OSEMINTE - Tudor Arghezi

 Oseminte pierdute

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Creion, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

CREION - Tudor Arghezi

Creion

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.
Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

Creion, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

MELANCOLIE - Tudor Arghezi

Melancolie

Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.
Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aș voi să mi se pară.

Melancolie, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

TOAMNA - Tudor Arghezi

 Toamna

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Toamna, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

PSALMUL DE TAINĂ - Tudor Arghezi

 Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspîndită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa cu braţe strînse de grumaji
Și m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţară la mîna casnică-a gîndirii.
Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Și care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală cîte-o stea.
Pămînt făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vîltoare-ntr-o vîltoare,
Și ţărmii-mi cresc în jur cît noaptea, pe cît talazul mi se-ntinde
Și ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde-ţi mîinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Și şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Și-ascultă-n sînul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce-nfiori pe șesuri plopii cînd treci din creştet la picioare,
Și prinzi de tot ce te-ntîlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotîndu-ţi sînii pe jumătate din veștminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mîini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vîntul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Și frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pîndi făptura
Și n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pămînt urechea, în ora nopţii, cînd te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

Psalmul de taină, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

DESCÎNTEC - Tudor Arghezi

 Descântec

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcîndu-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi
Se-apropie, dar a trecut de noi
Toţi paşii se sfîrşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vînă-ntoarsă peste tine
Cred ca atârnă din văzduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
0 singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşează,
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

Descîntec,Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

EX LIBRIS - Tudor Arghezi

EX LIBRIS

Carte frumoasă cinste cui te-a scris
Încet gîndită, gingaș cumpănită;
Ești ca o floare, anume înflorită
Mîinilor mele, care te-au deschis.

Ești ca vioara, singura ce cîntă
lubirea toată pe un fir de păr,
Și paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfîntă.

Un om de sînge ia din pisc noroi
Și zămislește marea lui fantomă
De reverie, umbră și aromă,
Și o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cît e ghiersul cărții de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nicio întrebare.

Ex libris, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

TESTAMENT - Tudor Arghezi

 TESTAMENT

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decît un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei pînă la tine,
Prin rîpi şi gropi adînci
Suite de bătrînii mei pe brînci
Şi care, tînăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintîi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, intîia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrînii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strîns l-am preschimbat în miere,
Lăsînd întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcînd ușure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.

Testament, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)

PSALM VI - Tudor Arghezi

PSALM VI

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pîndesc în timp, ca pe vînat,

Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tăgadă,
Te caut dîrz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec cînd se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămîn cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

Psalm VI, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927)

BLESTEME - Tudor Arghezi

 BLESTEME

Prin undele holdei şi cîmpi de cucută,
Fugarii-au ajuns în pustie
La ceasul cînd luna-n zăbranice, mută,
Intră ca un taur cu cornu-n stihie,
Şi gîndul meu gîndul acestora-l ştie:
În împărăţie de beznă şi lut să se facă
Grădina bogată şi ogada săracă.
Cetatea să cadă-n nămol,
Păzită de spini şi de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumînarea.
Topească-se zarea ca scrumul.
Funingini, cenuşă, s-a acopere drumul,
Să nu mai dea ploaie, şi vîntul
Să zacă-mbrîncit cu pămîntul.
Subolii şi viermii să treacă pribegi
Prin stîrvuri de glorii întregi.
Să fete în purpură şorecii sute.
Gânganii şi molii necunoscute
Să-şi facă-n tezaur cuibare,
Sătule de aur şi mărgăritare.
Pe strunele de la viori şi ghitare
Să-ntinză păianjeni corzi necîntătoare.

Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,
Să nu înceteze deodată,
Şi chinul să-nceapă cu-ncetul.
Să usture aerul greu, ca oţelul.
Să şchiopete ziua ca luntrea dogită,
Să-ntîrzie ora în timp să se-nghită,
Şi, nemărginită, secundă
Să-şi trecă prin suflet, gigantica undă:
Pe sîrma tăioasă-a veciei, în scame
Şi rumegătură să vi se destrame.
Gîtlejul, fierbinte de sete,
Să cate scuipat să se-mbete,
Şi limba umflată-ntre buze
Să lingă lumina şi ea să refuze,
Și-n vreme ce apă din șesuri se strînge,
Să soarbă-n mocirla copitelor sînge.
Şi strugurii viei storşi cu muşcătură
Să lase in gură coptură.
Coboară-se cerul, furtuni de alice
În cîmp să v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,
Vîrtej urmărindu-i pe semeni.
Odihna cerîndu-i, pămîntul să-nțepe
Ivindu-se şerpii cînd somnul începe.

Blesteme, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite (1927)

ION ION - Tudor Arghezi

ION ION

În beciul cu morţii, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.
Trei nopţi şobolanii l-au ros
Şi gura-i băloasă ca de sacîs.
Cînd cioclu-l ridică-n spinare
Ion par-ar fi de pămînt.
De-l pui poate stă în picioare
Dar braţul e moale şi frânt.
În ochii-i deschiși, o lumină,
A satului unde-i născut,
A cîmpului unde iezii-au păscut,
A încremenit acolo străină.
Departe de vatră şi prins de boieri,
Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete şi peri
În cîrduri sunt morţi şi păduchii.

ION ION  - Tudor Arghezi, Flori de mucigai, 1931

DE-ABIA PLECASEȘI - Tudor Arghezi

 De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pîn-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-aș fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintîi.
Nu te oprise gîndul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

DE-ABIA PLECASEȘI - Tudor Arghezi, Flori de mucigai(1931)

CEASUL DE-APOI Tudor Arghezi

 CEASUL DE-APOI

În cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pîslă bate
În turla din cetate.
În ora de lînă
Se-aude vremea bătrână
Şi se sfîşie
Ora de hîrtie.
Lîngă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.
Azinoapte, soră,
N-a mai bătut nici-o oră.

CEASUL DE-APOI Tudor Arghezi, Flori de mucigai(1931)

CINA - Tudor Arghezi

 CINA

În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, cîte doi,
Cu lanţuri tîrîş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cît lopata,
Dă ciorba din două hîrdaie.
Cîţiva au ucis,
Cîţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi șui,
Strîmbaţi de la umeri, din şold și picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.

CINA - Tudor Arghezi, Flori de mucigai(1931)

FLORI DE MUCIGAI - Tudor Arghezi

 FLORI DE MUCIGAI

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

FLORI DE MUCIGAI - Tudor Arghezi, Flori de mucigai(1931)

FETICA - Tudor Arghezi

 FETICA

Ce duh ai şi ce putere.
Să-mpleteşti ceara cu miere,
De la floarea din gradină,
Ostenită de albină?
Tu aduni de pe meleaguri,
Pentru stupi şi pentru faguri,
Pulberi, roua, stropi şi leacuri,
Poate că de mii de veacuri.
Ca din lână, ca din ace,
Ţeși reţeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce şi un pui.
Scule, numere, cântare
Au pus la măsurătoare
Ca-ncăperea cea mai mare
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tău, fetică
Eşti, pe lumea de subt cer,
Cel mai mare inginer.
Pe-ntuneric, făr' să ştii,
Ai făcut bijuterii
Şi minuni în toată clipa
Cu musteaţa şi aripa.
Şi, cum ştii, muncind, să taci,
Nu te lauzi cu ce faci.

FETICA - Tudor Arghezi, Prisaca(1954)

TÂLHARUL PEDEPSIT - Tudor Arghezi

TÂLHARUL PEDEPSIT

Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A pradă stupul de miere.
El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.
Nu ştiuse că nerodul
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.
Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărâte mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.
Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.

TÂLHARUL PEDEPSIT - Tudor Arghezi, Prisaca(1954)

PAZA BUNĂ - Tudor Arghezi

 PAZA BUNĂ

S-a întors cercetătoarea
Să le spuie la surori
Că-i deschisă toată floarea
Şi câmpia, de cu zori.

Şi-au plecat aproape toate
La cules, cu mii și mii,
Lăsând vorbă la nepoate
Să-ngrijească de copii.

Căci muscoii și bondarii
Şi-alte neamuri de pădure,
Pe şoptite, ca tâlharii,
Umblau mierea să le-o fure.

Însă paza-n stupi e bună,
Că târziu, după apus,
Colo jos, subt stupi, la lună,
Ei zăceau cu burta-n sus.

Paza bună - Tudor Arghezi,Prisaca(1954)

ISCOADA - Tudor Arghezi

ISCOADA

De cum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Să mai vadă, izma creaţă
A-nflorit de dimineaţă?

Se-ngrijeşte, gospodină
De-nfloreşte și sulfina,
Căci plutise val de ceaţă,
Astă-noapte, pe verdeaţă.

A găsit toată gradina
Înflorită, și verbina,
Şi s-a-ntors, după povaţă,
Cu o probă de dulceaţă.

ISCOADA - Tudor Arghezi, Prisaca(1954)

STUPUL LOR - Tudor Arghezi

 STUPUL LOR

Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisăcarul le-a uitat,
Şi-a căzut și peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlăuntru însă-n stup
Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.

STUPUL LOR - Tudor Arghezi, Prisaca(1954)