Interviu cu Dumnezeu

Vulturul cel înţelept

Iubire

Povestea creionului

O bijuterie valoroasă

Viața... ca o cafea bună

Timpul schimbării

Broscuțele

Ghemul de lână

Povestea clopoțeilor de vânt

Stelele de mare

Inima perfectă

Fetița cioplitorului de stele

Zidul

Sprijinul

Sentimente

Vasul crăpat

Trăncănici și înțeleptul

Dumbrava minunată

Dumbrava minunată

Se vede ce soi rău este duduia Lizuca

Doamna Mia Vasilian dă noilor sale cunoştinţe informaţii despre persoana sa cu-n aer de tinereţe naivă.

...Acum douăzeci şi trei de ani, când a adus-o barza în casa părinţilor domniei sale, i s-a pus numele Maria, închipuiţi-vă!

Cele două soţii de funcţionari, proaspăt transferaţi în târgul nostru de guvernul conservator, o ascultau cu interes, făcând însă în sine rezerve personale asupra anilor. Numele li se părea convenabil. Un nume destul de frumos, nu-i aşa?

Cum a început însă a îngâna cele dintâi cuvinte, dumneaei şi l-a schimbat singură. C-o voce muzicală, ţuguindu-ţi buzişoarele, răspundea totdeauna: Pe mine mă cheamă Mia! Şi Mia i-a rămas numele.

Cineva făcea, atunci, observaţia că asta dovedeşte la copilă “simtul muzicii".

Într-adevăr, doamna Mia Vasilian poate mărturisi fără sfială că e o muzicantă desăvârşită! Toată lumea recunoaşte că dumneaei are o voce fermecătoare!

De altminteri a şi urmat patru ani la conservator. Celebra Teodorini o iubea şi-i prezicea un viitor strălucit. Era vorba, în familie, să fie trimeasă la Milano.

Părinţii săi erau bogaţi, aveau moşie mare în Buzău, lângă Leonteşti. Echipagii, servitori în livrele, guvernante... Cu asta s-a născut şi a crescut Mia Vasilian.

Adesea, tatăl său, boier Anastase, o lua pe genunchi şi-i arăta portretele strămoşilor în rame ovale aurite.

Din strălucirea de altădată i-a rămas cel puţin atâta: o creştere nobilă.

În condiţiile de odinioară, căsătoria cu Vasilian ar fi apărut ca o mezalianţă, căci domnia sa e născută Papazoglu.

Având însă în vedere atâtea şi atâtea lucruri, speculaţii nefericite, inimiciţii politice, a trebuit să se resemneze. Totuşi nu se poate spune, nu-i aşa? că Vasilian nu-i de familie bună. E dintr-o foarte bună familie, dimpotrivă, boieri moldoveni, însă oricine va recunoaşte că Papazoglu e altceva: e un nume celebru.

În sfârşit, principalul e că se simte bine şi e fericită. Şi Jorj îi satisface toate capriciile... Altfel nici nu se poate. El e cu cincisprezece ani mai mare ca ea şi a mai fost însurat o dată.

I-a rămas şi un copil, o fetiţă care - cum să spun? - care e un fel de ghimpe între ei... un copil, vai! destul de rău crescut.

Asta aduce puţină umbră vieţii lor, nu-i aşa? Căci Vasilian a luat-o din dragoste. Văzând împotrivirea ei de la început, bietul Jorj căzuse bolnav.

A trebuit să cedeze; şi la nuntă avea o toaletă aşa de frumoasă, aşa de elegantă, încât o invidiau toate prietenele.

- Eu sunt cam dificilă, încheie c-un zâmbet dulce doamna Mia Vasilian, şi am gusturi deosebite. Îmi place mai cu samă eleganţa şi fineţa... Nu înţeleg de ce nu mai aduce cafeaua! urmă ea săltând din jâlţ cu vioiciune.

- Lasă, mata, madam Vasilian, o potoli cucoana cea mai bătrână, nu te deranja. Trebuie să vie. Până atuncea îmi răsucesc ţigara...

Mia Vasilian tropăi mărunţel până la sonerie şi apăsă prelung pe buton, încruntând sprâncenele încondeiate negru. Iar cucoana Emilia, aruncând o privire fugară şi cu diferite înţelesuri către fiica sa, madam Neicu, deschise poşeta şi începu a cotrobăi prin ea căutând o mică tabacheră de argint în care ţinea tutun de calitatea a doua.

Doamna Mia Vasilian, soţia cunoscutului avocat din târgul nostru, observase privirea cucoanei Emilia şi zâmbi. I se părea foarte ciudat, cum o mamă aşa de înaltă şi de groasă poate să aibă o fată aşa de uscată şi gubţire - ca o aţă... Las’ că amândouă sunt urâte şi fără gust îmbrăcate. Şi au nişte pălării... Cum pot nişte femei de condiţie să poarte asemenea pălării?

Servitoarea, o fetică vie cu mutrişoara de veveriţă, intră păturindu-şi şorţul alb.

- Aţi sunat, cuconiţă?

- Ma chère, îi răspunse blând Mia Vasilian, aşteptam nişte cafele care nu mai sosesc...

- Îndată, cuconiţă... Şi servitoarea dispăru îndărăt.

Doamna Mia Vasilian făcu doi paşi spre fereastra deschisă.

-Frumoasă zi, vorbi ea, totuşi mi se pare prea cald. Ne aduce şi şerbetul de portocale îndată. Fetiţa asta e foarte inteligentă şi-mi cunoaşte toate gusturile. Şi cu servitorii, dragă cucoană Emilia, trebuie să ştii cum să te porţi.

- În ziua de azi nu mai sunt servitori ca altădată, observă cucoana Emilia.

Doamna Vasilian răspunse zâmbind:

- Cu ai mei, eu sunt foarte mulţămită. La mine servitorii se tem de un singur lucru: să nu-i concediez...

Madam Neicu îşi strânse buzele subţiri, ar fi vrut să răspundă ceva. Dar se stăpâni şi tăcu.

- Cu toate acestea şi eu îi schimb destul de des, ce să fac? se tângui nevinovat doamna Vasilian. De unii trebuie să mă despart. Mai cu samă pe cei rău crescuţi nu-i pot suporta... La mine, dragă madam Neicu şi dragă cucoană Emilie, năcazurile sunt cu totul de altă natură. Prea mult n-am a mă plânge, dar totuşi, trebuie să ştiţi că, la marginea târgului acestuia nenorocit, trăiesc nişte bătrâni ridicoli, părinţii "predecesoarei" mele. Nu trecea o zi şi cereau lui Jorj să le trimeată copila, că vor numaidecât să vadă pe Lizuca lor, că fără Lizuca lor nu pot trăi! Dacă bietul copil nu a avut parte de o creştere îngrijită, numai bătrânii sunt de vină. De-acolo a venit cu nişte mutre şi cu nişte obiceiuri de ţărancă, dragele mele, încât, drept să vă spun, mie mi-i şi groază. Vă închipuiţi dumneavoastră că nu pot pune pe ea o broderie ori o panglică! E de admis ca la vârsta ei- are şase ani! - să nu poată face o reverenţă în faţa unor persoane mai în vârstă? Eu am fost crescută altfel. Lucrurile acestea pe mine mă horipilează!

Slujnica cu mutrişoară de veveriţă se ivi în umbra uşii, purtând tablaua cu dulceaţă şi cafele.

- Cuconiţă, vorbi ea delicat, domnu locotenent Micuş Lazăr întreabă dacă binevoiţi a-l primi.

- Cum nu? Să poftească; astăzi e ziua mea de primire; dumnelui e totdeauna binevenit! răspunse doamna Vasilian cu o voce puţintel mai înaltă.

Şi săltând în rochia-i foşnitoare, făcu doi paşi spre uşă.

Când zări uniforma verde, capul blond şi lins şi obrazul ras şi pudrat al ofiţerului, făcu un gest de poftire cu mâinile şi zâmbi dulce.

- Domnule Micuş, nu te-am văzut de-un secol, cântă ea. Şi tânărul se opri uimit la doi paşi, întorcând puţin capul şi ascultând muzica glasului ei.

- Doamnă, răspunse el ceremonios, sunt foarte fericit că nu m-aţi uitat...

Cu călcâiele lipite, înclinându-se, apucă uşor mânuţa întinsă a doamnei Vasilian şi-i sărută vârfurile degetelor. Slujnicuţa aşezase pe măsuţa dintre cucoane tablaua şi se întorsese, privind cu admiraţie. Cucoana Emilia şi madam Neicu stăteau cu linguriţele în mână şi nu ştiau dacă ar fi potrivit să absoarbă şerbetul. În sfârşit, îl înghiţiră şi, pe când adăogeau apa trebuitoare, ofiţerul se înfăţişă şi-naintea lor, elegant şi solemn.

Schimbul de complimente care urmă, mişcările rotunde, zâmbirile şi poftirile împrăştiară, în salonaşul grenat, ca un abur de nobilă uitare şi voie-bună. Nimeni nu băgă de samă când se strecurase, printre scaune, spre tablaua cu şerbet, Lizuca, necazul doamnei Vasilian.

Era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţa de doc albastru stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb şi cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, şi arăta în rotunzimea lui felurite bulbucături neregulate. Năsuşorul mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-l dovedeau şi mânecile rochiei. Gura-i era cam mare şi obrajii prea roşii. Nu era deloc frumuşică şi delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprui, umbriţi de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare de lumină.

Fără să stea deloc în cumpănă şi fără să-i pese de nobila adunare, Lizuca păşi uşor însă hotărât spre măsuţa cu dulceaţă şi, înfigându-şi două degete în chisea, le scoase împodobite c-o bucată nestatornică de şerbet. Tocmai când se îndeletnicea s-o prindă cu gura şi cu limba fără a pierde nimic, slujnicuţa o zări şi dădu un ţipăt.

- Ce-i, ma chère? se întoarse cu mirare doamna Vasilian.

Dar când văzu despre ce era vorba, când înţelese ce contrast şi ce sacrilegiu s-a produs în salonaşul său grenat, sângele i se ridică brusc în obraji şi-i fulgeră în ochi.

- Ce înseamnă asta, Eleno? vorbi ea apăsat, c-o voce scăzută, dramatic. De câte ori te-am făcut atentă asupra acestor lucruri? De ce-ai înlemnit? la-o!... Nu-nţelegi că, dacă o mai văd o clipă, trebuie să chemaţi doctorul? Ah! e ceva îngrozitor! oftă ea cu deznădejde, întorcându-se spre musafiri. E zadarnic orice; zadarnic! Nu ştiu ce să mai fac cu copilul acesta. Uitaţi-vă dumneavoastră cu ce obiceiuri mi-a venit de la bunicii ei. Eu i-am spus de multe ori lui Jorj că copilul acesta e o ruşine şi o

nenorocire. Chiar de aceea Jorj nici n-o mai trimete la bătrâni... E o hotărâre pe care nu pot decât s-o aprob!

Cucoanele dădeau din cap c-o adâncă înţelegere a lucrului; şi oftară. Domnul Micuş părea nedumerit. El ar fi dorit să râdă. Şi-i părea rău că de pe faţa doamnei Vasilian a pierit lumina.

Dar stăpâna casei era o fiinţă fină şi înţelegătoare. Cum văzu că Elena s-a năpustit şi a apucat pe copilă în gheare ca uliul, trăgând-o în salturi violente şi neregulate spre întunericul antreului, se întoarse spre domnul Micuş cu acel suav zâmbet pe care, oricât s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din târgul nostru.

- Domnule Micuş, zise ea, după acest intermezzo, te rog să aştepţi puţin până ce ţi-oi aduce dulceaţă de smeură, pe care am făcut-o eu singură ieri.

- Cu această mânuţă... răspunse ofiţerul, înclinându-se iar şi sărutând unghiile trandafirii.

Ca şi cum această galanterie ar fi fost un semnal, cucoana Emilia şi madam Neicu se priviră şi se ridicară deodată.

Împotrivirile, protestele, explicaţiile, zâmbetele nu ţinură prea mult, şi, după ieşirea celor două cucoane, în salon se făcu un răstimp linişte, apoi răsună un râs cristalin, semn că orice supărare se uită destul de lesne pe lumea asta...

Greuceanu

Greuceanu

aA fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești;

De când se scria musca pe părete, mai mincinos cine nu crede.

A fost un împărat și se numea Împăratul Roșu. aEl era foarte mâhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer.a

Trămise deci oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă și încă jumatate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că i se va tăia capul.

Mulți voinici se potricăliseră semețindu-se cu ușurință că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; și când la treabă, hâț în sus, hâț în jos, da din colț în colț și nu știa de unde s-o înceapă și unde s-o sfârșească, vezi că nu toate muștele fac miere. Împăratul însă se ținu de cuvânt.a

Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind și el de făgăduința împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai își lua inima în dinți, încumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu și pe voinicia sa, și plecă și el la împăratul să se închine cu slujbă. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe cari slujitorii împărătești îi ducea la împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul acesta cu niște gădine. Ei erau triști, bieții oameni, dară Greuceanu îi mângâie cu niște vorbe așa de dulci, încât le mai veni nițică inimă, că era și meșter la cuvânt Greuceanu nostru.

El își puse nădejdea în întâmplarea aceasta și își zise: "Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe acești oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez și cu cealaltă treabă; iară de nu,  sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare".

Și astfel, poftorindu-și unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.

Înfățisându-se la împăratul, atâtea îi povesti, așa cuvinte bune și dulci scoase și atâta meștesug puse în vorbirea sa, încât și împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supusi mai mult, și că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor.

Nu mai putură oamenii de bucurie când auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul pâna într-atâta, încât l-a făcut să-i ierte. aMulțumiră lui Greuceanu din toată inima și îi făgăduiră că toată viața lor se vor ruga lui aDumnezeu pentru dânsul ca să meargă din izbândă în izbândă, ceea ce și făcură.

Această izbândă o luă drept semn bun, și Greuceanu, mergând a două oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare:

- Mărite doamne, să trăiești întru mulți ani pe luminatul scaunul acestei împărății. Mulți voinici s-au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele și luna pe care le-a hrăpit de pe cer, și stiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-și îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Și eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tâlhari de zmei, și mi-ar fi voia să-mi încerc și eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemați de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv și mână de ajutor.

- Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cârtă din hotarârea mea. Și aceasta nu pentru altceva, ci numai și numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăția mea; la mine părtinire nu este scris.

Văzând statornica hotărâre a împăratului și dreptatea celor vorbite de dânsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:

- Fie, mărite împărate, chiar de aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa până nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bună-voia mea.a

Se învoiră, și preste câteva zile și plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu fața curată din această întreprindere.

Greuceanu luă cu dânsul și pe fratele său și merse, merse, merse cale lungă, depărtată, până ce ajunse la Faurul-pământului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meșter de pe pământ, era și năzdrăvan. aAici se opriră și poposiră. Trei zile și trei nopți au stat închiși într-o cămară Greuceanu cu Faurul-pamântului și se sfătuiră.

Și, după ce se odihniră câteva zile și mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu și frate-său o luară la drum.

Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pământului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci să arză cușnița ziua și noaptea și să țină chipul acesta fără curmare în foc.

Iară Greuceanu și frate-său merseră cale lungă, și mai lungă, până ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se așezară pe iarbă și făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, și apoi se despărțiră, după ce se îmbrățișară, și plânseră ca niște copii.

Mai 'nainte d-a se despărți, își împărțiră câte o basma și se înțeleseră zicând: "Atunci când basmalele vor fi rupte pe mărgini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se știe că unul din ei este pierit". Mai înfipse și un cuțit în pământ și ziseră: "Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi și va găsi cuțitul ruginit să nu mai aștepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit". Apoi Greuceanu apucă la dreapta și frate-său la stânga.

Fratele Greuceanului, umblând mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărțire și, găsind cuțitul curat, se puse a-l aștepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele și luna la locul lor pe cer.a

Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la casele zmeilor, așezate unde-și întărcase dracul copiii. aDacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap și se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învățase Faurul-pământului. Făcându-se porumbel, Greuceanu zbură și se puse pe un pom care era tocmai în fața caselor.

Atunci, ieșind fata de zmeu cea mare, și uitându-se, se întoarse repede și chemă pe mumă-sa și pe soră-sa cea mică, ca să vină să vază minunea.

Fata cea mică zise:a

- Măiculiță și surioară, pasărea asta gingașă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Până acuma ne-a fost și nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-și facă milă de noi și d-ai noștri.

Pasămite aveau zmeii cunoștință de vitejia lui Greuceanu.

Apoi intrară câteștrele zmeoaicele în casă și se puseră la sfat.

Greuceanu numaidecât se dete iarăși de trei ori preste cap și se făcu o muscă și intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei și ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieși afară și se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde și acolo se ascunse subt un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise, știa acum că zmeii se duseseră la vânat în Codru Verde și aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopții și tartorul cel mare despre ziuă.

Așteptând Greuceanu acolo, iată mare, că zmeul cel mai mic se întorcea și, ajungând calul la marginea podului, unde sforăi o dată și sări înapoi de șapte pași. Dară zmeul, mâniindu-se, zise:

- Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar și pe acela c-o lovitură îl voi culca la pământ.

Greuceanu, auzind, ieși pe pod și strigă:

- Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm.

- Ba în luptă, că e mai dreaptă.a

Se apropiară unul de altul și se luară la trântă.

Aduse zmeul pe Greuceanu și-l băgă în pământ până în genunchi. aAduse și Greuceanu pe zmeu și-l băgă în pământ până în gât și-i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leșul zmeului și al calului sub pod, se puse să se odihnească.

Când, în puterea nopții, veni și fratele cel mare al zmeului, și calul lui sări de șaptesprezece pași înapoi. El zise ca și frate-său, iară Greuceanu îi răspunse și lui ca și celui dintâi.

Ieșind de sub pod, se luă la trântă și cu acest zmeu.

Și unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu și-l băgă în pământ până la brâu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse și el pe zmeu o dată, mi-l trânti și-l băgă în pământ până în gât și-i tăie capul cu paloșul. Aruncându-i și mortăciunea acestuia și a calului său sub pod, se puse iarăși de se odihni.