săvîrşit-am vreo nelegiuire pe pămînturile tale sau împotriva supuşilor tăi? Ocrotit-am pe cei ce-ţi vor răul? Nu te-am fi ajutat în treburile tale? Adus-am vreo vătămare numelui şi cinstei tale? Dacă ponegririle care au căutat să te ducă în greşeală prin cuvinte mincinoase sau închipuiri înşelătoare, ţi-au strecurat bănuiala că am fi urzit împotriva ta uneltiri nevrednice de vechea noastră prietenie, ar fi trebuit mai întîi să le cercetezi temeinicia şi să ne dai de ştire. Te-am fi lămurit cum se cuvine şi ai fi rămas pe deplin mulţumit. Dar tu, Dumnezeu să te înţeleagă! Ce-ai de gînd? Vrei, ca un viclean cotropitor, să prădezi şi să pustieşti regatul stăpînului meu? Îl socoteşti atît de fricos şi de becisnic, lipsit de bani şi de sfetnici, de oameni şi de pricepere la luptă, încît să nu poată răspunde lovirii tale nedrepte? 

 Să părăseşti cît mai în grabă aceste locuri; iar pînă mîine la asfinţitul soarelui să te găseşti înapoi acasă, fără zarvă şi prădăciuni în calea ta. Pentru stricăciunile ce-ai săvîrşit, vei plăti regelui meu o mie de ducaţi de aur: jumătate mîine, iar jumătate cel mai tîrziu în a cincisprezecea zi a lunii viitoare. Ne vei lăsa pînă atunci, drept ostateci, pe ducii de Piuamorii, de Bucălată şi de Ceapămică, dimpreună cu prinţii de Scărpiniş şi de Rîiaveche." 

CAPITOLUL XXXII Cum a dat Grandgousier plăcintele înapoi, ca să aibă pace 

 Isprăvind ce-avea de spus, jupîn Gallet a tăcut, iar Picrocol, la toată cuvîntarea, n-a răspuns decît atît: 

- Poftiţi de-i luaţi! Poftiţi de-i luaţi! Au bucile frumoase şi moi: o să vă dea să păpaţi plăcinte. 

 Gallet s-a întors la Grandgousier. L-a găsit în genunchi, cu capul descoperit, într-un ungher al odăii, bătînd mătănii şi rugîndu-se lui Dumnezeu să astîmpere mînia lui Picrocol şi să-i redea minţile, fără să mai fie nevoie de război. 

 Văzînd pe Gallet intrînd în iatac, l-a întrebat: 

- Prietene, ce veşti aduci? 

- Veştile mele, a răspuns solul, nu sînt bune. Omul nostru nu mai are mintea întreagă; Dumnezeu l-a părăsit. 

- Spune, prietene, a mai întrebat o dată Grandgousier, care-i pricina grozavei lui mînii? 

- Nu mi-a arătat nici una. Mi-a pomenit, furios, despre nişte plăcinte. Atît. După cît am înţeles, e vorba de supărarea unor plăcintari. 

- Înainte de a lua vreo hotărîre, a spus Grandgousier, vreau să cunosc cele ce s-au petrecut. 

 Cercetînd, aşadar, cum stau lucrurile, Grandgousier a aflat că ciobanii săi luaseră cu puterea cîteva plăcinte de la oamenii lui Picrocol, iar unul din ei, anume Marquet, se alesese cu o lovitură zdravănă de băţ în cap. Plăcintele au fost însă plătite cu bani peşin, iar acel Marquet se năpustise el însuşi asupra lui Forgier, plesnindu-l cu biciul peste picioare. Sfetnicii au spus că Forgier, fiind cel dintîi lovit, era îndrituit să-şi apere pielea. 

- Dacă e vorba numai despre plăcinte, a chibzuit Grandgousier, voi încerca să-l mulţumesc, căci nu mi-ar plăcea să port război pentru un lucru atît de neînsemnat. 

 Întrebînd cîte plăcinte fuseseră luate şi aflînd că numărul lor nu trecea de cincizeci de bucăţi, a poruncit să se scoată din cuptor chiar în noaptea aceea cinci care de plăcinte; un car întreg de plăcinte cu unt proaspăt, gălbenuş de ou, şofran din cel mai bun şi mirodenii alese, să-i fie dus în dar lui Marquet ; iar ca să-l despăgubească şi să-i înlesnească plata felcerilor care îl oblojiseră, a hotărît să-i numere în palmă şapte sute de mii de scuzi. I-a mai dat pe deasupra pămînturile de la Pomardiere, în veşnică şi deplină stăpînire pentru el şi urmaşii lui. 

 Gallet fu însărcinat să ducă darurile. În drum s-a oprit la lunca dintre sălcii şi a poruncit însoţitorilor lui să culeagă fire de trestie, cu care au împodobit căruţele. Cărăuşii au luat în mînă cîte un fir, iar solul însuşi s-a înfăţişat purtînd o trestie, spre a arăta că dorea pace şi venise s-o răscumpere. 

 Ajungînd încă o dată la poarta castelului, a cerut să-i vorbească lui Picrocol, ca din partea lui Grandgousier. Picrocol n-a voit să-l lase să intre, si nici nu s-a mai ostenit să vie să-l asculte. I-a trimis vorbă că are alte treburi şi să spună ce are de spus căpitanului Taielemne, care tocmai îşi rînduia puştile pe metereze. 

 Căpitanul Taielemne s-a arătat şi jupîn Gallet a vorbit astfel: 

- Căpitane, pentru a pune capăt neînţelegerii noastre şi pentru a nu vă lăsa nici o îndreptăţire de a rupe vechea prietenie dintre noi, am adus cu noi plăcintele care au fost pricina supărării voastre. Ciobanii au oprit cincizeci de bucăţi, plătind pentru ele preţul cuvenit; noi, doritori de pace, vă înapoiem cinci care pline; unul pentru Marquet, ţinînd seamă că el a avut de suferit mai mult. Pe lîngă aceasta, pentru a-l despăgubi cu prisosinţă, îi dăm şapte sute de mii trei scuzi, pe care i-am adus cu mine. Iar ca să nu mai fie vorbă, îi mai dăruim de veci şi pămînturile de la Pomardiere, pentru el şi urmaşii lui, fără nici o sarcină: iată aici hrisovul de danie. Iar acum, cinstind numele lui Dumnezeu, să trăim împreună în pace. Întoarceţi-vă cu bine la căminurile voastre şi părăsiţi această cetate, asupra căreia, cum singuri recunoaşteţi, nici un drept nu aveţi. Şi să rămînem prieteni cum am fost. 

 Taielemne a dus aceste vorbe lui Picrocol, dar în aşa fel, încît mai mult l-a îndîrjit, spunîndu-i: 

- Li-e frică, mîrlanilor! Grandgousier s-a scăpat în nădragi, beţivul; bietul de el nu se pricepe la războaie, ştie numai să deşerte paharele. Eu aşa zic, să le luăm plăcintele şi banii. Să ne întărim în grabă şi să ducem mai departe ce-am întreprins. Dumnealor îşi închipuiesc că au de-a face cu nerozi, pe care să-i momească cu plăcinte. Iată ce ai folosit, dacă te-ai purtat bine cu ei. Îşi bat joc de tine. Vorba aceea: dacă-i dai obraznicului un deget, îţi ia mîna toată! 

- Bine, bine, a zis Picrocol, o să le dăm ceea ce li se cuvine. Fă aşa cum ai spus. 

- Vreau să te mai înştiinţez de ceva, a lungit vorba Taielemne. Stăm rău cu merindele; de-ale gurii avem prea puţine. Dacă Grandgousier ne sileşte să ne închidem în cetate şi nu ne dă răgaz, nu ne mai rămîne decît să ne scoatem măselele din gură, ca să nu mai avem cu ce mînca. 

- Mîncare aveţi destulă, a spus Picrocol. Pentru ce am venit aici? Să mîncăm sau să ne batem? 

- Să ne batem, fără îndoială, a răspuns Taielemne, dar cu burta goală nu faci mare scofală, iar cine flămînzeşte, puteri nu dovedeşte. 

- Nu mai lungi vorba, l-a scurtat Picrocol. Pune mîna pe tot ce ne-au adus duşmanii. Aşadar, au luat banii, boii şi carele, trimiţînd la plimbare pe Gallet şi pe însoţitorii lui, urmînd ca răspunsul, după ce vor lua-o din loc, să-l primească altădată. Trimişii lui Grandgousier s-au întors cum au venit şi, arătîndu-i cele întîmplate, au mai adăugat, că dinspre pace nu-i nici o nădejde, ci, dimpotrivă, vor trebui să se pregătească de un război aprig şi greu.

CAPITOLUL XXXIII Cum unii din sfetnicii lui Picrocol l-au adus în mare primejdie prin îndemnuri necugetate 

 După ce au luat în primire plăcintele lui Grandgousier, trei cavaleri: ducele de Ceapămică, contele de Baltag şi căpitanul Baligă s-au înfăţişat lui Picrocol şi i-au spus: 

- Măria ta, te recunoaştem şi te slăvim ca pe cel mai viteaz şi mai înţelept dintre toţi regii care au fost pe lume de la Alexandru Machedon pînă în zilele noastre. 

- Pune-ţi pălăria în cap, a spus Picrocol. 

- Mulţumesc. Îţi aducem închinarea noastră, stăpîne, şi iată ce zicem noi. Să laşi aici un căpitan cu un pîlc de ostaşi să păzească cetatea, pe care o socotim destul de tare, atît prin aşezarea ei, cît şi prin întăriturile pe care le-ai ridicat. Oastea să se împartă în două. Jumătate să pornească fără zăbavă asupra lui Grandgousier şi a oamenilor lui, pe care, cu putere lovindu-i, îi va răpune lesne. Vei găsi la el bani destui, fiindcă bădăranul e putred de bogat. Bădăran îi zicem, fiindcă un prinţ adevărat n-are niciodată o lescaie; numai bădăranii pun bani la ciorap. În vremea aceasta, cealaltă jumătate a oastei se va îndrepta spre Aunis, Saintonge, Angoumoys şi Ţara Gasconiei; iar de aici, spre Perigord, Medoc şi Lande. Vei cuprinde fără împotrivire toate oraşele, castelele şi cetăţile. Ajungînd la Baiona, la Saint-Jean-de-Luz şi la Fontarbie, vei pune mîna pe toate corăbiile aflate acolo; urmînd apoi ţărmul Spaniei şi al Portugaliei, vei prăda toate porturile pînă la Lisabona, unde vei găsi marinari destui ca să-ţi duci cuceririle mai departe. Nici o grijă să nu-ţi faci. Vei cuprinde Spania lesne, fiindcă spaniolii sînt nişte pierde-vară. Vei trece prin strîmtoarea Gibraltarului, unde vei ridica două columne mai măreţe decît ale lui Hercule, ca să rămînă în veacul veacurilor faima numelui tău şi a strălucitelor tale fapte. Strîmtoarea se va numi de-aici înainte Marea Picrocolină. Trecem dincolo de Marea Picrocolină şi iată-l pe KairEdin, Barbăroşie, care vine să ţi se închine. 

- Voi lua sub ocrotirea mea pe Barbăroşie, a spus Picrocol. 

- Mai întîi să se boteze! Urmîndu-ţi cuceririle începute, vei lovi pe regii Tunisului, Hiponiei, Algerului, Bonului, Cyrenei şi ai întregii Ţări a Berberilor. Trecînd mai departe, vei lua în stăpînire ostroavele Majorca, Minorca, Sardinia, Corsica, Balearele şi toate celelalte din cotul Genovei. Vei domni peste Galia narboneză, Provenţa, Genova, Florenţa, Luca, şi vei intra triumfător în Roma. Bietul domnu' papă tremură de frică de pe-acum ! 

- Vă dau cuvîntul meu că n-am să-i pup papucul! 

- După ce vei cuprinde toată Italia, vei lovi cu folos Neapolul, Calabria, Apulia şi Sicilia, cu Malta dimpreună. Vreau să-i văd pe-acei cavaleri caraghioşi, pe unde vor scoate cămaşa? 

- Mai bucuros aş fi luat-o spre Loretta, a spus Picrocol. 

- Nu, nu, las-o la întoarcere, au spus aceia. Trebuie să cuprindem mai întîi Candia, Cipru, Rhodosul şi Cicladele, după care vom trece în Moreea. E în mîna noastră! Sfinte Anton, Dumnezeu să ocrotească Ierusalimul! Sultanul nu-şi poate măsura puterile cu tine. 

- Voi ridica un templu mai măreţ decît al lui Solomon, le-a făgăduit Picrocol. 

- Aşteaptă puţin.Nu te pripi. „Festina lente", „grăbeşte-te agale", a spus Octavian August. Trebuie să cuprindem mai întîi Asia Mică şi ţările pînă la apa Eufratului. 

- Vedea-voi Babilonul şi Muntele Sinai? a întrebat Picrocol. 

- Nu-i nevoie deocamdată, au răspuns sfetnicii. E de ajuns să străbatem Marea Hircană, cele două Armenii şi Ţările Arabe, care sînt în număr de trei. 

- Dumnezeule, Doamne, sînteţi nebuni? Vreţi să-mi pierd ostaşii? 

- Cum adică? 

- Unde vom găsi apă de băut, în mijlocul deşertului? N-a murit Iuliu August de sete în pustie cu oastea lui întreagă? 

- Am avut grijă. În Marea Siriei ne aşteaptă nouă mii paisprezece corăbii, încărcate cu cele mai bune vinuri care se află, iar la Iafa vom găsi două milioane două sute de mii de cămile, afară de cei o mie şase sute de elefanţi pe care i-ai vînat în Libia. Vom avea băutură îndeajuns. 

- Fără îndoială, numai atît că vinul n-o să fie tocmai rece. 

- Un viteaz cuceritor - împăratul lumii! - nu trăieşte numai în huzur. Mulţumeşte lui Dumnezeu că vei ajunge teafăr la apa Tigrului. 

- Şi ce va face în timpul acesta cealaltă jumătate de oaste, care a rămas să-i vie de hac mîrlanului, beţivului de Grandgousier? 

- Nu-ţi fie teamă, că n-o să stea cu mîinile în sîn! Ne vom întîlni cu ea în curînd. Căpitanii tăi vor cuprinde Bretania, Normandia, Flandra, Brabantul, Artois, Olanda şi Noua Zeelandă. Vor trece Rinul, zdrobind pe nemţi şi pe elveţieni; o parte din ei vor supune Luxemburgul, Lorena, Champagne şi Savoia, pînă la Lyon, unde se vor întîlni cu cei întorşi după cucerirea Mării de Mijloc. Se vor aduna din nou laolaltă în Boemia, după ce au trecut prin foc şi sabie ţinuturile Suabiei, ale Wurttembergului, ale Bavariei, Austriei, Moraviei şi Stiriei. De-aici, fără nici o împiedicare, se vor îndrepta spre Lübeck, Norvegia, Suedia, Dania, Ţara Goţilor, Groenlanda, Estonia, pînă la Oceanul îngheţat. După care vor cuceri Scoţia, Anglia, Irlanda şi, străbătînd Marea Nisipoasă şi Marea Sarmată, vor cuprinde Prusia, Polonia, Lituania, Rusia, Valahia, Transilvania, Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Iată-i la Constantinopol! 

- Să mergem întru întîmpinarea lor, a spus Picrocol. Voi fi împăratul Trebizondei! Nu mai încape vorbă ca pe toţi cîinii de turci şi de musulmani îi vom tăia! 

- Dar ce nu vom face? Pămînturile necredincioşilor le vei împărţi celor care te-au slujit cu credinţă. 

- Aşa spune mintea înţeleaptă şi aşa cere buna dreptate. Îţi dăruiesc Siria, Carmania şi toată Palestina. 

- Măria ta, ce darnic eşti! Îţi mulţumesc din toată inima. Dumnezeu să te ţină. 

 La acest schimb de cuvinte înflăcărate mai era de faţă şi un bătrîn cavaler hîrşit în lupte, anume Echefron, care păţise în viaţă multe şi adunase oarecare brumă de înţelepciune. Auzind acele planuri măreţe a spus: 

- Teamă mi-e ca toate aceste isprăvi de vitejie să nu semene cu povestea cizmarului care se îmbogăţise, în vis, dintr-o oală cu lapte, iar cînd s-a trezit din somn a găsit oala spartă, şi a rămas flămînd. Ce aveţi de gînd să faceţi cu atîtea ţări cucerite? Care va fi răsplata atîtor osteneli şi atîtor căi umblate? 

- Întorcîndu-ne acasă, a răspuns Picrocol, ne vom putea odihni în voie. Echefron a întrebat din nou: 

- Şi dacă n-o să vă mai întoarceţi nicicînd? Drumurile sînt anevoioase şi pline de primejdii. N-ar fi mai bine să treceţi la odihnă de pe-acum, decît să porniţi razna pe unde nu puteţi şti ce v-aşteaptă? 

- Ah! a strigat Baltag. Fie-ţi milă, Doamne, de un biet nebun care aiurează. Cum adică? Să stăm la gura sobei şi să ne trecem vremea cu muierile laolaltă întorcînd frigarea sau torcînd ca Sardanapal? „Cine nu îndrăzneşte, nici cal, nici măgar nu găseşte", a zis înţeleptul Solomon. 

- Iar cine merge cu îndrăzneala prea departe, a răspuns Echefron, îşi pierde potcoavele pe drum. 

- Ei! a zis Picrocol. Să ne vedem de treabă. Mie de-un singur lucru mi-e teamă, ca nu cumva cetele lui Grandgousier să ne cadă în spate, tocmai cînd ne vom găsi în Mesopotamia. Cum am putea să le tăiem drumul? 

- Foarte lesne. Trimite o solie moscoviţilor, şi cît ai bate din palme vei aduna într-o singură tabără patru sute cincizeci de mii de ostaşi de mîna întîi. Dacă te vei gîndi să mă numeşti locţiitorul tău, mă leg să fac moarte de om pentru un fir de păr, să rup cu dinţii, să vărs sînge, să izbesc, să ciopîrţesc, să prăpădesc... 

- Ajunge, ajunge ! a zis Picrocol. Să ne grăbim. Cine mi-e credincios, mă urmează! 

CAPITOLUL XXXIV Cum a părăsit Gargantua Parisul pentru a-şi apăra ţara şi cum s-a întîlnit Gimnast cu duşmanul 

 De îndată ce-a primit şi a citit scrisoarea tatălui său, Gargantua a pus şaua pe iapa lui cea mare şi a pornit la drum. Se găsea acum dincolo de podul din Nonnain. Ponocrat, Gimnast şi Eudemon îl urmau pe cai de poştă; ceilalţi veneau iavaş-iavaş, ducînd cu ei cărţile şi celelalte calabalîcuri ale învăţăturii. 

 Ajungînd la Parille, Gargantua a aflat de la un plugar din Gourguet, în ce chip cuprinsese Picrocol oraşul La Roche-Clermaud şi cum trimisese pe căpitanul Maţegoale, cu multă oaste, să împresoare pădurea de la Vede şi Vaugaudry; a mai aflat că duşmanii ajunseseră pînă la crama din Biliard, săvîrşind pretutindeni prădăciuni şi omoruri de neînchipuit. La auzul acestora, Gargantua a rămas atît de tulburat, încît nici ce să zică, nici ce să facă nu mai ştia. 

 Ponocrat l-a sfătuit să meargă la seniorul din Vauguyon, care, ca prieten şi binevoitor al lor de totdeauna, va putea să-l lămurească mai bine cum stau lucrurile. Aşa făcură. Îl găsiră pe prietenul lor hotărît să le vină în ajutor. 

 Pentru a cunoaşte ce se întîmplă în ţară, pentru a afla ce gînduri are duşmanul şi pentru a lua hotărîrile cele mai potrivite, Gargantua s-a gîndit să trimită în cercetare pe unul din însoţitorii săi. Gimnast s-a arătat gata să ia asupra lui această sarcină; iar pentru a fi mai liniştit, Gargantua i-a dat o călăuză, care cunoştea ca în palmă toate drumurile, potecile şi văile din împrejurimi. 

 Gimnast a plecat, aşadar, însoţit de Prelungan, scutierul seniorului din Vauguyon şi a cutreierat netulburat tot ţinutul. În vremea aceasta, Gargantua şi-a împrospătat puterile, ospătîndu-se cu oamenii săi. Iepei i-a pus dinainte un ciubăr cu ovăz, în care au intrat cam şaptesprezece măji şi trei baniţe. 

 Gimnast şi însoţitorul său au mers călare pînă au întîlnit o ceată răzleaţă de ostaşi duşmani, care umblau în neorînduială, prădînd şi jefuind în calea lor fără cruţare. Zărind de departe pe cei doi călăreţi s-au repezit asupra lor să-i dezbrace. Gimnast le-a strigat: 

- Fie-vă milă, domnilor, sînt un biet drac, care a rămas fără cămaşă. Mai am la mine vreo cîţiva scuzi de aur, buni de băut: aurum potabile. Am să vînd după aceea calul, ca să am cu ce plăti aldămaşul. Sînt omul vostru, fraţilor! Să mă bată Dumnezeu, dacă vă pricepeţi vreunul să tăiaţi, să împănaţi, să frigeţi şi să rumeniţi o găină mai bine decît mine, aşa cum mă vedeţi. Beau în sănătatea voastră, fraţilor, bine v-am găsit! 

 Şi destupînd şipul, de care nu se despărţea niciodată, a tras o duşcă bună cu ochii închişi. 

 Mîrlanii se uitau la el, căscînd o gură cît o şură şi scoţînd limba ca nişte ogari. Aşteptau să le vină rîndul. Căpitanul Maţegoale a venit în grabă să vadă ce se întîmplă. Gimnast i-a întins şipul: 

- Pofteşte, căpitane, dă-l pe gît, că i-am făcut proba. E alb de La Fay-Moncau. 

- Ce vorbeşti? s-a răstit Maţegoale. Măscăriciul ăsta îşi bate joc de mine. Cine eşti tu? 

- Sînt un diavol sărman, care a rămas fără cămaşă. 

- Aha ! a spus Maţegoale. Dacă eşti drac, vezi-ţi de cale. Voi, diavolii, umblaţi peste tot şi nu plătiţi vamă. Dar, după cît ştiu, băieţii lui Scaraoţchi nu obişnuiesc să călărească pe cai atît de buni. Ia fă bine şi descalecă, jupîn diavole, că tocmai aveam nevoie de un bidiviu ca ăsta. Şi dacă n-o fugi bine, meştere împieliţat, am să pun şaua pe tine, că de multă vreme mi-e poftă să mă ducă dracul în spinare! 

CAPITOLUL XXXV Cum a ucis Gimnast pe căpitanul Maţegoale şi pe ceilalţi oameni ai lui Picrocol 

 Auzind aceste cuvinte, unii dintre ostaşii duşmani s-au înfricoşat, închipuindu-şi că ar putea să aibă în faţa lor pe însuşi diavolul în chip de călăreţ. Scuipînd în sîn, au început să-şi facă cruce cu amîndouă mîinile. Unul dintre ei, anume Bon-Ioan, căpitan de glotaşi, a scos cartea de rugă-ciuni din nădragi (unde o ţinea) şi a început să strige cu glas învîrtoşat: - ! Dacă eşti trimisul lui Dumnezeu, vorbeşte ! Dacă eşti de-al Celuilalt, pleacă! Văzînd că Gimnast nu se clinteşte din loc, vreo cîţiva s-au desprins din rînduri ca să-l privească mai de aproape.Gimnast s-a ridicat din scări, ca si cum ar fi voit să descalice; dar săltîndu-se dinspre stînga, s-a învîrtit ca o sfîrlează, cu spada la şold, pe deasupra scărilor, a sărit peste oblînc şi s-a avîntat în aer, căzînd în picioare pe şa, cu spatele înspre capul calului. - Merg de-a-ndaratelea! a strigat. Apoi, aşa cum se afla, a sărit într-un picior, şi răsucindu-se spre stînga, s-a lăsat cu şezuta în şa. Maţegoale a zis: - Eu n-aş putea să fac la fel; nu mă mai întreba de ce. - Ptiu, drace ! a scuipat Gimnast, cu un fel de supărare. Nu mi-a plăcut săritura. Am s-o mai încerc o dată. Smucindu-se din şa cu o iuţeală şi o putere neînchipuită, Gimnast a făcut o altă săritură, răsucindu-se acum pe dreapta. S-a proptit cu degetul cel mare al mîinii drepte pe oblînc şi s-a săltat în sus, sprijinindu-şi tot trupul numai pe vinele degetului. S-a învîrtit astfel de trei ori, iar a patra oară s-a dat peste cap, fără să atingă calul, şi i s-a lungit între urechi, cu tot trupul în aer, sprijinit numai pe degetul cel mare de la mîna stînga. S-a mai răsucit o dată ca un titirez, apoi, lovind cu palma dreaptă mijlocul şeii, s-a azvîrlit înapoi cu atît meşteşug, încît a căzut pieziş pe coapsa calului, cam în felul cum călăresc domnişoarele. Pe urmă, fără nici o sforţare, a trecut piciorul drept de deasupra şeii şi a rămas la coada calului, călărind bărbăteşte. - Parcă mi-ar sta mai bine în şa! a spus el. Sprijinindu-se numai cu două degete pe spinarea calului, s-a mai dat o dată de-a tumba, şi a rămas înfipt în oblînc. Apoi, ridicîndu-se din nou în picioare şi ţinînd călcîiele alăturate, s-a învîrtit de vreo sută de ori cu braţele încrucişate, strigînd în gura mare: - Diavolilor, simt că turbez! Ţineţi-mă,diavolilor, nu mă lăsaţi! în vreme ce sărea şi se răsucea astfel, mîrlanii zăpăciţi spuneau: - Doamne, apără-ne ! Ăsta ori e un spiriduş, ori e dracul gol. Ab haste maligno, libera nos, Domine . Şi toţi s-au împrăştiat, uitîndu-se mereu înapoi, cum fuge cîinele cu găina în dinţi. Văzînd că lucrurile iau o întorsătură prielnică, Gimnast a descălecat şi, trăgînd sabia, s-a năpustit asupra lor, aruncîndu-i la pămînt unii peste alţii, aiuriţi şi învălmăşiţi, tăiaţi şi însîngeraţi. Nici unul nu îndrăzni să se apere. Zăpăciţi de giumbuşlucurile pe care le făcuse călăreţul şi tulburaţi de vorbele rostite de Maţegoale, îşi închipuiau că au de-a face cu însuşi dracul. Aruncîndu-se asupra lui cu gînd viclean, Maţegoale a încercat să-i sfărîme ţeasta capului cu lancea; dar Gimnast era bine apărat şi n-a simţit lovitura; întorcîndu-se asupra lui Maţegoale la pălit din zbor cu un jungher, şi pe cînd căpitanul îşi ferea faţa, i-a retezat dintr-o singură lovitură de spadă stomacul, maţul gros şi jumătate din ficat. Maţegoale a căzut la pămînt, vărsînd din el mai bine de patru străchini cu zeamă neagră, în care se găsea amestecat şi sufletul lui. După această ispravă, Gimnast a părăsit în grabă cîmpul de luptă. Ştia că nu e bine să înfrunţi pînă la capăt norocul armelor, şi că orice războinic chibzuit îşi cinsteşte biruinţa fără s-o pună prea mult la încercare. Sărind în şa, a dat pinteni calului şi a luat-o de-a dreptul spre Vauguyon, cu Prelungan după el. CAPITOLUL XXXVI Cum a dărîmat Gargantua castelul de la Vede şi cum au trecut ai lui prin vad La întoarcere, Gimnast a povestit cum s-a întîlnit cu duşmanii şi prin ce dibăcie făcuse harcea-parcea toată haita. Erau, spunea el, oameni fără căpătîi, jefuitori şi tîlhari, neştiind să asculte de nici o rînduială ostăşească. L-a îndemnat pe Gargantua să pornească cu hotărîre mai departe, întrucît nu-i va fi greu să-i căsăpească pe toţi, ca pe nişte vite. Gargantua a pornit călare pe iapa lui cea mare, însoţit de prietenii lui bine-ştiuţi. În cale a ochit o tulpină de arin. Oamenii din partea locului îl numesc pomul sfîntului Martin, fiindcă, după cum se spune, a crescut dintr-un ciomag sădit în pămînt de cuviosul mai-sus-pomenit. Zărindu-l, Gargantua a strigat: - Iată ce-mi trebuie ! Această tulpină îmi va sluji în luptă, drept suliţă şi buzdugan. Scoţîndu-l din pămînt ca pe un fulg, a curăţat copacul de crengile mărunte şi l-a potrivit cum îi venea la îndemînă. În vremea aceasta iapa îşi făcuse nevoile, şi lăsîndu-şi udul a revărsat asupra întregului ţinut un puhoi de şapte leghe. Prisosul iepei, curgînd în şuvoaie spre vadul Vedei, atît de mult a umflat apele, încît toată hoarda de duşmani s-a înecat fără scăpare, afară de cîţiva, care apucaseră să urce coasta dealului pe malul stîng al gîrlei. Ajungînd în pădurea de la Vede, a întîlnit pe Eudemon, care venea să-i dea de veste, că mai rămăseseră cîteva cete de vrăjmaşi sub zidurile castelului. Pentru a se încredinţa despre aceasta, Gargantua a strigat cît a putut: - Care sînteţi acolo? Sînteţi ori nu sînteţi? Dacă sînteţi, luaţi-o din loc; dacă nu sînteţi, n-am ce să vă mai spun. Un lefegiu, tunar din pedestrime, care se găsea pe metereze, a tras asupra lui o ghiulea, pocnindu-l în tîmpla dreaptă, fără să-i facă mai mult rău decît un sîmbure de prună. - Ce v-a găsit? s-a răstit Gargantua. Zvîrliţi în oameni cu sîmburi de struguri? O să plătiţi scump culesul ăsta !

Gargantua îşi închipuia că ghiuleaua fusese un bob dintr-un ciorchine.Ostaşii duşmani din castel, care prădau şi chefuiau, auzind larmă au alergat la tunuri pe creasta zidurilor, şi ochind asupra capului lui Gargantua, i-au trimis peste nouă mii douăzeci şi cinci de încărcături de tun şi de archebuze. Ploaia de plumbi şi de ghiulele era atît de deasă, încît Gargantua, crezînd că sînt muşte, a strigat: - Ponocrat [...], m-au chiorît muştele ! Dă-mi o ramură de salcie să le gonesc ! Ponocrat a încercat să-l lămurească, spunîndu-i că nu-s muşte, ci puştile care trag de pe zidurile cetăţii. Atunci Gargantua, strîngînd în mîna dreaptă tulpina de arin, a dărîmat turnurile şi meterezele de-a rîndul, făcînd praf şi pulbere pe toţi cîţi se găseau acolo. Pornind mai departe, au ajuns la podul morii şi au găsit tot vadul plin de leşurile pe care le adusese puhoiul apei. Se strînsese atîta grămadă de stîrvuri, încît gîtuiseră cu totul albia rîului. Oamenii stăteau pe loc şi se întrebau, cum o să treacă rîul? Gimnast a spus cel dintîi: - Dacă au putut să treacă diavolii, o să trec şi eu ! - Diavolii, a răspuns Eudemon, au trecut ducînd cu ei şi sufletele lor blestemate. - Sfinte Antoane! a spus Ponocrat. Trebuie să treacă flăcăul, fiindcă altă cale nu-i! - Fireşte, fireşte, a spus Gimnast. Din două una: sau trec sau aici rămîn! A dat pinteni calului şi a trecut pe malul celălalt, fără ca fugarul să fi arătat cel mai mic semn de teamă. Gimnast (după pilda lui Elian) îl deprinsese să nu se sperie nici de arme, nici de leşuri; dar nu ucigînd oameni, cum ucidea Diomed pe traci, şi nici ca Ulise, care după spusele lui Homer arunca pe duşmanii înfrînţi sub copitele cailor; ci ridicînd o momîie în vîrful unei căpiţe de fîn şi învăţînd calul să sară peste ea după grăunţe. Ceilalţi trei îl urmară fără poticneală, afară de Eudemon, al cărui cal, păşind peste stîrvul unui ţopîrlan borţos înecat cu faţa în sus, intrase pînă la genunchi cu un picior în burta mortului şi nu mai putea să-l scoată. Acolo ar fi rămas, dacă Gargantua cu vîrful parului, n-ar fi împins în apă ce mai rămăsese din maţele mîrlanului, ajutînd calul să-şi tragă piciorul afară. Şi, lucru nemaipomenit în toată hipologia, acel cal, călcînd peste maţele înecatului, s-a vindecat ca prin minune de un os mort pe care îl avea la chişiţă. CAPITOLUL XXXVII Cum i-au căzut lui Gargantua ghiulelele din păr, pieptănîndu-se După ce au trecut fără necaz prin valea Vedei, au ajuns în curînd la palatul lui Grandgousier, care îi aştepta cu nerăbdare. Au fost primiţi cu mare alai şi purtaţi pe braţe; de cînd e lumea-lume, nu se mai văzuse atîta voie bună între oameni! Un adaos din Supplementum supplementi Chronicorum spune că Gargamela ar fi murit de bucurie (în ceea ce mă priveşte nu ştiu nimic, şi la drept vorbind nici nu-mi pasă.) Ceea ce ştiu e că Gargantua, schimbîndu-şi hainele şi netezindu-şi părul cu pieptenele lui, lung de treizeci de prăjini şi tăiat dintr-un dinte de elefant, a adunat de pe jos vreo şapte grămezi de ghiulele, din cele ce-i rămăseseră în păr, pe cînd doborîse pădurea din Vede. Văzîndu-le şi crezînd că sînt păduchi, tatăl său, Grandgousier, i-a spus: - Bine, fiule, venişi acasă cu şoimi din ăştia, crescuţi la şcoala din Mointagu? Puteai să nimereşti la altă gazdă! Ponocrat a răspuns: - Măria ta, cum ai putea să crezi, că l-aş fi lăsat în acea păducherniţă? Mai bine l-aş fi dat pe mîna răpănoşilor de la Sfîntul Inocenţiu, cu toată nemaipomenita cruzime şi cu toată ticăloşia pe care am văzut-o la ei. Nici maurii şi nici tătarii nu se poartă mai neomeneşte cu robii lor; nici tîlharii în temniţă şi nici cîinii din ograda ta n-o duc mai rău decît topîrlanii oploşiţi în şcoala aceea! Dacă aş fi regele Parisului, ptiu, drace! aş da foc şandramalei şi aş arde de vii pe toţi dascălii, mari şi mici, care îngăduie să se săvîrşească sub ochii lor acele sălbăticii. Prinzînd apoi în mînă o ghiulea, i-a spus lui Grandgousier: - Acestea sînt loviturile de tun, pe care duşmanii trădători le-au tras asupra fiului tău Gargantua, pe cînd se afla în marginea pădurii de la Vede. Dar ei au fost pedepsiţi cu vîrf şi îndesat pentru îndrăzneala lor, căci au pierit cu toţii sub zidurile cetăţii dărîmate, precum altădată filistenii răpuşi de puterea lui Samson, sau necredincioşii zdrobiţi de turnul din Siloe, despre care aminteşte Luca Evanghelistul, în cartea a XIII-a. Eu aş zice să nu întîrziem a porni din nou asupra lor, acum cînd împrejurările ne sînt prielnice; fiindcă norocul numai o dată îţi iese în cale, iar dacă nu-i pui mîna în gît, în zadar alergi în urma lui, după ce ţi-a întors spatele. .- E foarte adevărat, a spus Grandgousier, dar aş dori ca seara aceasta s-o petrecem împreună şi să bem în cinstea întoarcerii voastre. Bine aţi venit sănătoşi! S-au aşezat cu toţii la masă-întinsă, iar pentru acel ospăţ s-au fript şaisprezece boi, trei văcuţe, treizeci şi doi de viţei, şaizeci şi trei de iezi, nouăzeci şi cinci de miei, trei sute de purcei de lapte, două sute douăzeci şi două de potîrnichi, şapte sute de becaţine, patru sute de claponi (de Laudunois si Cornouailles) şase mii de pui (şi tot atîţi porumbei), şase sute de găinuşe, o mie patru sute de iepuri, trei sute trei dropii şi o mie şapte sute de alte orătănii puse la îngrăşat. În privinţa soiurilor de vînat, au fost nevoiţi să se mulţumească cu ce s-a găsit: unsprezece mistreţi trimişi plocon de stareţul din Turpenay, optsprezece cerbi, căprioare şi capre negre (din partea cavalerului Grandmont), şapte sute douăzeci de fazani, cu care venise cavalerul Essarts, cîteva zeci de perechi de porumbei sălbatici şi păsări de apă, ca lişiţe, gîşte, raţe, sitari, stîrci, bîtlani, flamanzi, găini de India ş.a.m.d. (Fără să mai socotim cîtime de aluaturi şi prologurile de ciorbe.) Drept vorbind, mîncărurile au fost din belşug, potrivite cu tot meşteşugul cuvenit, de bucătarii lui Grandgousier, numiţii Frigepui, Bagănoală şi Zeamădulce. Despre ale băuturii au avut grijă chelarii: Janet, Michel şi Verenet. CAPITOLUL XXXVIII Cum a mîncat Gargantua şase pelerini în salată Povestea adevărată îmi cere să vă spun acum întîmplarea celor şase pelerini, care venind de la Saint-Sebastien, de lîngă Nantes, se ascunseseră noaptea aceea în grădină, de frica duşmanilor, printre verze, lăptuci şi cuiburile de mazăre. Fiind Gargantua cam însetat, a dorit o salată de lăptuci; şi auzind că în grădina tatălui său cresc lăptucile cele mai mari şi mai frumoase din toată ţara, cît nucii şi cît prunii, a coborît să le aleagă cu mîna lui. A cules după pofta inimii cîteva grămezi de salată-verde, iar o dată cu frunzele şi pe cei şase călători, care, de frică, nu îndrăzneau nici să vorbească, nici să tuşească. S-a dus apoi să spele lăptucile la fîntînă; şi pe cînd le clătea în mai multe ape, pelerinii înspăimîntaţi şopteau între ei: - Aici o să pierim toţi, înecaţi în salată... Ar trebui să strigăm si sa dăm de veste; dar dacă pun mîna pe noi, o să ne ia drept iscoade şi o să ne spînzure. În timp ce sporovăiau astfel şi se sfătuiau ce să facă, Gargantua i-a azvîrlit de-a valma cu salata într-o strachină (mare cît butoiul care se păstrează la mănăstirea din Citeau) şi i-a amestecat cu sare, oţet şi untdelemn. Pînă să se aşeze la masă înfulecase vreo cinci din ei, cînd ieşi la iveală, afară din strachină, toiagul celui de-al şaselea, care stătea pitit, mai mult mort decît viu, după un sfîrc de lăptucă. - Mi se pare că e un corn de melc, a spus Grandgousier, zărind toiagul. Nu-l mînca! - De ce nu? a întrebat Gargantua. Melcii sînt buni toată luna. A apucat între degete toiagul, l-a tras afară cu călător cu tot şi l-a supt cu poftă, stropindu-l cu o duşcă grozavă de tămîios, în aşteptarea ospăţului. Pelerinii, pomenindu-se fără veste în gura căpcăunului, s-au strecurat cum au putut prin rîşniţa măselelor, închipuindu-şi că au fost aruncaţi într-un adînc de temniţă. Iar cînd Gargantua a dat vinul pe gît (dintr-o înghiţitură) erau mai-mai să se înece, purtaţi de puhoiul care se revărsase peste ei, tîrîndu-i în prăpastie. Sărind în toiag şi într-un picior (aşa cum obişnuiesc plozii noştri să ţopăie de ziua Sfinţilor Arhangheli), s-au adăpostit cum au putut, pe după gardul dinţilor. Din nefericire unul din ei, căutînd să dibuiască drumul prin beznă cu vîrful toiagului (ca să-şi dea seama cam pe unde se află), a pătruns într-o măsea găunoasă, şi lovind destul de tare firul nervului din falcă, i-a pricinuit lui Gargantua o durere atît de simţită, încît a început să urle. Ca să se uşureze, a luat o scobitoare şi scormonind în gaura măselei cu tulpina unui nuc bătrm, i-a scos afară, unul cîte unul pe toţi cei şase. L-a apucat de picioare pe cel dintîi, de umeri pe cel de-al doilea, de desagi pe cel de-al treilea, de mînecă pe cel de-al patrulea, de brăcinar pe cel de-al cincilea, iar pe cel din urmă (care îl atinsese la măsea) l-a înşfăcat de fundul nădragilor. Adevărul e că, bietul de el, îi făcuse un bine fără să ştie, spărgîndu-i o coptură, care îl necăjea grozav încă de cînd plecase din Ancenis. Văzîndu-se descoperiţi, pelerinii s-au făcut nevăzuţi, iar durerea lui Gargantua s-a potolit ca şi cum i-ar fi luat-o cu mîna. Atunci s-a arătat şi Eudemon, vestind că ospăţul era gata. - Adăstaţi puţin, să mă duc să-mi deşert durerea. Atîta durere a deşertat, încît udul care a curs din el, revărsîndu-se, a tăiat calea pelerinilor, făcîndu-i să se lupte cu valurile. Iată însă, că ajungînd cu chiu, cu vai la marginea unui crîng, toţi afară de unul (anume Fournillier) au căzut într-o capcană, ascunsă în iarbă pentru lupi. N-au scăpat decît mulţumită lui Fournillier, care a izbutit să taie laţul şi sforile unde tovarăşii săi de drum se prinseseră. Au petrecut restul nopţii într-o colibă din apropiere de Coudray. Găsind acolo adăpost s-au mai liniştit puţin, iar unul dintre ei, anume Lasdaler, le-a spus că ceea ce li s-a întîmplat fusese prorocit mai demult în Psalmii lui David: • Cînd se ridicară oamenii împotriva noastră, poate că ne mîncau de vii „Cum exsurgerent homines in nos, forte vivos deglutissent nos (cînd au fost mîncaţi în salată, cu untdelemn şi oţet); • Cînd s-a învolburat mînia lor împotriva noastră, poate că apa ne-ar fi înghiţit “Cum irasceretur furor eorum in nos, forsitan aqua absorbuisset nos” (cînd a dat vinul peste noi); • Sufletul nostru răzbi prin puhoi „Torrentem pertransivit anima nostra (cînd ne-a năpădit potopul pe cîmp); • Poate că sufletul nostru ar fi străbătut potopul de nesuferit „Forsitan pertransisset anima nostra aquam intolerabilem” (a udului cu care ne-a tăiat drumul). • Sufletul nostru s-a smuls, precum pasărea din laţul vînătorilor „Anima nostra, sicut passer erepta est de laqueo venantiumh” (cînd am căzut în capcană); • Laţul a fost rupt „Laqueus contritus est” (de Fournillier); • Şi noi fost-am izbăviţi „Et nos liberati sumus”? CAPITOLUL XXXIX Cum l-a primit Gargantua cu cinste pe fratele Ioan şi ce vorbe frumoase a spus acesta ospătîndu-se  
Aşezîndu-se Gargantua la masă, în timp ce se înfrupta din primele feluri de bucate, Grandgousier a început să spună despre pricina războiului ce se iscase între el şi Picrocol, povestind printre altele biruinţa pe care fratele Ioan Spintecătorul o dobîndise întru apărarea avutului mănăstirii. Mult l-a lăudat pentru fapta sa, socotind-o mai vitejească decît toate isprăvile lui Camil, Scipio, Pompei, Cezar şi Temistocle. Drept aceea, Gargantua a poruncit să fie chemat acel călugăr, ca împreună să chibzuiască asupra celor ce mai aveau de făcut. Un vătăşel a pornit să-l caute şi s-a întors cu bine,însoţit de fratele Ioan, care venea călare pe catîrul ce-i trimisese Grandgousier, purtînd prăjina cu cruce în vîrf. Toţi l-au întîmpinat cu bucurie şi l-au îmbrăţişat, dîndu-i bineţe din toate părţile. - Fii blagoslovit, frate Ioane ! - Să trăieşti, frate Ioane ! - Lasă-mă să te pup, frate Ioane ! - Dumnezeu să te ţie, frate Ioane ! - Vino să te strîng la pieptul meu, frate Ioane ! Fratele Ioan rîdea şi nu mai prididea să-şi arate mulţumirea către fiecare. Nicicînd nu s-a văzut pe lume un bărbat mai vesel şi mai prietenos. - Ei! a poruncit Gargantua, aduceţi un scaun şi aşezaţi-l aici lîngă mine, în capul mesei! - Facă-se cum ţi-e voia, a spus călugărul.Copile, te-aş ruga pentru un pahar de apă. Toarnă, băieţaş, toarnă ! să-mi răcoresc ficaţii cu puţină udeală. - Deposita cappa! Scoate anteriul, a spus Gimnast. - Doamne fereşte ! a răspuns călugărul. Nu mă lasă rînduiala scrisă în Statutis ordinis: nu ne e îngăduit să scoatem anteriul. - Îmi bag picioarele în Statutis ordinis, a spus Gimnast. Anteriul ăsta ţi-e prea greu în spinare, ia fă bine şi leapădă-l. - Nu, iubitule, că-mi ţine cald la şale, iar de la băut nu mă ţine. Dacă m-aş potrivi şi l-aş scoate, domnişorii paji s-ar repezi numaidecît să-i scurteze poalele şi să-şi croiască din ele calţavete; am mai păţit-o o dată, la Coulaines, de mi-a pierit toată pofta de mîncare ! De aceea, îngăduie-mi să stau la masă cu straiele mele de-acasă. Nu voi pregeta - cu ajutorul Celui-de-sus - să închin din toată inima un pahar, pentru dumneata şi iapa dumitale.Cerul să-i păzească de rele pe toţi cei de faţă! Eu-unul, ca să mărturisesc drept, am mîncat pe ziua de azi, ceea ce nu mă împiedică să mai cinez o dată, fiindcă Dumnezeu s-a îndurat să-mi dăruiască o pipotă bine argăsită, largă ca cizmele sfîntului Benedict şi totdeauna deschisă, ca o geantă de advocat. Decît toţi peştii (afară de plătică) mai bună e o aripă de potîrniche sau o pulpă de măicuţă tînără. Nimic nu-i mai vrednic de jale decît să te găsească moartea cu pofta în cui! Stareţului nostru îi place la nebunie pieptul de clapon: carne albă! - În privinţa aceasta, a spus Gimnast, se deosebeşte de vulpe, care nu mănîncă niciodată pieptul claponilor, al găinilor şi-al puilor pe care-i vînează. - Şi de ce? a întrebat călugărul. - Fiindcă n-are cine să i-l frigă. Pieptul de pasăre, dacă nu-i pătruns bine, nu se albeşte ! Carnea care nu-i friptă de-ajuns rămîne roşie. Afară de raci şi de stacoji, care tocmai la fiert se roşesc. - Mari sînt minunile tale, Doamne! Va să zică de aceea are subfirurgul mănăstirii noastre ochii roşii ca două găvane de arin, fiindcă nu i-am fiert capul îndestul? Pulpa de iepure face bine la podagră. Şi pentru că veni vorba: ai putea să-mi spui, de ce domnişoarele au totdeauna pulpele răcoroase? - Despre aceasta nici Aristotel, nici Alexandru din Afrodisia, nici Plutarh nu pomenesc nimic, a răspuns Gargantua. - Să te lămuresc eu, a spus călugărul. Întîi, fiindcă sînt stropite mereu; al doilea, fiindcă nu le bate soarele şi al treilea, fiindcă le face vînt cămăşuţa ! Toarnă, băieţaş, că mi s-a uscat gîtul. Gîl! Gîl! Lăudat să fie Domnul, care a lăsat pe lume vinaţurile ! Martor mi-e unul Dumnezeu, că de-aş fi trăit pe vremea lui Isus, nu l-aş fi lăsat să-l prindă saducheii pe Muntele Măslinilor. Să fiu al naibii, dacă nu le-aş fi rupt oasele domnilor apostoli, care au spălat putina ca nişte mişei, după ce s-au îndopat bine, lăsînd pe învăţătorul lor în primejdie. Urăsc mai rău decît otrava pe omul care fuge, cînd trebuie să pună mîna pe cuţit! Ah, de ce nu sînt eu rege al Franţei, măcar pe vreo opt-zeci-o sută de ani. I-aş jugăni pe toţi vitejii care au dat dosul în lupta de la Pavia, slei-iar frigurile cele rele ! Mai bine să fi murit pînă la unul, decît să-l lase singur pe regele lor în primejdie !Nu-i oare mai cinstit să cazi luptînd cu sabia în mînă,decît să-ţi pui pielea la fereală,spălînd putina mişeleşte? Gîştele n-au scos boboci în ăst-an. Prietene, dacă mă iubeşti, omeneşte-mă cu o felioară de purcel. Ptiu, drace ! S-a isprăvit tulburelul! Germinavitradix Jesse. Mă las păgubaş de viaţă, mor de sete ! Vinul ăsta nu e rău. Ce fel de vin aţi băut pe la Paris? Şase luni am ţinut casă deschisă pentru oaspeţi, să fiu al naibii dacă mint. Îl cunoaşteţi pe fratele Claudiu de la mănăstirea Saint-Denis? Ah, ce prieten de ispravă! Dar nu ştiu ce l-o fi găsit de la o vreme? Stă toată ziua cu nasul în carte. Mie unuia învăţătura îmi face rău. La noi la mănăstire nu învăţăm, ca să nu cădem în ispită. Răposatul nostru stareţ spunea că nimic nu-i pricinuieşte mai multă silă decît un călugăr-cărturar. Iubite prietene, Dumnezeu să mă ierte, dar magis magnos clericos non sunt magis magnos sapientes. Niciodată n-au fost atîţi iepuri ca anul acesta, în schimb, n-am văzut nicăieri nici şoimi, nici ulii. Domnul de Belloniere mi-a făgăduit un erete, dar deunăzi, mi-a scris că s-a îmbolnăvit de ţîfnă. Potîrnichile or să ne mănînce şi urechile anul ăsta. Nu-mi place să stau la umbră, că mă ia cu frig. Dacă nu alerg, dacă nu mă mişc, nu mă simt în apele mele. E drept, că sărind peste garduri şi luînd-o prin stufişuri, mi-a cam chelit anteriul. Am făcut rost de un ogar acătării. Dracii să aibă grijă să-i tăbăcească pielea, de-o scăpa vreun iepure! M-am întîlnit deunăzi cu un slujitor, care îl ducea domnului de Prostogar: i l-am şterpelit ! Rău am făcut? - Nicidecum, frate Ioane, bine-ai făcut, a spus Gimnast. Iadul să mă înghită, bine-ai făcut! - Ei, în sănătatea dracilor, cîtă vreme mai sînt. Anafura şi grijania lui de şchiop, la ce i-o fi trebuit lui ogar? Pentru el ar fi fost mai potrivită o pereche bună de boi. - Cum, frate Ioane, sfinţia ta înjuri? a întrebat Ponocrat. - Ca să-mi împodobesc vorbirea, a răspuns călugărul. Aşa obişnuia şi Cicero. CAPITOLUL XL Pentru ce lumea nu vede cu ochi buni pe călugări şi pentru ce unii oameni au nasul mai mare decît alţii - Mărturisesc ca un bun creştin, a spus Eudemon, că mă simt cuprins de o adîncă smerenie, văzînd cugetul curat al acestui călugăr, care pe toţi ne-a încîntat; şi mă întreb: de ce oare, din toate adunările oamenilor aleşi, călugării sînt izgoniţi, ca nişte oaspeţi nepoftiţi şi stricători de bucurie, asemeni trîntorilor netrebnici, pe care albinele îi alungă din stupul lor? Gargantua a răspuns: - E foarte adevărat că toţi purtătorii de glugă şi de anteriu, numai hulă, batjocură şi ocară stîrnesc în jurul lor, aşa cum vîntul de la miazăzi, căruia îi zice Cecias, strînge norii grămadă, întunecînd bolta cerului. Ştiţi de ce? Din pricină că aceşti călugări se hrănesc cu spurcăciunea pămîntului, care sînt păcatele noastre. Drept aceea, noi ca pe nişte mîncători de scîrnăvie îi trimitem la haznaua lor, în schiturile şi mănăstirile, care departe de sfatul treburilor obşteşti sînt zidite, ca privăţile în spatele casei. Dacă veţi sta să judecaţi pentru ce, între oameni, maimuţa are parte totdeauna de rîs şi de chelfăneală, n-o să vă miraţi nici de ce călugării sînt rău văzuţi, de oa- menii tineri ca şi de bătrîni. Căci maimuţa nici ograda n-o păzeşte precum cîinele, nici la jug nu trage precum boul, nici lapte şi lînă nu dă precum oaia, nici poveri nu poartă precum calul. Nici o ispravă nu face, decît stricăciuni şi murdărie, din care pricină numai cu sudălmi se alege şi cu beţe la fund. Asemeni şi călugării (vorbesc despre cei leneşi). Ei nici pămîntul nu-l ară ca plugarii, nici hotarul ţării nu-l apără ca ostaşii, nici pe bolnavi nu-i tămăduiesc ca doftorii, nici predici nu ţin ca învăţătorii Scripturii şi nici nu pun la îndemîna republicii, ca negustorii, lucrurile ce sînt de trebu-inţă. Iată de ce sînt huliţi şi urgisiţi în lumea întreagă. .- Ei se roagă totuşi pentru mîntuirea noastră, a spus Grandgousier. - Nici aceasta nu-i adevărat, a răspuns Gargantua. Asurzesc pe vecini cu zarva clopotelor. Atîta fac. - Aşa e, a recunoscut călugărul, dar o liturghie, o utrenie sau o vecernie, frumos cîntată din clopote, e ca slujită pe jumătate. - Dumnealor îndrugă psalmi şi bolborosesc din vieţile sfinţilor, fără să priceapă o iotă din ce bolborosesc. Înşiră la Tatăl-Nostru cu tocătură de Ave-Maria, gîndindu-se aiurea şi neînţelegînd ce spun. Nu se roagă: îşi bat joc de Dumnezeu! Iar dacă se ostenesc să mai ţină cîte o slujbă, n-o fac de dragul nostru, ci de teamă să nu-şi piardă colacii şi ciorba grasă. În toate ţările şi în toate timpurile, bunii creştini s-au rugat lui Dumnezeu pentru sufletul semenilor lor, iar Dumnezeu, în necuprinsa lui milostenie, s-a îndurat să-i asculte. Adevărat, că şi bunul nostru frate Ioan, aici de faţă, se cheamă că e călugăr, dar pe acesta îl dorim cu toţii în mijlocul nostru, fiindcă nu-i nici făţarnic şi nici răpănos, ci e vesel, cinstit, hotărît la faptă şi bun tovarăş de petrecere. Munceşte şi îşi dă silinţa, ocroteşte pe cei năpăstuiţi, ajută pe suferinzi, iar avutul mănăstirii îl apără. - Mai mult decît atît, a spus călugărul. După ce, cu inima curată, îndeplinesc rugăciunile utreniei, mă apuc să tai coarde pentru arbalete, cioplesc şi încrestez săgeţi, împletesc capcane pentru iepuri, şi multe altele. Nu stau pe loc, nici cît stă un cîine în coadă. Ei, toarnă în pahar şi hai să bem ! Adu şi poamele, dacă sînt. Hm, astea-s castane de Estroc, le cunosc! Stropiţi-le cu puţin tulburel de soi şi o să vă minunaţi singuri cîte vînturi o să trageţi! Nu prea sînteţi vorbăreţi, după cum bag de seamă. Domnul fie lăudat, eu beau la toate vadurile, ca un cal-înaintaş! Gimnast a spus: - Şterge-ţi mucul, frate Ioane, că ţi-e nasul leoarcă! - Hi, hi! a rîs călugărul. Vrei să spui că mi-a ajuns apa pînă la gură şi ţi-o fi teamă să nu mă înec? Nu-i nici o primejdie. Quarel Quia. Din apa care creşte, un strop nu intră-n mine, Că mi-e smolită gura, cu zeamă de ciorchine. De-şi va face careva la iarnă cizme din pielea nasului meu, poate să intre cu toate picioarele în baltă şi să culeagă scoici, că nu se udă. - De ce are fratele Ioan nasul atît de frumos? a întrebat Gargantua. - Fiindcă aşa i l-a plămădit Cel-de-sus, a răspuns Grandgousier. Dumnezeu e meşterul-olar, care frămîntă lutul mădularelor noastre, potrivindu-le după atotputernica lui voinţă. - Ba eu cred, a spus Ponocrat, că fratele Ioan a ajuns cel dintîi la bîlciul nasurilor şi l-a ales pe cel mai mare şi mai frumos. - Nu-i nici aşa, l-a îndreptat călugărul. Judecînd după dreapta ştiinţă mănăstirească, pricina e alta. Doica la pieptul căreia am supt avea ţîţele moi. Intram cu nasul în ele cînd sugeam, iar nasul meu creştea şi se umfla, ca aluatul pe care îl dospeşti în covată... Copilul care suge la sînul unei doici cu ţîţe tari are nasul cîrn... Veseli să fim şi paharul să-l golim ! ... Ad formam nasi cognoscitur ad te levavi... Eu nu mănînc lucruri dulci niciodată. Toarnă aici, băieţaş! Şi nu uita nici castanele! CAPITOLUL XLI Cum l-a adormit călugărul pe Gargantua şi ceva despre cartea lui de rugăciuni După ce zvîntară bucatele s-au aşezat cu toţii la sfat, hotărînd ca pe la miezul nopţii să iasă la pîndă pentru a iscodi unde se află duşmanul şi ce gînduri are; iar pînă atunci au zis să se lase puţin odihnei şi să-şi întărească puterile. Dar Gargantua se sucea cînd pe-o parte cînd pe alta şi nu ajungea să aţipească. Călugărul i-a spus: - Eu nu dorm niciodată mai cu spor decît în timpul predicii sau cînd îmi spun rugăciunea. Drept aceea te-aş îndemna, dacă n-ai nimic împotrivă„ să începem cu cei şapte psalmi. Vei vedea cît de repede o să te fure somnul. Gargantua s-a arătat bucuros de o asemenea încercare, şi pornind la drum cu psalmul întîi, pînă să ajungă la beati quorum, dormeau amîndoi buştean. Călugărul n-a uitat însă a se trezi înainte de miezul nopţii, fiind obişnuit cu veghea utreniilor mănăstireşti. Deşteptîndu-se din somn, s-a grăbit să-i scoale din aşternut şi pe ceilalţi, cîntînd cu tot glasul: Haide, frate, şi te scoală, Nu mai zăbovi... După ce i-a trezit pe toţi, le-a spus: - Cavalerilor, o vorbă înţeleaptă a noastră zice, că trebuie să începi să tuşeşti înaintea slujbei de dimineaţă, iar de băut, să bei înainte de a te aşeza la masă. Noi o să facem altminteri: o să bem acum, iar de tuşit, o să tuşim diseară.La care Gargantua a spus: - Doftorii aşa ne învaţă, că nu-i sănătos să te grăbeşti a bea numaidecît după ce te-ai trezit din somn. Se cuvine mai întîi să-ţi cureţi pipota de prisosuri, şi de celelalte. - Aşa o fi după doftoricescul meşteşug, a spus călugărul, dar să mă ia naiba, dacă nu-s pe lume mai mulţi bătrîni beţivi, decît doftori bătrîni. Eu am cu setea o învoială: să nu ne despărţim niciodată !Împreună ne culcăm, laolaltă ne sculăm. Ia-te, dacă vrei, după sfatul felcerilor. Eu rămîn la sertăraşul meu. - Care? - Sertăraşul unde îmi ţin cartea cu rugăciuni, a răspuns călugărul. Asemenea şoimarilor, care înainte de-a da eretelui să mănînce, îi azvîrlă cîte o labă de găină, ca să-i cureţe creierii şi săi aţîţe pofta, eu iau dis-de-dimineaţă această drăgălaşă carte de rugăciuni şi îmi limpezesc inima ca să pot să beau. - Şi cum împărţi rugăciunile? a întrebat Gargantua. - Aşa cum spune Fecamp: trei psalmi şi trei parabole, nici mai mult, nici mai puţin. Eu nu sînt un rob al rugăciunilor. Rugăciunile sînt pentru oameni, nu oamenii pentru rugăciuni. În ce mă priveşte, le scurtez sau le lungesc după voie, ca scările la şaua de călărie. Brevis oratio penetrat coelos, longa potatio evacuat scyphos. Unde scrie? - Naiba să mă ia, dacă ştiu, a răspuns Ponocrat. Dar bine le mai potriveşti, mînzule ! - Îţi semăn dumitale, a răspuns călugărul. Venite apotemus. Hai să bem! Le-au pus dinainte fel de fel de ciorbe drese cu mirodenii şi cărnuri rumenite pe cărbuni încinşi; iar călugărul n-a băut nici un strop mai mult decît şi-a turnat. Unii au rămas să-i ţină isonul, alţii s-au ridicat de la masă mai în grabă; dar pînă la urmă toţi s-au dus să-şi aleagă armele şi să se îmbrace în zale de luptă. Mai cu voie, mai fără voie, l-au înarmat şi pe fratele Ioan, deşi lui i-ar fi fost de-ajuns anteriul înfăşurat peste burtă, prăjina cu cruce în vîrf şi puterea pumnului. Ca să le facă celorlalţi pe plac, s-a lăsat înzăuat din creştet în călcîie, a pus şaua pe unul din fugarii cei mai iuţi ai regelui, şi şi-a aninat un paloş la cingătoare. Gargantua, Ponocrat, Gimnast, Eudemon, cu alţi douăzeci şi cinci de războinici dintre cei mai viteji ai lui Grandgousier, înarmaţi pînă în dinţi, au plecat împreună cu călugărul, călări ca sfîntul Gheorghe purtînd cîte-un puşcaş la coada calului. CAPITOLUL XLII Cum i-a îmbărbătat călugărul pe tovarăşii lui şi cum a rămas spînzurat de un copac Porniră, aşadar, în cercetare vitejii cavaleri, hotărîţi să adulmece urma duşmanului şi să ocolească primejdiile, aşteptînd ceasul cel mare al cumplitei bătălii. Călugărul, ca să-i îmbărbăteze, le spunea: - Copii, să n-aveţi teamă şi să mă urmaţi cu încredere. Domnul să fie cu noi, şi sfîntul Benedict de-asemenea ! Dacă aş avea atîta putere pe cît sînt de hotărît, vi i-aş jumuli pe toţi ca pe nişte boboci de raţă. De nimic nu mi-e teamă, decît numai de puşti. Cristelnicul mănăstirii noastre m-a învăţat o rugăciune care te fereşte de plumbi; din păcate nu-mi va fi de nici un folos, fiindcă nu cred în puterea ei. În schimb, crucea mea o să facă minuni! Să-l ferească pe oricare din voi să dea bir cu fugiţii, că-l călugăresc în locul meu, lua-m-ar naiba! Îi pun anteriul în spinare şil vindec de boala fricii. Nici ogarul domnului de Meurles Mierloiul, după cum ştiţi, nu era bun de nimic, dar după ce i-au legat la gît un anteriu, nu mai scăpa nici o vulpe, necum vreun iepure. Cu toate căţelele din împrejurimi îşi făcea de lucru, deşi fusese pînă atunci vlăguit et de frigidis et maleficiatis. Rostind de-a călare aceste vorbe cam aspre, călugărul a trecut pe sub un nuc din marginea drumului spre Sălcii; şi, fără să bage de seamă, deschizătura coifului i s-a aninat de ciotul unei crengi mai joase. Fratele Ioan a înfipt cu putere pintenii în burta calului, iar acesta, simţitor de felul lui, a ţîşnit ca o săgeată. Încercînd să desprindă coiful, care rămăsese agăţat, călăreţul în goană a dat drumul frîului, şi s-a apucat cu amîndouă mîinile de cracă; dar simţi cum şaua fuge de sub el, şi rămase spînzurat în nuc. A început să strige după ajutor, văitîndu-se că moare şi că a fost trădat. Eudemon, care l-a zărit cel dintîi, i-a spus lui Gargantua: - Stăpîne, vino să vezi pe Avesalom spînzurat. Gargantua s-a oprit, s-a uitat mai de aproape la călugăr, şi văzînd cum stătea atîrnat de cracă, a spus: - Asemănarea cu Avesalom nu-i potrivită, căci fiul lui David a rămas spînzurat de chică, pe cînd călugărul nostru, fiind ras în creştet, s-a agăţat de urechi. - Ajutor ! Dracu m-a luat! striga călugărul. Acum v-aţi găsit să trăncăniţi? Sînteţi ca predicatorii papei, care cînd văd pe aproapele lor în primejdie de moarte, în loc să-i vină în ajutor, îl îndeamnă sub afurisenie, să se spovedească şi să se spele de păcate. Cînd i-oi vedea şi eu căzînd în rîu gata să se înece, în loc să le întind mîna să-i scap, o să le ţiu o predică lungă, pînă i-oi vedea că s-au dus la fund. - Nu te mişca, îngerelule , l-a îmbărbătat Gimnast, că viu să te slobod din ştreang. N-o să las eu să piară spînzurat un monachus atît de drăgălaş! Monachus in claustro Non valet ova duo: Sed quando est extra, Bene valet triginta. (Călugărul în mănăstire Nu preţuieşte nici două ouă; Dar cînd e afară Preţuieşte chiar treizeci) Am văzut, de cînd sînt pe lume, pe puţin cinci sute de spînzuraţi, dar nici unul nu arăta atît de frumuşel cu laţul de gît. Dacă aş şti că îmi stă şi mie tot atît de bine, m-aş învoi să rămîn spînzurat pînă la adînci bătrîneţi. - Lasă predica ! a strigat călugărul. Ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, dacă de numele Celuilalt nu vrei să ştii. Jur pe poalele anteriului, că o să-ţi pară rău, tempore et loco praelibatis (La timpul şi locul potrivit). Gimnast a descălecat, şi suindu-se în nuc l-a înşfăcat pe călugăr cu o mînă de subsuori, iar cu mîna cealaltă i-a desprins coiful agăţat de cracă. Fratele Ioan s-a lăsat binişor la pămînt, iar Gimnast a sărit din copac alături de el. Cum s-a văzut pe picioare, călugărul şi-a desprins platoşa, a aruncat coiful pe cîmp, apoi, una după alta, toate părţile armurii, păstrînd în mînă numai crucea cu prăjina; a încălecat din nou pe calul pe care Eudemon îl strunise din fugă, şi a pornit mai departe, alături de soţii lui de luptă, de-a lungul drumului spre Sălcii. CAPITOLUL XLIII Cum s-a întîlnit Gargantua cu vîrful oastei lui Picrocol şi cum călugărul a răpus pe căpitanul Tragevînt, fiind apoi prins de duşmani Aflînd din spusele celor scăpaţi cu fuga felul cum Maţegoale fusese măcelărit, Picrocol fu cuprins de o straşnică mînie, auzind că o ceată de diavoli tăbărîseră asupra oamenilor lui. Sfatul căpitanilor a ţinut toată noaptea. Căpitanii Repezel şi Taielemne au ajuns la încheierea că puterea lui Picrocol era atît de cumplită, încît lesne va răpune pe toţi dracii din iad, ceea ce Picrocol nu prea credea, şi de aceea nici linişte n-avea. A trimis sub ascultarea contelui de Tragevînt o poteră de şase sute de călăreţi iuţi, cu arme uşoare, stropiţi toţi cu agheasmă şi purtînd fiecare un patrafir în spinare, ca prin puterea apei sfinţite şi a binecuvîntatelor odăjdii, dracii să se împrăştie, chiar dacă le-ar ieşi cumva în cale. Cercetaşii lui Picrocol au ajuns într-o goană pînă la Vauguyon şi Maladerye, dar neîntîlnind ţipenie de om, au trecut mai departe şi, luînd-o la deal, au ajuns la un sălaş de ciobani. Aici au dat peste cei cinci pelerini, pe care, batjocorindu-i şi legîndu-i ca pe nişte iscoade, i-au mînat din urmă, cu toate ţipetele, plîngerile şi jurămintele lor. Apoi au coborît spre Seuille. Gargantua, care le auzise paşii, a spus oamenilor lui: - Prieteni, în curînd vom da faţă cu duşmanii. Sînt de zece ori mai numeroşi decît noi. Ce spuneţi? Să pornim asupra lor? - Şi ce naiba alta am putea face? a zis călugărul. Oamenii nu preţuiesc după numărul, ci după vitejia lor. Apoi a strigat: - Pe ei, diavolilor! Pe ei! Auzind această chemare la luptă, duşmanii n-au mai stat la îndoială că au de-a face cu dracii, şi-au luat-o toţi la sănătoasa, afară de Tragevînt, care cu lancea în cumpănire s-a aruncat asupra călugărului, izbindu-l în piept. Fierul, lovindu-se de platoşa fermecată a anteriului, s-a sfărîmat în bucăţi ca o lumînare frîntă pe nicovală. Năpustindu-se la rîndul lui asupra potrivnicului, călugărul l-a pălit cu prăjina crucii în spate, drept între gît şi umăr, dar atît de fulgerător şi de vîrtos, că Tragevînt şi-a pierdut cumpătul şi s-a prăbuşit împleticindu-se, sub picioarele calului. Zărind patrafirul pe care căpitanul îl purta de gît, călugărul i-a spus lui Gargantua: - Ăştia-s popi, iar popii sînt numai jumătăţi de călugăr. Sfinte Ioane, eu sînt călugăr pe de-a întregul, şi am să-i omor pe toţi ca pe nişte muşte ! A pornit în goana mare asupra fugarilor şi ajungîndu-i din urmă, a început să izbească în grămadă, secerîndu-i ca pe-un lan de secară. Gimnast a întrebat dacă trebuie să intre şi el în luptă, dar Gargantua i-a spus: - Nicidecum. Buna socoteală a luptei cere să nu împingi pe duşman pînă la deznădejde, fiindcă îi întăreşti puterile şi-i sporeşti curajul. Învinşii n-au decît o scăpare, să nu mai nădăjduiască în ea. Multe biruinţe le-au fost smulse biruitorilor, fiindcă nu s-au mulţumit cu ceau dobîndit, ci au vrut să treacă totul prin foc şi sabie, nelăsînd în viaţă nici măcar un războinic dintre cei învinşi, care să ducă acasă vestea înfrîngerii. Lasă duşmanului tău porţile deschise şi întinde-i mai degrabă o punte de aur pe drumul lui de întoarcere. - Aşa e, a spus Gimnast, dar călugărul îi goneşte din urmă. - Cu atît mai amarnică le va fi soarta, a spus Gargantua. Pentru orice împrejurare, noi să nu ridicăm tabăra şi să aşteptăm în linişte. Cunosc apucăturile vrăjmaşului. El nu se călăuzeşte după nici o judecată, ci orbecăieşte la întîmplare. Au rămas, aşadar, în aşteptare sub nuci, în vreme ce călugărul urmărea pe fugari, pocnind pe toţi cîţi îi ieşeau în cale, fără să cruţe pe nici unul; pînă cînd a întîlnit un călăreţ, care purta la coada calului pe unul din cei cinci pelerini din salată. Acesta, văzînd că fratele Ioan se pregătea să-l pălească, a strigat: - Domnule stareţ, părinte, sfinţia ta, nu mă lăsa, scapă-mă! Auzind aceste cuvinte, duşmanii s-au oprit din fugă, şi văzînd că un singur călugăr dezlănţuise acel iureş, au tăbărît asupra lui şi au început să dea în el ca într-un măgar de lemn. Dar fratele Ioan avea pielea tare şi nimic nu simţea. Lăsînd pe călugăr în paza a doi arcaşi, duşmanii s-au reîntors la luptă, şi nemaivăzînd pe nimeni venind asupra lor, şi-au închipuit că Gargantua a luat-o la fugă cu toată ceata lui. S-au îndreptat spre nuci în goana mare, cu gîndul de a-i prinde din urmă, lăsînd pă călugăr în seama celor doi arcaşi. Gargantua, desluşind de departe tropotul şi nechezatul cailor, a spus oamenilor săi: - Fraţilor, aud cum duşmanul se apropie şi zăresc pe cîţiva venind asupra noastră. Să ne ascundem pe aproape şi să le aţinem calea. Vom şti sa-i primim cum se cuvine, spre cinstea noastră şi spre pieirea lor. CAPITOLUL XLIV Cum a doborît fratele Ioan pe cei doi arcaşi şi cum a fost înfrîntă potera lui Picrocol Călugărul, văzînd pe călăreţii vrăjmaşi pornind în goană, şi-a închipuit că vor năvăli asupra lui Gargantua şi-a oamenilor săi, şi era nespus de mîhnit că nu le putea sări în ajutor. A privit cu luare-aminte la cei doi arcaşi lăsaţi să-l păzească, şi care se arătau foarte supăraţi că n-au pornit dimpreună cu ceilalţi, pentru a mai prăda ce-a rămas. Mereu îşi întorceau ochii spre vîlceaua pe unde se lăsau la vale călăreţii. Călugărul chibzuia aşa în gîndul lui: „Oamenii aceştia nu se pricep să lupte; nici jurămînt nu mi-au cerut, nici buzduganul nu mi l-au luat". Mai înainte ca arcaşii să prindă de veste, a apucat în mîini crucea şi l-a pocnit pe cel din dreapta, retezîndu-i în întregime vinele jugulare, arterele sfagicide ale gîtului şi gargareonul pînă la cele două adene; apoi izbindu-l încă o dată, i-a fărîmat măduva spinării între a doua şi a treia vertebră. Arcaşul a căzut mort. În aceeaşi clipă, călugărul a întors calul spre dreapta şi s-a năpustit asupra celui de-al doilea, care, văzîndu-şi soţul răpus şi primejdia morţii deasupra capului, a început să strige din adîncul bojocilor: - Stai, domnule părinte, nu da! Nu da, sfinţia ta, iartă-mă! Călugărul i-a răspuns: - Domnule fiu, pînă aici ţi-a fost! Ţi-ai găsit naşul. - Nu da, cuvioşia ta! Să dea Dumnezeu să ajungi vlădică! - Să n-am parte de haina pe care o port, dacă nu te-oi face cardinal? Îndrăzniţi voi să luaţi ostatic pe-un om al bisericii? Am să-ţi pun pălărie roşie în cap, cu mîna mea! Arcaşul striga şi mai amarnic: - Domnule călugăr, domnule vlădică,domnule cardinal,domnule ce vrei să fii... Vai de mine! aoleo! hîc! Nu da, sfinţia ta, mă predau... - O să te prea-dau eu, dracului! a spus călugărul, şi dintr-o singură lovitură i-a scurtat capul, retezîndu-i scăfîrlia sub osul petrux, zdrobindu-i. cele două oase bregmatice, legătura sagitală şi cea mai mare parte din osul coronal; i-a tăiat cele două meninge şi i-a despicat în adîncime ventricolele dinapoi ale creierului. Ţeasta îi atîrna pe umăr, prinsă numai în pielea pericranului, ca o scufie de doftor: neagră pe dinafară, roşie pe dinăuntru. Arcaşul a căzut fără suflare la pămînt. Călugărul a dat pinteni calului, pornind pe urmele vrăjmaşilor, care între timp se întîlniseră în drum cu Gargantua şi însoţitorii săi. Gargantua, cu trunchiul lui de arin, Gimnast, Ponocrat, Eudemon şi ceilalţi cu armele, îi căsăpiseră atît de cumplit, că rîndurile lor se răriseră, iar cei rămaşi fugeau care încotro, zăpăciţi, aiuriţi, îngroziţi, ca şi cum le-ar fi ieşit moartea în fată. Văzut-aţi vreodată un măgar, căruia i s-a vîrît o muscă sub coadă, cum o zbugheşte la fugă, rupe căpăstrul, zvîrlă povara din spinare, nu mai răsuflă si nu se mai opreşte, nimic nu mai vede şi de nimic nu mai ţine seamă, gonind bezmetic în lungul drumului, fără să ştie încotro porneşte şi cine îl mînă de la spate? Aşa goneau oamenii aceia, ca nişte ieşiţi din minţi, fără să ştie unde fug, mînaţi dinapoi de spaima care le pătrunsese în oase. Văzînd călugărul, că fugarii nu se mai gîndeau decît să-şi scape pielea, a descălecat, s-a suit pe un prag de stîncă la marginea drumului şi prinzînd în mînă ciomagul cu cruce, s-a pornit să izbească în dreapta şi-n stînga, fără milă şi fără cruţare. Atît de mulţi a ajuns să doboare şi să ucidă, încît prăjina i s-a rupt în două.Atunci, socotind în gîndul lui că măcelărise destui, i-a făcut scăpaţi pe ceilalţi, ca să poată spune acasă ce-au păţit. Apucînd securea din mîna unuia care zăcea mort, s-a întors pe muchea de stîncă, privind în urmă cum fug duşmanii, şi fără a uita, călcînd printre leşuri, să adune suliţele, săbiile şi archebuzele celor căzuţi. A dat drumul celor cinci pelerini, lăsîndu-le caii duşmanilor care îi duceau legaţi; iar pe Taielemne l-a luat ostatic.
CAPITOLUL XLV Cum i-a însoţit călugărul pe pelerini şi ce vorbe frumoase le-a spus Grandgousier Potolindu-se dîldora bătăliei, Gargantua cu toţi oamenii săi (mai puţin călugărul) a întins-o spre casă, iar pe la revărsatul zorilor i s-a înfăţişat lui Grandgousier, pe care l-a găsit în pat, rugîndu-se la icoane pentru viaţa şi biruinţa alor lui. Văzîndu-i pe toţi teferi şi nevătămaţi, i-a îmbrăţişat fierbinte şi le-a cerut veşti despre călugăr. Gargantua i-a răspuns, că fratele Ioan rămăsese în mîna duşmanilor. - N-o să le meargă bine! a spus Grandgousier. Aşa crede lumea că se întîmplă cînd îţi iese un popă în cale. Grandgousier porunci să se pregătească pe seama luptătorilor un ospăţ straşnic, pentru împrospătarea puterilor şi bucuria inimii. Cînd s-au adus bucatele, l-au poftit pe Gargantua la masă dar Gargantua se simţea atît de îngrijorat de lipsa călugărului, încît n-a voit nici să mănînce, nici (mai ales) să bea. Deodată, fratele Ioan s-a arătat în carne şi în oase, începînd să strige de la poartă: - Un ulcior de vin rece! Gimnast, prietene, am sosit! Gimnast a ieşit în curte şi l-a văzut pe fratele Ioan venind cu cei cinci pelerini după el, şi cu Taielemne prins. Gargantua şi ceilalţi prieteni i-au ieşit înainte, întîmpinîndu-l cu bucurie mare şi l-au dus în faţa lui Grandgousier, care l-a întrebat despre cele întîmplate. Călugărul i-a povestit cum l-au încolţit duşmanii, cum i-a răpus pe cei doi arcaşi, ce măcel făcuse în calea lui, cum a scăpat viaţa pelerinilor şi cum l-a luat cu el pe Taielemne. Apoi s-au aşezat la masă şi s-au ospătat cu voie bună laolaltă. Grandgousier a chemat apoi la sine pe cei cinci călători, întrebîndu-i de unde au venit şi încotro se îndreptau. Unul din ei, anume Lasdaler, a răspuns pentru toţi: - Măria ta, eu sînt din Saint-Genou-Berry; ăsta e din Pallau; dumnealui din Onzay; ăstălalt din Argy; cel de colo din Villebrenin. Venim de la Sfîntul-Sebastian, de lîngă Nantes, şi ne întoarcem acasă fără grabă: două poşte şi-un popas. - Bine, bine, a spus Grandgousier. Şi cu ce treburi aţi fost la Sfîntul-Sebastian? - Am dat acatiste pentru ciumă, a răspuns Lasdaler. - Aşa? Bieţii oameni! Credinţa voastră e că ciuma vine de la Sfîntul-Sebastian? - Popii noştri aşa spun. - Profeţi mincinoşi, care vă bagă în cap fel-de-fel de eresuri şi pîngăresc numele sfinţilor cei drepţi ai Domnului, punîndu-i în rînd cu duhurile răului! Homer zice că ciuma a fost trimisă în rîndurile oştilor greceşti de Apolo; aşa îşi închipuiesc poeţii o puzderie de zei răzbunători.Venise o dată un făţarnic de popă să predice la Sinais, spunînd că Sfîntul Anton ologeşte picioarele, sfîntul Eutrop stîrneşte dropica, sfîntul Gidas tulbură minţile, iar podagra vine de la Sfîntul-Genunchi. L-am certat aspru şi l-am pus la popreală. S-a burzuluit şi m-a numit eretic, dar de-atunci nici un negustor de acatiste n-a mai îndrăznit să calce pe pămînturile mele. Mă mir, cum regele vostru îngăduie la el acasă asemenea predicatori lipsiţi de ruşine, mai ticăloşi decît vrăjitorii, care prin farmece şi blesteme ar răspîndi molima în ţară. Ciuma nu ucide decît trupul oamenilor, dar aceşti semănători de minciuni otrăvesc sufletele. Rostind Grandgousier aceste cuvinte, a intrat în vorbă şi călugărul: - Voi de unde sînteţi, prăpădiţilor? - Din Saint-Genou , au răspuns aceia. - Ce face părintele Deleu? Tot atît de straşnic bea? Dar ceilalţi călugări? Ce feluri de mîncare au învăţat să mai gătească? Sfinte Dumnezeule, voi pornirăţi să vă închinaţi la sfinţi, iar în lipsa voastră, sfinţiile lor vă încalecă muierile. - Hî, hî! a rîs Lasdaler. Despre a mea nu-mi fac nici o grijă. Cine o vede ziua, nu-şi mai primejduieşte oasele să sară noaptea pîrleazul. - Să nu zici vorbă mare! a răspuns călugărul. Mai urîtă să fie decît Proserpina, tot găseşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, unul care să-i umble pe sub fuste. Călugăraşii de primprejur ce păzesc? Meşterul bun nu lasă nici o roată neunsă. Lepra să mă mănînce, dacă n-o să vă găsiţi acasă nevestele cu burta plină! Pămîntul e rodnic la umbra mănăstirii. - Ca apa Nilului în Eghipet, cum arată Straboniu şi după el Pliniu, în cartea a VII-a, cap. 3, care se revarsă pentru îndestularea trupului cu hrană, a spus Gargantua. Iar Grandgousier a încheiat: - Umblaţi sănătoşi, oameni buni. Dumnezeu-ziditorul să vă aibă în paza lui. Dar de-acum înainte să nu mai porniţi cu atîta uşurătate pe drumuri primejduite şi fără folos. Aveţi grijă de casă. Munciţi fiecare pe seama, voastră, creşteţi-vă copiii şi trăiţi după cum ne învaţă bunul apostol, sfîntul Pavel. Urmînd această cale vă veţi bucura de ocrotirea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, şi nici ciuma, nici altă năpastă nu vă va ajunge. Gargantua i-a luat cu el şi le-a dat să mănînce, dar aceia nu mai conteneau cu oftările spunînd: - Ce fericită e ţara asupra căreia domneşte un bărbat ca acesta! Vorbele pe care le-a rostit ne-au luminat şi ne-au întărit inima mai mult decît toate predicile pe care le-am auzit în oraşul nostru. - Aşa zice Platon în cartea a V-a despre Republică: fericite sînt republicile unde regii filozofează şi filozofii domnesc. Le-a umplut straiţele cu de-ale gurii şi ulcioarele cu vin bun. Le-a dat la fiecare cîte un cal să le poarte povara pe drum şi cîţiva bănuţi să aibă de cheltuială. CAPITOLUL XLVI Cum s-a purtat de omeneşte Grandgousier cu prinsul său Taielemne Taielemne fu adus înaintea lui Grandgousier, iar acesta l-a întrebat despre cele puse la cale de Picrocol, voind a cunoaşte cu ce gînduri anume dezlănţuise atîta învălmăşeală. La care Taielemne a răspuns, că dorinţa lui Picrocol şi pofta lui ar fi fost să cuprindă ţara întreagă, dacă se putea, drept răzbunare pentru ocara ce-o suferiseră plăcintarii. - E o pornire mult prea cutezătoare, a spus Grandgousier. Să nu te întinzi niciodată mai mult decît ţi-e pătura! A trecut leatul năvălitorilor, care răsluiau pămînturile altora, jefuind pe semenii lor fraţi creştini! Să mai încerci în zilele noastre să calci pe urmele unora ca Hercule, Alexandru, Anibal, Scipio, Cezar şi alţii ca ei, e o faptă potrivnică duhului Evangheliei, care ne porunceşte să păstrăm, să ocrotim şi să muncim ogoarele noastre, iar nu să tăbărîm cu vrăjmăşie asupra altora, asuprindu-i. Sarazinii şi varvarii de-altădată numeau aceasta vitejie; dar noi spunem că e răutate şi prădăciune. Stăpînul tău ar fi făcut mai bine să fi rămas la el acasă, văzîndu-şi de regeasca lui gospodărie, decît casa mea să mi-o calce, jefuindu-mă ca un duşman; căci o ţară cîrmuită cu înţelepciune sporeşte, pe cînd jaful şi tîlhăria numai pagube şi pustiire lasă în urma lor. Du-te cu Dumnezeu şi apucă-te de treburi folositoare; arată stăpînului tău greşeala de care acum îţi dai seama; gîndeşte-te la binele tău şi nu-l îndemna la primejdie, căci dacă avutul obştii se prăpădeşte, pierdute sînt şi ale noastre ale fiecăruia. Nimic nu-ţi cer a-mi plăti pentru răscumpărarea ta şi voi da poruncă să ţi se înapoieze armele şi calul. Aşa se cuvine să se poarte vecinii şi prietenii vechi între ei. Neînţelegerea ce între noi s-a ivit, eu nu pot s-o numesc război. Tot astfel zice şi Platon în Republica lui, că grecii, cînd ridicau armele unii împotriva altora, nu se războiau, ci se răzvrăteau; iar dacă, din păcate, aceasta se întîmplă uneori, cuvine-se a cîntări lucrurile cu măsură şi chibzuială. Dar chiar război de i-am spune, nu-i decît o sfadă fără însemnătate, care nu din adîncul inimii porneşte, căci nici unul din noi lovit în cinstea lui n-a fost, iar dacă bine judecăm, nu-i vorba de altceva decît de îndreptarea unor greşeli săvîrşite de oamenii noştri, de-ai noştri şi de-ai voştri vreau să spun, greşeli pe care, cunoscîndu-le, aţi fi putut să le treceţi cu vederea, de vreme ce pîrîtorii erau mai vrednici de mustrare decît de ocrotire, după ce m-am arătat gata să-i despăgubesc. Dumnezeu va judeca după dreptate neînţelegerea dintre noi. Dar mai bine să-mi pierd viaţa şi să văd cum mi se prăpădeşte avutul, decît numele lui să fie hulit de mine sau de vreunul din ai mei! Spunînd aceste cuvinte a chemat la el pe călugăr şi înaintea tuturor l-a întrebat: - Frate Ioane, iubite prietene, dumneata ai fost acela care l-ai prins în luptă pe acest căpitan Taielemne? - Măria ta, a răspuns călugărul, dumnealui e aci de faţă, are vîrsta legiuită şi pare întreg la minte. Mi-ar veni mult mai lesne, dacă ar spune-o el însuşi, decît să mă laud singur. Căpitanul a mărturisit: - Într-adevăr, măria ta, omul acesta m-a prins în luptă şi mă recunosc a fi ostaticul lui. - Îi îngădui să se răscumpere? a întrebat Grandgousier pe călugăr. - Nici nu mă gîndesc. - Cît ceri să-l laşi în voia lui? - Nimic! Nimic... Altele m-au îndemnat în luptă. Grandgousier a poruncit ca în faţa lui Taielemne să i se numere călugărului şaizeci şi două mii de scuzi, ca răsplată pentru fapta sa. Precum s-a si făcut, iar în timp ce Taielemne se ospăta, Grandgousier l-a întrebat dacă primeşte să rămînă pe lîngă el sau ţine să se întoarcă la regele său. Taielemne a răspuns că aşa va face cum îl va sfătui. - Dacă e aşa, i-a spus Grandgousier, atunci întoarce-te la regele tău şi Domnul să te-ajute! I-a dăruit o sabie frumoasă de Vienne, cu teaca de aur şi minerul întreţesut în filigran, precum şi un colan, tot de aur, cîntărind şapte sute două mii de mărci, încrustat cu pietre nestemate şi preţuite la o sută şaizeci de mii de ducaţi. Iar pe deasupra o danie cuviincioasă de zece mii de ducaţi. În sfîrşit, Taielemne a încălecat pe calul lui, iar Gargantua i-a dat treizeci de călăreţi şi o sută douăzeci de arcaşi sub ascultarea lui Gimnast, să-l păzească pe drum, însoţindu-l la nevoie pînă în porţile cetăţii Roche-Clermaud. După plecarea lui Taielemne, călugărul a înapoiat lui Grandgousier cei şaizeci şi două de mii de scuzi, spunînd: - Măria ta, nu-i acum vremea să faci asemenea daruri. Aşteaptă sfîrşitul luptei, că nu se poate şti ce se mai întîmplă. Războiul purtat fără bani îşi pierde răsuflarea degrabă. Banii sînt puterea războiului. - Fie! a răspuns Grandgousier. La încheierea războiului, vă voi răsplăti regeşte, pe tine şi pe toţi cei care mă veţi sluji cu credinţă. CAPITOLUL XLVII Cum şi-a strîns Grandgousier oştile sale, cum a răpus Taielemne pe Repezel şi cum a fost ucis la rîndu-i, din porunca lui Picrocol În zilele acelea început-au să sosească împuterniciţii din Besse, Marche-Vieux, SaintJacques, Trainneau, Parille, Riviere, Roches Saint-Paoul, Vaubreton, Pautille, Brechemont, Bourdes, Villeau-Mere, Huymes, Segre, Husse, Saint-Louant, Panzoust, Couldeaux, Verron, Coulaines, Chose Varenes, Borgueil, Ile Boucard, Croulay, Nassay, Cande, Montsoreau şi alte locuri vecine, spre a-i da de veste lui Grandgousier, că aflînd despre prădăciunile lui Picrocol hotărîseră, în temeiul vechilor legături de prietenie, să-i vină în ajutor, din toate puterile, cu bani, cu oameni şi cu arme. Banii, după socotelile ce-i trimiteau, însumau din partea tuturor, de şase ori douăzeci şi paisprezece milioane şi doi şi jumătate scuzi de aur. Oamenii erau în număr de cincisprezece mii lăncieri, treizeci şi două mii călărime mai uşoară, optzeci şi nouă mii puşcaşi, o sută patruzeci mii glotaşi de strînsură, unsprezece mii două sute puşti, bazilice, spirole, precum şi patruzeci şi şapte mii săpători: toţi oştenii cu leafă plătită înainte şi cu hrană pusă la păstrare pentru şase luni şi patru zile. Acest ajutor, Grandgousier nici nu s-a grăbit să-l nesocotească şi nici pe de-a întregul nu la primit; ci mulţumind din toată inima trimişiloi. le-a spus că va purta războiul în aşa fel, ca să nu mai fie de trebuinţă să pornească la drum atîţi oameni cumsecade. A dat unuia dintre ei împuternicire să vină cu oştile pe care le ţinea sub arme la Deviniere, la Chaviny, la Gravot şi la Quinquenais, adică două mii cinci sute de călăreţi înzăuaţi, şaizeci şi şase de mii pedestrime, douăzeci şi şase de mii tunari, două sute guri de foc, douăzeci şi două de mii săpători şi şase mii călărime uşoară, toţi împărţiţi în cete bine întocmite, avînd socotitorii lor, potcovarii, artelnicii, armurierii şi celelalte ajutoare trebuincioase pentru purtarea războiului. Ostaşii erau atît de dibaci în mînuirea armelor şi atît de bine înzestraţi; atît de strîns uniţi în jurul fiecărui steag şi răspunzînd atît de grabnic la poruncile căpitanilor; atît de repezi la fugă, atît de tari în bătălie şi atît de isteţi în primejdie, încît, dacă ar fi să caut o asemănare pentru rînduiala cu care se avîntau la luptă, m-aş gîndi mai degrabă la nişte tuburi de orgă, ori la rotiţele unui ceasornic, decît la o oaste de lefegii. Întorcîndu-se Taielemne acasă, i s-a înfăţişat lui Picrocol şi i-a povestit cu de-amănuntul ce văzuse cu ochii şi ce pătimise el însuşi. L-a sfătuit ră cadă la învoială cu Grandgousier, care după socotinţa lui era omul cel mai bun din lume. I-a mai spus, că nici un rost n-avea să dea năvală cu atîta înverşunare asupra unui vecin din partea căruia nu avusese nicicînd vreo supărare. Toate acestea numai pagubă şi nenorocire îi vor aduce, nefiind puterea lui atît de mare, încît Grandgousier să n-o poată răpune. Nici n-a sfîrşit bine vorba, că Repezel a strigat: - Nefericit e regele care ajunge să fie slujit de asemenea oameni lesne de năimit, cum îl cunosc acum pe Taielemne. Atît de puţin seamănă vitejia lui cu ceea ce a fost, încît după cum văd, s-ar fi dat bucuros de partea vrăjmaşilor, şi ca un trădător ar fi luptat împotriva noastră, dacă duşmanii s-ar fi învoit să-l primească în slujba lor; dar după cum cinstea e de toţi preţuită, fie prieteni ori duşmani, tot astfel ticăloşia se dă pe faţă lesne şi e zvîrlită la o parte, ca o zdreanţă. Vrăjmaşul se slujeşte bucuros de mişei şi de vînzători dar cu aceeaşi scîrbă îi dispreţuieşte. Auzind aceste vorbe de ocară şi neputînd a se mai stăpîni, Taielemne a scos sabia şi l-a străpuns pe Repezel, puţin mai sus de ţîţa stîngă, ucigîndu-l pe loc. Apoi a tras fierul din pieptul celui mort şi a spus liniştit: - Aşa să piară toţi cei care pe slujitorii credincioşi îi hulesc! Picrocol a fost cuprins dintr-o dată de o cumplită mînie, şi văzînd în mîna lui Taielemne sabia cea scumpă şi teaca atît de frumos împodobită, a răcnit: - Ticălosule, ai primit în dar acest fier ca să ucizi în faţa mea, mişeleşte, pe cel mai iubit prieten al meu, pe Repezel? Apoi a poruncit arcaşilor să-l rupă în bucăţi, ceea ce s-a săvîrşit cu atîta cruzime, încît toată încăperea s-a înroşit de sînge. Pe Repezel l-au îngropat cu mare cinste, iar trupul lui Taielemne a fost zvîrlit într-un şanţ, dincolo de zidurile cetăţii. Vestea despre această cruntă ucidere s-a împrăştiat în rîndurile oastei întregi şi mulţi au început să mîrîie împotriva lui Picrocol, pînă cînd căpitanul Cotoi i-a spus: - Măria ta, nu ştiu în ce fel se vor sfîrşi toate acestea. Oamenii au început să şovăie. Rîndurile lor se răresc şi merindele se împuţinează. Vrăjmaşii s-au întărit. Dacă vor porni să ne lovească, ne vor prăpădi cu totul. - Pîrţ ! a răspuns Picrocol. Ţipi ca un tipar de apă dulce înainte de-a fi jupuit. Lasă-i să vie! CAPITOLUL XLVIII Cum l-a împresurat Gargantua pe Picrocol şi i-a nimicit toată oastea Gargantua a luat sub porunca lui întreaga oaste. Tatăl său a rămas în cetate, îmbărbătînd pe oşteni cu vorbe bune, el a făgăduit daruri bogate tuturor celor care vor fi săvîrşit fapte de vitejie. Ajungînd la vadul Vedei, oastea a trecut pe malul dimpotrivă, în luntre şi pe poduri plutitoare, fără să mai facă popas. Ţinînd seamă de aşezarea cetăţii, care era zidită pe-o înălţime priicioasă, Gargantua a hotărît să aştepte căderea nopţii. Dar Gimnast a spus: - Măria ta, ştii cum sînt francezii; dacă vrei să faci o ispravă cu ei trebuie să-i iei repede. Atunci se dovedesc mai aprigi decît diavolii; dar dacă-i laşi pe tînjală, se moleşesc mai rău ca muierile. De aceea, eu aş zice să nu mai zăboveşti, ci, după ce oamenii îşi vor astîmpăra foamea şi vor mai răsufla puţin, să-i porneşti la luptă de îndată. Gargantua a găsit sfatul bun şi şi-a rînduit oastea de-a lungul cîmpului de bătălie, lăsînd ajutoarele în partea dinspre deal. Călugărul a luat cu el şase cete de pedestraşi dimpreună cu două sute de lăncieri, şi cu multă băgare de seamă a trecut prin mlaştini, pînă mai sus de Puy, pe drumul Loudon-ului. Între timp s-a dezlănţuit bătălia. Oamenii lui Picrocol nu ştiau ce să facă: să iasă din bîrlog în întîmpinarea duşmanului? sau să stea cuibăriţi în cetate, aşteptînd? Dar Picrocol, în fruntea cîtorva pîlcuri de lăncieri, s-a repezit furios dincolo de ziduri, fiind primit ca la nuntă, cu o grindină de ghiulele, care se abăteau dinspre coasta unde Gargantua aşezase tunurile. Cei din cetate răspundeau cum puteau mai bine, dar fără nici un folos, căci împuşcăturile lor băteau prea sus şi nu ajungeau la ţintă. Vreo cîţiva din ceata lui Picrocol, scăpînd de sub bătaia puştilor, s-au aruncat valvîrtej asupra alor noştri, dar s-au pomenit împresuraţi şi azvîrliţi la pămînt. Au încercat să dea înapoi, dar călugărul le-a tăiat calea, risipindu-i în neorînduială. Cîţiva din oştenii lui Gargantua au pornit asupra lor să-i căsăpească, dar fratele Ioan i-a oprit de teamă să nu se resfire prea mult pe cîmp în urmărirea fugarilor, iar cei din cetate să nu tabere asupra lor zărindui împrăştiaţi. Aşteptînd o bucată de vreme şi văzînd că duşmanul nu se mai arată, călugărul a trimis pe ducele Frontist la Gargantua, îndemnîndu-l să cuprindă coasta din stînga dealului, pentru a-l împiedica pe Picrocol să se întoarcă pe poarta cea mare în cetate. Ceea ce Gargantua a îndeplinit în grabă, trimiţînd într-acolo patru companii din garda lui Sabast; dar nici n-au atins bine creasta şi s-au întîlnit faţă-n faţă cu Picrocol şi cu lăncierii care îl urmau în retragere. Oamenii lui Gargantua s-au aruncat asupra lor lovindu-i cu toată puterea; dar ghiulelele şi  săgeţile zvîrlite de pe ziduri le pricinuiau alor noştri pierderi grele. Văzînd aceasta, Gargantua na mai zăbovit şi a pornit în ajutorul lor, bătînd vîrtos cu toate puştile acea parte a cetăţii şi silind întreaga oaste duşmană să se strîngă în apărarea locului primejduit. Iar călugărul, dîndu-şi seama că zidurile sub care se găsea rămăseseră fără pază şi fără apărare, s-a năpustit cu o mînă de oameni asupra meterezelor şi le-a cuprins lesne; fiindcă orice oaste care izbeşte fără veste, mai multă spaimă stîrneşte în rîndurile duşmanului, decît aceea care nu se bizuie decît pe puterea ei. S-a ferit fratele Ioan să facă cel mai mic zgomot, pînă cînd toţi ai lui au ajuns pe creasta zidului; numai cei două sute de lăncieri au rămas în vale, pentru a face faţă oricărei împrejurări neaşteptate. Înfiorînd întreg văzduhul de strigăte, fără a mai întîlni vreo împotrivire, călugărul cu cei din ceata lui se năpustiră asupra străjerilor din poartă omorîndu-i pe toţi. Au deschis poarta şi au dat drumul în cetate celor două sute de lăncieri; apoi au pornit în goana mare către poarta de la răsărit, unde era învălmăşeala cea mare; izbind pe duşman din spate l-a dat peste cap. Cei din cetate, văzîndu-se copleşiţi şi împresuraţi, de toate părţile, de ostaşii lui Gargantua, s-au dat prinşi în mîna călugărului, cerîndu-i îndurare. Fratele Ioan le-a poruncit să lepede armele, după care, gonindu-i din urmă, i-a grămădit şi i-a încuiat prin biserici, avînd grijă să strîngă de peste tot crucile de lemn şi să pună pază la uşi, ca nu cumva vreunul să fugă. Deschizînd poarta de la răsărit, călugărul a ieşit afară din cetate în ajutorul lui Gargantua. Picrocol, crezînd că sînt ai lui, a prins curaj şi şi-a mai strîns o dată rîndurile, pînă ce Gargantua a strigat: - Frate Ioane! Prietene! Bine-ai venit! Atunci, dîndu-şi seama că e pierdut, Picrocol a luat-o la goană ca un desmetic, cu toată ceata după el. Gargantua i-a fugărit pînă aproape de Vaugaudry, tăind la ei şi ucigîndu-i. Apoi a poruncit trîmbiţaşilor să sune sfîrşitul luptei. CAPITOLUL XLIX Cum a fugit Picrocol, ce nenorociri l-au ajuns şi ce-a hotărît Gargantua după sfîrşitul luptei În prada deznădejdii, Picrocol a încercat să răzbată spre Ile-Bouchard, dar pe drum, aproape de Riviere, calul i s-a poticnit şi s-a rostogolit în şanţ. Cuprins de furie, Picrocol a tras sabia şi l-a înjunghiat. Neavînd alt fugar la îndemînă s-a repezit să încalece pe măgarul care trăgea la moară, dar morarii au prins de veste, l-au luat la bătaie, l-au dezbrăcat, gol-goluţ şi i-au aruncat pe umeri în batjocură un sac zdrenţuit. Regele becisnic a plecat ca vai de el mai departe. Trecînd gîrla la Port-Huaulx, a întîlnit o babă-vrăjitoare, căreia i-a povestit prin ce-a trecut; iar zgripţuroaica i-a profeţit că va ajunge din nou rege, cînd vor face plopii pere şi răchita micşunele. De la această întîmplare nu se mai ştie ce s-a ales din Picrocol. Am auzit deunăzi că ar fi ziler la Lyon şi că e tot atît de negru la suflet ca şi altădată. Umblă serta-ferta şi întreabă pe unii şi pe alţii, dacă plopii vor face pere în ăst-an, nădăjduind ca la culesul lor să-şi redobîndească domnia. După ce a curăţit locul de duşmani, Gargantua şi-a numărat oamenii, aflînd cu bucurie că prea puţini căzuseră în luptă, printre care vreo cîţiva din pedestrimea căpitanului Tolmer. Ponocrat se alesese cu o lovitură zdravănă în platoşă. Gargantua a împărţit hrană ostaşilor pe căprarii, poruncind socotitorilor să plătească tot ce cumpără cu bani peşin. Ţinînd seama că cetatea era acum a lui, nu voia să pricinuiască nicăieri nici o pabugă. Oamenii, după ce se vor fi ospătat, să fie chemaţi în piaţa cea mare a oraşului şi să i se dea fiecăruia leafa pe-o jumătate de an. Acestea îndeplinindu-se, Gargantua a strîns resturile oastei lui Picrocol, cu prinţii şi căpitanii în frunte, vorbindu-le după cum urmează: CAPITOLUL L Cuvîntarea lui Gargantua către învinşi „Părinţii şi strămoşii noştri aşa s-au deprins şi mintea astfel îi povăţuia, că voind a preamări amintirea bătăliilor cîştigate, mai bucuros înălţau prin bunătatea lor porţi şi altare în inima potrivnicilor, decît ziduri de piatră pe pămînturile ce le-au cuprins. Ei preţuiau mai mult recunoştinţa pe care dărnicia lor o sădea în cugetele vii, decît epitafurile fără grai, scrise pe columne, pe arcuri de triumf ori pe piramide, supuse măcinişului vremii şi pizmei oamenilor. Vă aduceţi aminte de bunăvoinţa pe care înaintaşii noştri au arătat-o bretonilor, după ce i-au înfrînt la Saint-Aubin-du-Cormier şi cînd fu dărîmată cetatea Parthenay. Aţi aflat de asemeni, şi aflînd n-aţi putut să nu vă minunaţi de îngăduinţa ce-au dovedit-o faţă de păgînii din Spania, care prădaseră, pustiiseră şi trecuseră prin foc şi sabie întreg ţărmul Mării, de la Olonne la Thalmondois. S-a umplut cerul de laudele şi mulţumirile pe care părinţii voştri şi voi înşivă i leaţi adus, cînd Alfarbal, regele Canariei, pornit în nesăţioasa lui poftă de avere să jefuiască ostroavele Armoricului şi toate ţinuturile vecine, a fost biruit într-o luptă pe apă şi prins de tatăl meu, Dum-nezeu să-l apere şi să-l ocrotească. Oricare alt rege ori împărat, chiar dintre cei care se numesc pe sine creştini, l-ar fi pedepsit fără cruţare, azvîrlindu-l în temniţă şi silindu-l să se răscumpere cu bani grei. Tatăl meu s-a purtat cu el blînd şi prietenos. L-a găzduit în palatul său şi, alduindu-l cu negrăită milostenie, i-a dat răvaş de drum şi l-a trimis acasă încărcat de daruri, de vorbe bune şi multe alte dovezi de prietenie. Ce s-a întîmplat după aceea? Reîntors în ţara lui, Alfarbal a adunat pe toţi prinţii şi pe toţi dregătorii, arătîndu-le omenia de care s-a bucurat şi cerîndu-le sfatul, pentru a da în faţa lumii întregi o dovadă a inimii lor voitoare-de-bine, drept răspuns la cinstita noastră bunăvoinţă. Într-un singur glas au hotărît să ne îmbie toate pămînturile şi moşiile lor, întreg regatul, lăsîndu-ne puterea deplină de-a hotărî asupra lor, după bunul nostru plac. Alfarbal însuşi s-a înapoiat curînd în fruntea a nouă mii treizeci şi opt de corăbii încărcate, aducînd cu el nu numai bogăţiile sale şi ale neamului său regesc, ci avutul mai tuturor ţărilor stăpînite de el; căci pe ţărmul de unde pornise şi oriunde a poposit în drumul său, s-au strîns mulţime de oameni, aruncînd în corăbii aur, argint, inele, giuvaeruri, mirodenii, balsamuri şi miresme, pelicani, maimuţe, arici şi alte vietăţi. N-a rămas nici un urmaş de neam mai înstărit, care să nu aducă în dar ce-avea la casa lui mai de preţ. Sosind la noi ,Alfarbal s-a închinat înaintea tatălui meu şi a vrut să-i sărute picioarele; dar tatăl meu nu l-a lăsat ca astfel să se umilească, ci l-a îmbrăţişat faţă de toţi ca pe un prieten, iar darurile aduse nu s-a învoit să le primească, fiind din cale-afară de scumpe. Alfarbal s-a legat să-i fie rob pe viaţă cu întreg neamul lui, ceea ce de asemeni tatăl meu n-a primit, socotind că nu era lucru drept. Alfarbal a întocmit atunci un hrisov, prin care ne-a lăsat nouă toate pămînturile şi întregul lui regat, dînd pentru aceasta învoire scrisă, iscălită cu mîna lui şi întărită de mărturia celor îndrituiţi a o face. Nici această danie n-a fost primită; pergamentul a fost aruncat în foc, iar tatălui meu i-au lăcrimat ochii de bucurie, văzînd cinstea minunată şi cugetul drept al canarienilor. Prin vorbe potrivite şi cu grijă alese i-a încredinţat, că purtarea lui nu era vrednică de atîta răsplată, iar binele pe care li-l făcuse nu preţuia mai mult ca podoaba unui nasture; dacă le-a arătat oarecare îngăduinţă, era de datoria lui s-o facă. Dar Alfarbal cu atît mai mult stăruia să-şi arate mulţumirea şi să-i ridice în slavă bunătatea. Şi sfîrşitul sfîrşitului care a fost? În loc de o răscumpărare smulsă prin silnicie, pentru care am fi putut să cerem de douăzeci de ori o sută de mii de scuzi luînd ostatici pe fiii lui vîrstnici, Alfarbal s-a legat singur să ne plătească, an de an, un tribut de două milioane, aur curat de douăzeci şi patru de carate, pe care ni l-a numărat, din primul an, fără amînare. În al doilea an, canarienii ne-au plătit, de bună-voia lor, douăzeci şi trei de sute de mii de scuzi, în al treilea, douăzeci şi şase de sute de mii, în al patrulea, trei milioane, şi tot astfel pînă cînd ne-am văzut siliţi noi înşine să-i rugăm a nu se mai socoti datori cu nimic. Aceasta e puterea recunoştinţei, căci vremea care şterge şi macină totul, face să crească şi să sporească fapta frumoasă; iar binele pe care l-ai dăruit o dată unui om cu mintea sănătoasă, necontenit rodeşte în sufletul lui curat şi în dreapta lui amintire. Nevoind, aşadar, să trec peste bunătatea moştenită de la străbunii mei, vă las în voia voastră, nesupăraţi şi stăpîni pe viaţă ca şi pînă acum. Mai mult decît atît, la plecare veţi primi fiecare simbria pe trei luni, ca să vă puteţi reîntoarce acasă, în mijlocul alor voştri. Şase sute de lăncieri şi opt mii de pedestraşi vă vor însoţi şi vă vor apăra, sub ascultarea scutierului meu Alexandru, ca să nu fiţi cumva supăraţi pe drum de ţărani. Dumnezeu să vă ajute! Îmi pare rău din toată inima, că Picrocol nu se află printre voi. L-aş fi făcut să înţeleagă, că n-am voit acest război; nici să-mi măresc avutul, nici să-mi sporesc renumele. Dar, fiindcă s-a făcut el însuşi nevăzut şi nu poate fi aflat nicăieri, voiesc ca regatul să ramînă fiului său, care nevrîstnic fiind, căci n-a împlinit încă cinci ani, va sta sub îndrumarea şi privegherea prinţilor mai bătrîni şi a învăţaţilor ţării. Şi fiindcă regatul, lăsat în părăsire, s-ar destrăma cu totul dacă ar cădea pradă lăcomiei unor cîrmuitori nesăţioşi, vreau şi hotărăsc ca Ponocrat să privegheze asupra lor cu toate drepturile, rămînînd alături de regescul prunc, pînă cînd acesta va fi în stare prin priceperea lui să cîrmuiască singur ţara. Socotesc, de asemeni, că a ierta cu pripită şi neprevăzătoare uşurinţă pe răufăcători, ar însemna să-i îndemnăm mai departe la jaf şi ticăloşie prin îngăduinţa pe care leam arătat-o. Tot astfel Moise, care a fost în vremea lui cel mai blînd dintre oameni, pedepsea cu străşnicie pe toţi cei din neamul lui Izrael care se răzvrăteau. Împăratul Iuliu Cezar, cel atît de darnic, despre care Cicero spunea că puterea îi dăduse bogăţie ca să poată s-o împartă altora, ştia în mărinimia lui să ierte pe cei greşiţi ajutîndu-i să se întoarcă pe calea dreaptă, dar lovea fără cruţare pe aţîţătorii la răscoală. Avînd în faţa noastră aceste pilde, vă cerem ca înainte de plecare să ne daţi pe drăgălaşul Marquet, care prin purtarea lui neobrăzată a fost pricina acestui război; apoi pe ceilalţi plăcintari, care s-au făcut vinovaţi de a nu-l fi ţinut în frîu, şi în sfîrşit pe acei sfetnici, căpitani şi dregători ai lui Picrocol, care l-au aţîţat, l-au linguşit şi l-au îndemnat să treacă dincolo de hotarele dreptului său pentru a tulbura liniştea noastră." CAPITOLUL LI Cum au fost răsplătiţi luptătorii după biruinţă Aceasta a fost cuvîntarea lui Gargantua, după care i s-au adus toţi răsculaţii ce-i ceruse, afară de Baltag, Ceapămică şi Baligă, care, cu şase ceasuri înainte de luptă, se făcuseră nevăzuţi, fugind val-vîrtej, fără să mai privească înapoi şi fără să răsufle, unul pînă pe valea Laignal-ului, altul pînă la pasul Vyre, iar al treilea pînă în Longroine. Mai lipseau doi plăcintari, care între timp muriseră. Celorlalţi nu le-a făcut Gargantua nici un rău, ci i-a trimis să învîrtească la teascurile tiparniţei, pe care tocmai în zilele acelea o pornise. Pe cei căzuţi în luptă i-a îngropat cu toată cinstea cuvenită; pe unii în valea Noirette-i, pe ceilalţi în cîmpul de la Bruleveille. Răniţii au fost adăpostiţi în Spitalul cel Mare. Socotind pagubele pricinuite oraşului şi locuitorilor lui, le-a plătit pe toate cu bani număraţi, după mărturia făcută sub jurămînt de fiecare. Apoi a întărit cetatea, punînd străji pretutindeni, pentru a feri oraşul de alte tulburări. Despărţindu-se de oştenii lui, a mulţumit tuturor celor care luaseră parte la luptă, trimiţîndu-i să ierneze în taberele lor. A oprit numai pe cîţiva din Legiunea de Fier, a X-a, precum şi pe căpitanii de steag, ducîndu-i laolaltă în fata lui Grandgousier. La vederea lor, unchiaşul s-a bucurat cum nu se poate spune şi i-a adunat pe toţi la un mare ospăţ; cel mai minunat din cîte s-au pomenit de pe vremea regelui Assur. Ridicîndu-se de la masă, Grandgousier a împărţit vitejilor întreaga zestre a sufrageriei sale, în greutate de opt sute de mii paisprezece bizanţi de aur: tăvi mari, castroane, talere întinse si talere adînci, potire, căni, sfeşnice, pocaluri, blide şi căldări de argint, cutii pentru cofeturi şi alte vase, numai de aur curat şi de argint, nemaipunînd la socoteală pietrele nestemate, giuvaierurile smălţuite şi alte podoabe, preţuind prin frumuseţea lor mai mult decît aurul şi argintul din care erau lucrate. Nu numai atît. A numărat în mîna fiecăruia, din visteria lui, cîte douăsprezece sute de mii de scuzi, iar pe deasupra le-a dăruit pe veci (dacă nu mureau fără urmaşi) pămînturile şi castelele vecine, după cum le era mai la îndemînă. Pe Ponocrat l-a aşezat la Roche-Clermaud, pe Gimnast la Couldray, pe Eudemon la Montpensier, pe Tolmer la Rivau, pe Ithybol la Montsoreau, pe Acames la Cande, pe Sabast la Gravot, pe Alexandru la Quinquenais, pe Sofronie la Ligre şi aşa mai departe. CAPITOLUL LII Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Telem pentru fratele Ioan Mai ramăsese nerăsplătit numai fratele Ioan.Gargantua voise să-l facă stareţ la Seuille, dar călugărul n-a primit. I-a îmbiat apoi mănăstirea Bourgueil sau pe cea de la Saint-Florent, care i-o plăcea din ele sau pe-amîndouă de-ar fi dorit. Fratele Ioan a răspuns însă hotărît, că nu vrea să-şi facă de lucru cu călugării; nici să le poarte de grijă, nici să le poruncească. „Cum aş putea (zicea el) să cîrmuiesc pe alţii, cînd nu-s în stare să mă stăpînesc nici pe mine. Dacă socoteşti că ţi-am fost de folos - şi aş putea să-ţi mai fiu - îngăduie-mi să înalţ o mănăstire după gîndul meu." Rugămintea aceasta i-a plăcut lui Gargantua, care i-a dat în seamă întreg ţinutul Telemei, pînă la apa Loarei, cam două leghe depărtare de pădurea din Port-Huault; iar călugărul s-a legat să întemeieze o aşezare mănăstirească, fără asemănare în toată lumea. - Mai înainte de toate, a spus Gargantua, să nu ridici împrejurul ei ziduri de cetate, cum sînt celelalte mănăstiri, dinadins întărite şi de restul lumii despărţite. - Drept ai vorbit! Zidurile despărţitoare sînt rău-sfătuitoare. În ţarcul închis cu muruială seaude numai mîrîială; cei de dincolo de poartă, pizmă şi necaz ne poartă, iar noi, din chilii tînjim şi unii pe alţii ne bîrfim. Fiindcă la unele tagme călugăreşti e obiceiul, ca de cîte ori pătrunde în mănăstire o femeie (vorbesc despre cele cucernice şi ruşinoase), să se spele cu leşie locul pe unde a călcat, fratele Ioan a hotărît, la rîndu-i, ca treaba aceasta să se facă temeinic şi cu băgare de seamă, ori de cîte ori s-ar strecura în mănăstire (din întîmplare) un călugăr sau o maică. Şi, pentru că în celelalte mănăstiri din lume toate trebile sînt socotite, şi orînduite de la ceas la ceas, fratele Ioan a statornicit ca în mănăstirea lui să nu fie, nicăieri, nici cadran, nici ornic, ci toate să se îndeplinească după nevoie şi la vremea lor. - E adevărat, a spus Gargantua, că ţinînd socoteala ceasurilor, pierzi vremea degeaba. Ce foloseşti? Nu se poate închipui o neghiobie mai mare decît să-ţi rînduieşti viaţa după bătaia clopotului şi nu după simţul cel bun şi judecata minţii. Pe vremea aceea nu se călugăreau decît femeile chioare, şchioape, gheboase, strîmbe, zălude, pocite sau betege, ca şi bărbaţii ologi din naştere, răpciugoşi, nerozi sautrîndavi. ( - „La drept vorbind, a spus fratele Ioan, cînd femeia nu-i nici harnică şi nici frumoasă, ce faci cu ea?" - „O trimiţi la mănăstire", a răspuns Gargantua. - „Să facă umbră pămîntului", a spus călugărul.) Aşadar, s-a hotărît ca în mănăstirea fratelui Ioan să fie primiţi numai bărbaţi întregi, zdraveni şi frumoşi, iar femeile să fie tinere, plăcute şi, mai ales, bine făcute. Fiindcă în mănăstirile de maici, bărbaţii nu puteau să pătrundă (decît fără voie şi pe ascuns), s-a statornicit ca în mănăstirea fratelui Ioan femeile să n-aibă drept de intrare în lipsa bărbaţilor, precum nici bărbaţii, dacă nu s-ar afla pe-acolo nici o femeie. Şi pentru că, atît maicile cît şi călugării, o dată intraţi în mănăstire, erau legaţi, după un an de încercare, să rămîna monahi şi călugăriţe toată viaţa, s-a hotărît ca din mănăstirea fratelui Ioan, atît bărbaţii, cît şi femeile, să poată pleca oricînd vor pofti, în plină şi desăvîrşită voie. Şi fiindcă, îndeobşte, călugării făceau trei legăminte: de înfrînare, de sărăcie şi de ascultare, s-a hotărît ca în mănăstirea fratelui Ioan fiecare să-şi poată lua femeie, să aibă avere şi să trăiască după bunul său plac. Vîrsta legiuită pentru a intra în mănăstire s-a statornicit după cum urmează: femeile de la zece la cincisprezece ani, bărbaţii de la doisprezece la optsprezece. CAPITOLUL LIII Cum a fost zidită şi înzestrată mănăstirea telemiţilor Pentru zidirea şi înzestrarea mănăstirii, Gargantua a dat, bine număraţi, douăzeci şi şapte de sute şi opt mii treizeci de miei cu lînă creaţă, plătiţi în fiecare an pînă ce întreaga lucrare va fi sfîrşită; a mai pus la o parte, din dările de la Divemille, şase sate şaizeci şi nouă de mii de scuzi însoriţi şi tot atîţia înstelaţi. Pentru a întregi avutul şi gospodăria mănăstirii, i-a dăruit de veci douăzeci şi trei de sute nouă mii cinci sute paisprezece roze de aur englezeşti în scrisuri de pămînt, fără nici o sarcină şi pe de-a întregul răscumpărate, urmînd ca dobînzile să fie numărate în fiecare an, la poarta mănăstirii. A iscălit şi a întărit cu pecetea lui toate aceste danii. Mănăstirea era o zidire în şase laturi. La cele şase unghiuri ale ei se ridicau şase turnuri înalte şi rotunde, întru totul asemenea, avînd fiecare o grosime de şaizeci de paşi. Apa Loarei curgea pe lîngă turnul numit Arctic. Spre răsărit se înălţa turnul Calear, apoi celelalte patru: Anatol, Mesembrin, Hesper şi Crier. Depărtarea de la un turn la altul era de o sută de paşi. Clădirea întreagă avea şase caturi, socotind şi pivniţele. Catul al doilea era boltit ca o toartă de paner, iar celelalte caturi se arcuiau în brîuri de piatră, cioplite după chipul unor crengi de vîsc, cu sprîncene încondeiate deasupra ferestrelor. Acoperişul era din ţigle arse, îmbrăcate în cămaşă de plumb, iar sub marginea lui erau rînduite tot felul de chipuri bine potrivite şi frumos aurite. Olanele pentru scurgerea ploii, zugrăvite cu aur şi în albastru, erau prinse de zid între ferestre şi dădeau în şanţurile care purtau apa pe sub temeliile casei pînă la rîu. Clădirea se ridica de o sută de ori mai măreaţă decît castelele din Bonivet, Chambord sau Chantilly, căci cuprindea nu mai puţin de nouă mii trei sute treizeci şi două de locuinţe, avînd fiecare iatac, cămară, odaie de lucru, altar de rugăciune şi ieşire spre sala cea mare. Înăuntrul clădirii, străbătînd fiecare turn, suia o scară răsucită în chip de melc, cu trepte tăiate în porfir, piatră arabă şi marmură însîngerată; lungimea fiecărei trepte era de douăsprezece picioare, iar grosimea ei de trei degete. Doisprezece stîlpi sprijineau scara de la un cat la altul. Lumina pătrundea pe locurile de odihnă ale scării prin două arcade frumoase de templu vechi, care mărgineau o încăpere cu ferestre înalte, de aceeaşi lărgime ca şi scara. Treptele urcau pînă sub aripa acoperişului, răspunzînd, de fiecare parte, într-o sală mare de unde se despărţeau celelalte odăi. De la turnul Arctic pornind şi pînă la Crier se înşirau rafturi mari cu felurite cărţi în limba greacă, latină, ebraică, franceză, toscană şi spaniolă, rînduite după cuprinsul lor.
Drept la mijloc se desfăcea o scară minunată, prin care, intrînd de-afară, treceai pe sub o boltă largă de treizeci şi şase de coţi. Scara era atît de cuprinzătoare, încît şase ostaşi înarmaţi cu suliţele în cumpănire puteau să urce, umăr la umăr, pînă în vîrful ei. Turnul Anatol era legat de Mesembrin prin mai multe săli mari şi frumoase, pe care se vedeau zugrăvite fapte de vitejie din vremurile vechi, întîmplări deosebite şi privelişti din toate ţinuturile lumii. De aici pornea altă scară, asemenea celor care coborau pînă pe ţărmul rîului. Pe uşa de la intrare se aflau scrise, cu slove vechi, cele ce urmează: CAPITOLUL LIV Pisania scrisă pe poarta cea mare a mănăstirii din Telem Să nu intraţi, făţarnici şi bigoţi, Maimuţe rebegite, ipocriţi, Gămani coborîtori din ostrogoţi, Cu gît sucit şi capete de goţi, Călugări desfrînaţi şi urgisiţi, Ţîrcovnici păduchioşi şi nărăviţi, Gîlcevitori, măsluitori de cărţi, Mutaţi-vă năravu-n alte părţi! Fapta voastră rea în grădina mea De s-ar oploşi, M-ar înăbuşi Şi m-ar îneca Fapta voastră rea. Să nu intraţi, clănţăi nesăţioşi, Jălbari şi scribi ce jăcmăniţi norodul, Ticluitori de pîre, mincinoşi, Juzi ucigaşi, ce ne vînaţi cu codul Mai rău decît pe cîinii cei rîioşi, în ştreang, de gît să vi se strîngă nodul! Zbieraţi aiurea, că-n această casă De pricini şi de certuri nu ne pasă. Cu pricini şi ceartă Nimeni nu ne ceartă, Vieţuim în pace; Numa-n voi mai zace Ura ce vă poartă Cu pricini şi ceartă. Să nu intraţi, voi lacomi cămătari, Pleşcari de pantahuze, lipitori, Cotoi vicleni, mişelnici dobîndari, Zgîrciţi îngropători de bani murdari. Scuipaţi-vă spurcatele comori, Aţi supt destul, flămînzi socotitori, Lingăi cu maţul spart şi chip pocit, Aici ospăţul vostru s-a sfîrşit! Faţă otrăvită De fiară lihnită, Piei din calea mea, Du-te, piază-rea, Moartea să te-nghită, Faţă otrăvită! Să nu intraţi, nerozi şi gugumani, Irozi bătrîni, zăluzi şi cîrcotaşi, Semănători de vrajbe, bădărani Din ceata lui Tîndală, ţopîrlani, Greci sau latini, la fel de pătimaşi Nici voi, rîioşi, betegi şi nărăvaşi, Urlaţi pe cîmp cu lupii răpănoşi, Huliţi de lume, scîrnavi şi buboşi! Cinste şi plăcere Inima ne cere, Bună mulţumire, Veselă-nvoire, Trupuri în putere, Cinste şi plăcere. Intraţi, cinstiţi şi vrednici cavaleri, Bine-aţi venit şi bine-aţi revenit, Tovarăşi buni de jocuri şi plăceri! în orice vreme, ca pe nişte veri, Pe oamenii de cinste i-am cinstit, Oricît au fost de mulţi, i-am mulţumit, Glumeţi şi sprinteni, veseli şi vioi, Prieteni multdoriţi, poftiţi la noi! Prieteni iubiţi, Oaspeţi străluciţi, La inimă darnici, La pahare harnici, Fiţi bineveniţi, Prieteni iubiţi! Intraţi, toţi cei ce-n lume, cu dreptate Cuvîntul din Scripturi îl tălmăciţi. Veţi fi păziţi la noi ca-ntr-o cetate, Feriţi de răzbunări şi strîmbătate Şi de otrava celor rătăciţi. Aici, credinţa dreaptă s-o zidiţi. Să biruiţi în pilde şi-n cuvinte Pe stricătorii legii cele sfinte. Din sfînta Scriptură, Dreaptă-nvăţătură Veniţi să vă dăm Şi toţi să luăm Cuminecătură Din sfînta Scriptură. Intraţi de voie, tinere domniţe, Veniţi la noi cu suflet liniştit, Sfioase şi sprinţare porumbiţe, Frumoase doamne, nobile mlădiţe, La han de bun renume-aţi poposit. Stăpînul care-aici ne-a ctitorit, Om milostiv şi vrednic Gospodar, Spre cinstea voastră ni l-a dat în dar. Darul dat în dar, Nu-i dat în zadar, Fiecare plată Culege răsplată, Şi se-ntoarce iar, Darul dat în dar. CAPITOLUL LV Cum era împărţită clădirea mănăstirii din Telem În mijlocul curţii celei mari se ridica o minunată fîntînă de alabastra - trei zîne albe purtau pe braţe cornurile încărcate ale belşugului, iar apa le ţîşnea prin sîni, prin gura, prin urechi, prin ochi şi prin celelalte despicături ale trupului. Partea de clădire care dădea spre curtea cea mare era înălţată pe stîlpi groşi de casidoniu şi de porfir, alcătuind frumoase bolţi romane, înăuntru se despărţeau de-a lungul mai multe săli încăpătoare, zugrăvite cu picturi frumoase şi împodobite cu coarne de cerb, de inorog, de rinocer, de hipopotam, dinţi de elefant şi alte trofee rare. Odăile femeilor cuprindeau aripa care se întindea de la turnul Arctic pînă la poarta Mesembrinei. Bărbaţii erau aşezaţi de cealaltă parte. Între cele două turnuri în faţa iatacurilor destinate femeilor, se afla, spre desfătarea lor, locul de alergare al cailor numit hipodrom; apoi un teatru şi un şir de minunate băi, înzestrate cu toate cele de trebuinţă; coborai în apă pe trei trepte, iar apa avea mireasmă de mirt. Lîngă ţărmul rîului se întindea o pajişte pentru jocuri, brăzdată de cărări, pe care se pierdeau paşii trecătorului. Între celelalte două turnuri mai era un loc, dinadins potrivit pentru bătutul mingii. Înspre partea turnului Crier se afla o livadă plină cu pomi de tot felul, frumos rînduiţi în mănunchiuri de cîte cinci. La capătul livezii începea un crîng, în care hălăduia o puzderie de vînat cu păr şi cu pene. Între celelalte turnuri erau aşezate ţinte pentru tragerea cu arcul, cu arbaleta şi cu archebuza. Cămările se aflau dincolo de turnul Hesperiei, la catul întîi; grajdurile, sub cămări; tot acolo se aflau, şoimii-vînători şi celelalte păsări de pradă: vultani, acvile, ulii şi ereţi, aduşi de departe, din Creta, din Veneţia şi din Sarmaţia, bine învăţaţi de meşteri pricepuţi, să se abată peste cîmp şi să aducă la poruncă sălbăticiunile ce le ieşeau în cale. Odăile cu cele trebuincioase pentru vînătoare se găseau mai departe în drumul spre crîng. Toate sălile, încăperile şi cămările aveau pereţii zugrăviţi cu felurite chipuri, înfăţişînd timpurile anului. Podelele erau acoperite cu postav verde; aşternuturile minunat împodobite cu horbotă şi brodate pe mărgini cu igliţa. În fiecare odaie se afla o oglindă de cleştar, prinsă în chenar de aur curat cu mărgăritare, destul de înaltă ca un om stînd în picioare să se privească în apa ei, întreg. La capătul sălilor ce duceau spre odăile femeilor, se găseau bărbierii, care pieptănau frumos şi stropeau cu parfumuri pe bărbaţii veniţi la taifas. Tot bărbierii aceia aduceau în fiecare dimineaţă la iatacul femeilor apă de trandafiri, de năramze şi de mirt, precum şi un vas de mare preţ, în care ardeau miresme îmbălsămate. CAPITOLUL LVI Cum erau îmbrăcaţi călugării şi călugăriţele din Telem În primii ani de la întemeierea mănăstirii, femeile îşi croiau rochiile după pofta şi plăcerea lor. Apoi, la buna lor voie, au hotărît să se îmbrace toate la fel. Purtau izmenuţe roşii şi scurte, care le veneau pînă aproape de genunchi. Marginea de jos a izmenuţelor era împodobită cu horbotă aleasă. Calţavetele aveau aceeaşi culoare ca şi brăţările, strîngînd piciorul deasupra şi dedesubtul genunchiului. Încălţările, botforii, condurii şi papucii erau de catifea roşie sau viorie, cu vîrful crestat ca o coadă de rac. Sub cămaşă purtau un pieptar uşor de mătase şi un jupon de tafta albă, roşie sau sură; iar pe deasupra o fustă ţesută în fire de argint, cu frumoase cusături de aur şi rîuri împletite din beteală; după cum se arăta vremea, mai caldă sau mai răcoroasă, fusta era de mătase, de damasc ori de catifea (portocalie, verde, argintie, albastră, galbenă, roşie sau albă), de postav auriu, de brocart sau de horbotă. Rochiile, după timpurile anului, erau din pînză cu urzeală de aur şi iţe împletite în fire de argint; de satin roşu împodobit cu rîuri de beteală; de tafta albă, albastră, neagră ori castanie; de borangic, de lînică uşoară, de catifea sau de satin ţesut cu fire de aur şi cusături în fel de fel de feţe. În unele zile calde de vară purtau, în loc de rochii, măntălute frumoase, potrivite după giuvaerurile cu care se găteau, ori pelerine uşoare de catifea viorie, glugă, ciucuri de aur cu tiv de argint şi un şnur împletit din fire aurite, prins la capete în copci de mărgăritare. Iarna îmbrăcau rochii de tafta, în culorile mai sus amintite, căptuşite cu blănuri scumpe, de rîs, de vidră, de lutru calabrez, de zibelină şi altele. Mătăniile,inelele,brăţările,colanurile erau alcătuite din pietre preţioase: rubine roşii, rubine trandafirii, diamanturi, safire, smaralduri, peruzele, granade, agate, topaze, mărgăritare şi altele, de toată frumuseţea. Podoaba capului şi-o schimbau după starea timpului: iarna se pieptănau ca toate celelalte femei din Franţa; primăvara, ca cele din Spania, vara, ca cele din Ţara-turcească. Duminica şi sărbătorile, fără osebire, îşi potriveau părul după obiceiul franţuzesc, mai plăcut şi mai cuviincios decît toate celelalte. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în felul lor. Purtau ciorapi lungi de lînică sau de mătase roşie, cu alb şi negru. Nădragii erau de catifea din aceeaşi culoare, brodaţi şi ferestruiţi după acelaşi tipar. Eghileţii erau de mătase şi armătura lor de aur smălţuit. Hainele de sărbătoare erau croite din postav ţesut cu aur şi argint, sau din catifea de culori potrivite după dorinţă. Hainele bărbăteşti erau tot atît de scumpe ca şi ale femeilor. Cingătoarele aveau aceeaşi culoare ca şi pieptarul; fiecare bărbat purta la şold o sabie frumoasă cu mîner aurit; teaca, îmbrăcată în catifea de culoarea nădragilor, avea vîrful de aur. Jungherul era împodobit la fel. Scufia de catifea neagră, era prinsă în nasturi şi inele de aur; împodobită cu o pană albă şi presărată cu fluturi de aur şi cu mici mănunchiuri de rubine, smaralduri şi altele. Bărbaţii şi femeile se înţelegeau atît de bine între ei, încît în fiece zi se îmbrăcau la fel şi purtau podoabe asemănătoare. Ca să nu se întîmple vreo greşeală, cîţiva cavaleri aveau îndatorirea să treacă în fiecare dimineaţă pe la odăile bărbaţilor pentru a le spune ce rochii şi ce giuvaeruri vor purta femeile în ziua aceea. Căci toate se îndeplineau după dorinţa femeilor. Să nu vă închipuiţi însă că unii sau altele pierdeau prea multă vreme cu îmbrăcatul acelor veşminte atît de bogate. Cămăraşii le pregăteau gătelile în fiecare dimineaţă, iar o seamă de feteîn-casă fuseseră atît de bine învăţate, încît într-o clipă femeile ieşeau îmbrăcate din cap pînă-n picioare. Pentru pregătirea acelor veşminte şi găteli, se aflau în jurul pădurii din Telem mai multe acareturi înşirate pe vreo jumătate de leghe, unde se ţineau giuvaergiii, şlefuitorii de nestemate, ceaprazarii, croitorii, ţesătorii de postavuri, de catifea, de covoare şi de velinţe; fiecare era priceput în meşteşugul lui şi toţi lucrau pentru fraţii şi surorile mănăstirii. Seniorul din Naziclet le punea la îndemînă ştofele, căptuşelile şi celelalte podoabe, iar în fiece an şapte corăbii se întorceau din ostroavele Perlate şi Canibale, încărcate cu drugi de aur, mătăsuri, mărgăritare şi alte mărfuri de preţ. Cînd giuvaerurile începeau să îmbătrînească şi îşi pierdeau strălucirea, le dădeau unui cocoş frumos să le înghită, şi ieşeau din el, cu găinaţul o dată, mai strălucitoare decît înainte. CAPITOLUL LVII Cum trăiau telemiţii în mănăstirea lor Viaţa în mănăstire nu era supusă nici unor legi, rînduieli ori porunci, întrucît fiecare trăia după voia lui nestingherită şi după bunul lui plac. Se ridica din aşternut cînd se sătura de somn, bea, mînca, îşi vedea de treburi, şi se culca din nou, cum şi cînd găsea de cuviinţă. Nimeni nu-l trezea, nimeni nu-i poruncea să se aşeze la masă ori să se scoale; nici o silă şi nici o constrîngere nu-l zorea. Aşa hotărîse Gargantua. Întreaga lege a mănăstirii se cuprindea în aceste patru cuvinte: FĂ CE-ŢI PLACE! Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, au din firea lor înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se de orice rele deprinderi; dar atunci cînd sînt supuşi prin silnicie să sufere umilinţele robiei, ei pierd rîvna de a trăi în cinste, căutînd să sfărîme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a fost dat: să ne ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face ceea ce nu ne e îngăduit. Lăsaţi în voia lor, telemiţii se împăcau între ei atît de bine, încît, dacă unul singur arăta o dorinţă, toţi ceilalţi se grăbeau a-i face pe plac. Era de ajuns ca oricare din ei să spună: - „Hai să bem!" şi toţi se apucau de băut. Dacă altul zicea: - „Hai să jucăm!", toţi veneau să joace. - „Hai să ne plimbăm în pădure!", toţi porneau la plimbare. Cînd ieşeau la vînătoare, femeile călăreau pe cai buiestraşi, frumos înşeuaţi, ţinînd în pumnul lor mic, înmănuşat, un uliu ori un erete; bărbaţii purtau şoimii. Erau toţi deprinşi numai în cele alese; nu se afla printre ei nici unul care să nu ştie a citi, a scrie şi a cînta din cele mai plăcute instrumente; fiecare vorbea cinci-şase limbi, pricepîndu-se să alcătuiască povestiri şi să potrivească stihuri. Nu se mai pomeniseră nicicînd cavaleri atît de viteji şi atît de chipeşi, mai îndemînatici şi mai iscusiţi în mînuirea armelor, călare şi pe jos. Niciodată nu se văzuseră femei mai curate, mai drăgălaşe, mai puţin mofturoase şi mai meştere la lucrul mîinilor, la cusut sau orice altă îndeletnicire potrivită unei femei cinstite şi stăpînă pe voia ei. De aceea, cînd se întîmpla ca vreun tînăr din cuprinsul mănăstirii, fie la îndemnul părinţilor, fie din altă pricină, să părăsească într-o bună zi aşezările Telemei, de foarte multe ori lua cu sine pe femeia căreia îi fusese prieten credincios şi se însura cu ea; şi după cum la Telem, în mănăstire, trăiseră cu credinţă şi prietenie unul faţă de altul, tot astfel rămîneau şi în căsnicie uniţi pînă la sfîrşitul vieţii lor, ca şi în ziua cea dintîi în care s-au luat. N-as vrea acum să uit a vă împărtăşi prevestirea ce s-a găsit la temelia mănăstirii, scrisă pe o tablă mare de aramă. Stihurile ei sunau astfel: CAPITOLUL LVIII Profeţia găsită la temelia mănăstirii telemiţi lor Sărmani muritori ce norocul rîvniţi, Cu inimă tare cuvîntu-mi primiţi. De e cu putinţă ca omul, văzînd Mulţimea de stele pe cer luminînd, în cartea cu semne să ştie-a citi, Puţind să ghicească ce vremi vor veni, De-l poartă cu gîndul ştiinţa cerească A veacului taină din timp s-o cunoască, Şi-apoi să despice cu minte-nţeleaptă Ce soartă în drumul vieţii-l aşteaptă, Voi spune eu însumi, cui vrea să m-asculte, Că-n iarna aceasta - şi nu-n zile multe - Pe locul în care ursita ne paşte, Un alt soi de oameni curînd, se vor naşte; Sătui de şedere, stricaţi de tînjală, Stîrni-vor de-a dreptul şi fără sfială, în lumea întreagă, de sus pînă jos, Mînie şi ceartă şi gînd duşmănos. Iar cei ce prealesne le-or da ascultare, Oricît va fi-n urmă osînda de mare, Prieteni şi rude porni-vor grămadă, Morţiş să se-nfrunte cu hulă şi sfadă. Uita-va ruşinea copilul semeţ, În bunul lui tată lovind cu dispreţ. Iar cînd fi-va ceasul să cadă sus-puşii, Porni-vor la luptă cumplită supuşii. Nici semn de cinstire, nici loc după nume Ci toţi vor fi una, o singură lume, Şi vrînd fiecare destinul să-şi schimbe, Pe culmi să se-nalţe şi-n văi să se plimbe, Va fi atît umblet şi-atîta-mbrînceală, Atîta mişcare şi-atîta-mbulzeală, Cum alta mai mare n-a fost, nici nu este Minune cuprinsă-n a lumii poveste. Vedea-vor puzderii de oameni vestiţi în anii lor tineri de pofte-mboldiţi, Gustînd din plăcerea vieţii cu jind, Murind fără vreme şi-n goană trăind. Şi toţi laolaltă, bocind în litanii, Porniţi spre gîlceavă şi roşi de zîzanii, Veni-vor să umple, haini şi pizmaşi, Văzduhul de glasuri, pămîntul de paşi. Găsi-vor crezare cei răi şi netrebnici Aceeaşi cinstire ca oamenii vrednici, Şi toate vor merge pieziş, fără rost, Aşa cum le-ndrumă, de-a valma, cel prost, Cînd prăul ajunge înalt dregător; Potop de ruşine atotstricător! Potop, spus-am bine, căci reaua-ntocmire Va merge-nainte şi fără oprire, Precum nici pămîntul robit n-o să scape, Decît năpădindu-l noianul de ape. Zadarnic lupta-vor voinicii-oţeliţi Vîltoarea-i va duce, în val înveliţi. Pe bună dreptate, căci inima lor, Ce-acum se cufundă, cu mult prea uşor Sărmanele vite punea să le taie, Vărsînd sînge proaspăt, spurcînd măruntaie, Şi nu pentru jertfe pe-altare cereşti, Ci pentru flămînde nevoi pămînteşti. Aşa veţi pricepe, cu duhul gîndirii, Cum toate se-aşază în cumpăna firii, Ce dor de odihnă din hău va pătrunde, în larma nebună-a drăciei rotunde. Iar cei ce pămîntu-l cuprind, înrăiţi, Cu mîna lor strînsă, stăpînii zgîrciţi, De teamă de-a-l pierde, veni-vor cu lege Să-l ţină-n robie şi-n lanţuri să-l lege. Şi iată că robul va fi mîntuit, De-acela ce însuşi cîndva l-a zidit. Iar soarele tînăr, în volbura mare, Pe valuri apune şi nu mai răsare. O grea-ntunecime purcede să crească, Cu mult mai grozavă ca noaptea firească. Pămîntul se-afundă în beznă deplină, O temniţă-adîncă şi fără lumină, Lipsită de viaţă, ca-ntinsa pustie! C-un ceas mai-nainte de-această urgie, Veni-va pe lume un semn lămurit: Un groaznic cutremur, cu mult mai cumplit Ca-n ziua cînd Etna, uriaşul vulcan, în luptă trîntise pe-un fiu de Titan. Va fi un răsunet ca-n clipa aceia Cînd grecul Tyfeos în Iramineia Lovit ca de trăsnet de-un zeu nevăzut, Cu munţii de-a valma în mare-a căzut. O altă-ntocmire, născută deodată, Va pune-n mişcare o lume schimbată, Şi-n starea cea nouă, stăpînii-nvechiţi Cu alţii mai vrednici vor fi-nlocuiţi. Atunci va să vie o vreme mai bună, Grozavei primejdii un capăt să-i pună, Iar apele toate, de care-am vorbit, Curînd se vor trage în vad liniştit, Apoi, fără veste, ţîşni-va din zare, Umplînd tot văzduhul, o flacără mare! Veni-va pe ape o undă fierbinte Şi iar va fi totul la fel ca-nainte, Cumplita-ncercare ce-n lume-a trecut Lăsa-va pămîntul cel bun renăscut. Belşugul prielnic va prinde să crească Prisos de bucate şi mană cerească, Răsplată cinstită şi roade-mplinite; Iar unele locuri, de-or fi mai lipsite, Aşa e-ntocmită întreaga lucrare, Să-şi poarte destinul menit, fiecare. E bună-ntocmirea. Iar lumea cinsteşte Pe cel ce, spre ţintă mergînd, stăruieşte! Ascultînd aceste stihuri, Gargantua le-a spus celor de faţă, oftînd adînc: - Prigoniţi au fost totdeauna cei cu dreaptă credinţă. Fericit va fi însă acela care nu se va înfricoşa, ci, fără să fie ispitit de plăcerile trupului , se va îndrepta spre limanul mîntuirii. Călugărul a întrebat: - După înţelegerea voastră, ce-ar putea să însemne această prevestire? - Ce-ar putea să însemne, a răspuns Gargantua, decît lupta şi biruinţa sfintei dreptăţi? - Pedeapsa cuviosului Goderan să mă ajungă, dar eu cred altminteri. Am recunoscut în aceste stihuri felul de a scrie al prorocului Merlin; puteţi să-i tălmăciţi şi să-i răstălmăciţi scrisul cu pilde cîte veţi voi; în ceea ce mă priveşte, am înţeles că zugrăveşte în vorbe ocolite jocul cu mingea, care se cheamă oină. Dezbinatorii de oameni sînt cei care strîng de o parte şi de alta cele două tabere ale jocului; cei care joacă în aceeaşi tabără sînt prieteni, iar după ce au sfîrşit jocul, intră alţii în locul lor. Se feresc toţi deopotrivă să nu fie loviţi. Drăcia rotundă e mingea cu care joacă, croită din piele de viţel şi umplută cu cîlţi. Apele sînt năduseala jucătorilor.Încetînd jocul, se hodinesc toţi la un foc mare şi îşi schimbă cămăşile; după care petrec şi beau cu voioşie, mai ales cei care au cîştigat. Poftă bună ! CUPRINS CARTEA ÎNTÎI Preaînfricoşata viaţă a Marelui GARGANTUA, tatăl lui PANTAGRUEL, aşa cum a fost alcătuită mai demult de Domnul ALCOFRIBAS, Abstrăgător de chintesenţă. Scriere plină de pantagruelism. Către cititori Cuvîntul înainte al scriitorului Cap. I Despre obîrşia şi vechimea neamului lui Gargantua Cap. II „Farafastîcurile doftoriceşti" găsite într-un mormînt străvechi Cap. III Cum a fost purtat Gargantua unsprezece luni în pîntecele maică-si Cap. IV Cum a mîncat Gargamela o porţie zdravănă de tuslama înainte de a naşte Cap. V Vorbe de pahar Cap. VI în ce fel neobişnuit a venit pe lume Gargantua Cap. VII Ce nume i-au dat lui Gargantua şi cum a început el să tragă la măsea Cap. VIII Ce fel de veşminte purta Gargantua Cap. IX Despre culorile veşmintelor lui Gargantua Cap. X Despre ceea ce arată culorile alb şi albastru Cap. XI Copilăria lui Gargantua Cap. XII Caii de lemn ai lui Gargantua Cap. XIII Cum şi-a dat seama Grandgousier despre isteţimea fiului său, aflînd despre ştergătoarea pe care o născocise Cap. XIV Cum a învăţat carte Gargantua de la un teolog care ştia latineşte Cap. XV Despre alţi dascăli ai lui Gargantua Cap. XVI Cum a fost trimis Gargantua la Paris, purtat de o iapă uriaşă, şi cum această iapă a stîrpit bondarii din pădurea Beauce Cap. XVII Cum a mulţumit Gargantua parizienilor pentru primirea ce i-au făcut şi cum a dus cu el clopotele de la Notre-Dame Cap. XVIII Cum a fost trimis Janotus de Baligardo să ceară înapoi lui Gargantua clopotele cele mari Cap. XIX Cuvîntarea meşterului Janotus de Baligardo către Gargantua pentru înapoierea clopotelor Cap. XX Cum a primit meşterul Janotus o bucată de postav şi cum s-a judecat cu sorbonarii Cap. XXI Rînduiala la care a fost ţinut Gargantua după chibzuinţă dascălilor săi sorbonari Cap. XXII Jocurile lui Gargantua Cap. XXIII Cum l-a îndrumat Ponocrat pe Gargantua, învăţîndu-l să nu piardă nici un ceas din zi Cap. XXIV Cum îşi petrecea ziua Gargantua pe vreme de ploaie Cap. XXV Cum s-a iscat sfada dintre plăcintarii din Lerne şi oamenii din ţara lui Gargantua, şi cum a pornit de aici un război cumplit Cap. XXVI Cum au năvălit fără veste locuitorii din Lerne asupra ciobanilor lui Grandgousier, la porunca regelui Picrocol Cap. XXVII Cum un călugăr din Seuille a scăpat via mănăstirii de jaful duşmanilor Cap. XXVIII Cum a luat Picrocol cu asalt La Roche-Clermaud şi cu cîtă părere de rău a pornit Grandgousier la război Cap. XXIX Scrisoarea lui Grandgousier către fiul său Gargantua Cap. XXX Ulric Gallet duce solie lui Picrocol Cap. XXXI Cuvîntarea lui Gallet către Picrocol Cap. XXXII Cum a dat Grandgousier plăcintele înapoi, ca să aibă pace Cap. XXXIII Cum unii din sfetnicii lui Picrocol l-au adus în mare primejdie prin îndemnuri necugetate Cap. XXXIV Cum a părăsit Gargantua Parisul pentru a-şi apăra ţara şi cum s-a întîlnit Gimnast cu duşmanul Cap. XXXV Cum a ucis Gimnast pe căpitanul Maţegoale şi pe ceilalţi oameni ai lui Picrocol Cap. XXXVI Cum a dărîmat Gargantua castelul de la Vede şi cum au trecut ai lui prin vad Cap. XXXVII Cum i-au căzut lui Gargantua ghiulelele din păr ,pieptănîndu-se Cap. XXXVIII Cum a mîncat Gargantua şase pelerini în salată Cap. XXXIX Cum l-a primit Gargantua cu cinste pe fratele Ioan şi ce vorbe frumoase a spus acesta ospătîndu-se Cap. XL Pentru ce lumea nu vede cu ochi buni pe călugări şi pentru ce unii oameni au nasul mai mare decît alţii Cap. XLI Cum l-a adormit călugărul pe Gargantua şi ceva despre cartea lui de rugăciuni Cap. XLII Cum i-a îmbărbătat călugărul pe tovarăşii lui şi cum a rămas spînzurat de un copac Cap. XLIII Cum s-a întîlnit Gargantua cu vîrful oastei lui Picrocol şi cum călugărul a răpus pe căpitanul Tragevînt, fiind apoi prins de duşmani Cap. XLIV Cum a doborît fratele Ioan pe cei doi arcaşi şi cum a fost înfrîntă potera lui Picrocol Cap. XLV Cum i-a însoţit călugărul pe pelerini şi ce vorbe frumoase le-a spus Grandgousier Cap. XLVI Cum s-a purtat de omeneşte Grandgousier cu prinsul său Taielemne Cap. XLVII Cum şi-a strîns Grandgousier ostile sale, cum a răpus Taielemne pe Repezel şi cum a fost ucis la rîndu-i, din porunca lui Picrocol Cap. XLVIII Cum l-a împresurat Gargantua pe Picrocol şi i-a nimicit toată oastea Cap. XLIX Cum a fugit Picrocol, ce nenorociri l-au ajuns şi ce-a hotărît Gargantua după sfîrşitul luptei Cap. L Cuvîntarea lui Gargantua către învinşi Cap. LI Cum au fost răsplătiţi luptătorii după biruinţă Cap. LII Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Telem pentru fratele Ioan Cap. LIII Cum a fost zidită şi înzestrată mănăstirea telemiţilor Cap. LIV Pisania scrisă pe poarta cea mare a mănăstirii din Telem Cap. LV Cum era împărţită clădirea mănăstirii din Telem  Cap. LVI Cum erau îmbrăcaţi călugării şi călugăriţele din Telem Cap. LVII Cum trăiau telemiţii în mănăstirea lor Cap. LVIII Profeţia găsită la temelia mănăstirii telemiţilor
Gargantua și Pantagruel, Francois Rabelais