O bucată de hârtie şi un creion

O bucată de hârtie şi un creion

Cu mult înainte de a învăţa scrisul, copilul nostru va petrece câteva din cele mai distractive ore ale zilei cu o bucată de hârtie şi un creion, desenând. Este o activitate pe care el o poate începe foarte devreme, la vârsta de unul şi jumătate până la doi ani şi care se va dezvolta, odată cu creşterea lui, până la vârsta adolescenţei cel puţin. Faptul dacă copilul este sau nu "înzestrat" pentru desen nu are nici o importanţă, scopul nefiind acela de a selecţiona din masa copiilor unul care poate deveni pictor de valoare, ci de a oferi tuturor copiilor încă un mijloc de cunoaştere si de exprimare. Constat cu plăcere că ideea desenului spontan al copilului, pe care tatăl meu a propus-o şi a susţinut-o cu atâta fervoare ca "limbaj grafic al copiilor", această idee s-a răspândit şi s-a făcut cunoscută în foarte numeroase familii. 

Desenul va însoţi scrisul în timpul şi după învăţarea alfabetului. Aşa cum trebuie să existe o oră de desen spontan, făcut pe o simplă foaie de hârtie pentru a satisface dorinţa proprie a copilului şi pentru a fi arătat persoanelor cărora găseşte el de cuviinţă să-l arate, dacă vrea să-l arate, tot aşa trebuie să se găsească timp şi pentru "scrisul liber", lipsit de preocupări ortografice, fără o temă stabilită dinainte şi fără intenţia de a-l supune unei aprecieri "şcolare". De la cea mai fragedă vârstă, copiii au dreptul să dispună de lucruri proprii, de ceva personal şi intim: noi nu trebuie să le examinăm scrisul dacă ei nu doresc să ni-l arate. De mulţi ani (pot spune că de când sunt părinte), eu trăiesc într-un haos de foi volante scrise înghesuit şi ilustrate, de cartoane pictate şi de manifeste de avangardă, de caiete conţinând jurnale secrete, romane neterminate, povestiri aprins colorate, de caiete desfăcute în fascicole cuprinzând textele unor roluri de dramă sau scenarii de filme şi m-am lăsat atât de adânc pătruns de obiceiul de a-mi învinge curiozitatea, încât îmi îndepărtez privirea chiar şi de titlurile cele mai viu colorate. În general, îmi sunt puse în faţă numai operele pe care autorii le consideră demne de a fi publicate (dar trebuie să mărturisesc că de obicei nu mi se atribuie rolul de critic, ci cel de dactilograf).

L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice,