Turnul lui Butu, Legendă

Turnul lui Butu

În masivul Ceahlăului, între alte multe şi nenumărate stânci, se află una greu de urcat, cu numele de "Turnul lui Butu".

În vremuri depărtate, cam pe timpul lui Alexandru cel Bun, or fi vreo 500 de ani - aşa povesteşte poporul - trăia un oarecare Butu, român viteaz şi ostaş de frunte. Alexandru îl alese ca ginere al lui, logodindu-l cu fica sa, Ana.

Ce se întâmplă însă? În această vreme era război cumplit între leşi şi nemţi şi Alexandru, domnul Moldovei, trimese pe viitorul ginere, Butu, cu 500 de călăreţi ostaşi, în ajutorul leşilor

După mai multe lupte crâncene, Butu cade într-o zi greu rănit sub zidurile unei cetăţi şi-şi dă sufletul, fără să mai poată vedea pe ai săi, nici pe Ana.

Trecu un timp până ce sosi vestea la curtea lui Alexandru, veste tristă şi înfiorătoare, despre moartea vrednicului Butu. Jelanie mare, dar mai cu seamă Ana, logodnica, nu-şi mai contenea cu plânsul căci îi jurase credinţă de veci. 

Într-o zi, vreo jumătate de an după moartea lui Butu, o chemă pe Ana tatăl ei, domnitorul Alexandru.

- Fiica mea, ce tot plângi? - îi zise el - s-a isprăvit cu Butu; morţii cu morţii, viii cu viii. M-am gândit să te logodesc cu boierul cutare.

Ana nici nu voia să audă de toate astea; pentru ea s-a isprăvit cu rostul vieţii. Dacă n-a fost să fie cu Butu, apoi ce-i mai trebuie altul?

Alexandru nici nu voia s-o asculte şi o logodi, fără vrerea ei, cu un boier mare.

Începură a se face pregătirile de nuntă, căci ziua pentru căsătorie se apropia. Sărmana Ana, nici nu mai ştia ce să facă. Voia să plece acasă, dar era păzită şi spionată strşnic.

Ce să facă, ce să dreagă? Soarta ei fu aşa. Ziua nunţii se apropie şi Ana chemă în ajutorul ei pe una, Helgea, vrăjitoare mare şi straşnică. Helgea asta putea să scoată pân' şi morţii din morminte şi să-i învie. Ana se învoi cu vrăjitoarea ca, în noaptea nunţii, să-i scoată din mormânt logodnicul şi să-l aducă la dânsa. Voia să sperie pe mirele pe care nu-l vrea. 

Ce face, ce drege, Helgea se ţine de cuvânt. Cu farmece, cu boscorodeli, ea scoate din mormânt pe Butu, de acolo unde fusese înmormantat pe câmpul de luptă. Şi nici una nici două, Butu soseşte în camera Anei.

Butu o cuprinse şi o sărută şi îndemnă pe Ana să vie cu el. Butu ştia de toate ce se petrecuse cu Ana, în tot timpul de când murise el. 

Fata se lăsă ademenită de iubitul ei şi porni cu el călare, pe un cal năzdrăvan, tot strigoi, că aşa vine povestea. Calul zbura, nici că atingea pământul şi cum calul în goană ajunse la un loc unde era sălaşul dracilor, unde o fi fost nu se ştie, o fi fost poate la locul aşa numit "Piatra Turnului" sau "Piciorul Dracului". Calul se poticni şi cât pe ce era să rămâie locului. Ana făcu ce făcu, desnodă o cruciuliţă de la gât şi o aruncă jos, că puterea dracilor slăbi la minut.

Calul zbură mai departe şi când ajunse la munţi şi voia să treacă piscul Ceahlăului, cocoşii cântară, puterea lui Butu slăbi şi cu cal cu tot, dimpreună cu Ana, căzu pe munţi şi se prefăcu cu toţii în stană de piatră, care e "Turnu lui Butu" de astăzi.

Ţăranii povestesc că de câte ori se urcă pe Ceahlău, îşi fac cruce, când ajung în dreptul "Turnului lui Butu".

(Albina, revistă enciclopedică populară, Bucureşti, 1897, p 373)

Turnul lui Butu, Legendă; Legende populare româneşti