Copiii scriitori şi editori
Există totuşi opere scrise fără ca eu să ştiu ceva despre ele şi chiar
ţinute ascunse cu grijă de cea mai nevinovată privire pe care le-aş putea-o
adresa, opere care sunt redactate în cinstea mea şi îmi sunt înmânate solemn cu
ocazia zilei mele de naştere. Lucrul se întâmpla cam prin anii când copiii
urmează şcoala elementară: sunt darurile copiilor cu vârsta între cinci şi zece
ani şi ele cer complicitatea şi sfaturile materne. Soţia mea a vrut să continue
în felul acesta o tradiţie a familiei mele, aceea a cărţilor-daruri pe care eu
şi fraţii mei le pregăteam cu grijă sub îndrumarea discretă a mamei în vederea
sărbătoririi tatălui meu.
Cred că este o ,"descoperire" care sprijină foarte eficient formarea
culturală şi intelectuală a copiilor. Copilul înfruntă o sarcină intelectuală
de o anumită anvergură şi de lungă durată iar înfruntarea este pornită din
dragoste şi din ambiţie, prin urmare, de bunăvoie; ea are o scadenţă, lucru
foarte important chiar şi pentru munca adulţilor. Nu trebuie să ne temem prea
mult dacă copilul vrea să atace teme vaste; am mai spus într-unul din
capitolele precedente că nevârstnicul simte nevoia de a construi în mintea sa
"cadre" generale; cartea scrisă pentru a fi dăruită poate fi o ocazie
foarte bună pentru a construi un atare "cadru" (din "activitatea
editoriala" casnică a două generaţii îmi amintesc de Rasele umane, de Geografia universală în trei volume, de
Dicţionarul limbii italiene, de Istoria Statelor Unite, toate fiind opere
scrise în primii ani de şcoală, deci cam la vârsta de şase pâna la opt ani). Interesul
pentru "eseistică" se va naşte însă numai după ce copilul va creşte.
Să nu se spună că exemplele pe care le dau sunt valabile numai în cazul
unei familii de intelectuali. Nu este aşa. Copiii mai mici şi mai mari din cele
mai diferite familii desenează şi pictează de-a lungul anilor fără ca părinţii
să fie artişti şi adesea fără ca în casă să existe măcar o singură carte de
artă; toţi copiii din toate familiile pot, trebuie să scrie povestiri, romane, drame, "eseuri" aşa cum toţi scriu la şcoală "compuneri" fără să facă parte
din familii de scriitori şi fără să-şi propună să devină ei înşişi scriitori.
Nu neg că imensul număr de "reviste" editate acasă de
"directori" foarte tineri, reviste strânse în arhiva unei familii de
intelectuali din "a treia generaţie", sunt rodul unei pasiuni şi al unei
tradiţii familiale preocupate de gazetăria liberă (la nevoie chiar
clandestina). Totuşi, consider că a participa, măcar o singură dată în viaţă,
la "editarea" unui ziar autonom, liber, scris de tineri, de membrii unei
familii, de un grup de prieteni, de locuitorii unui cartier, de elevii unei
clase sau şcoli este o experienţă foarte fructuoasă ce poate fi făcută de orice
copil. În cazul acestui gen de gazetărie tirajul nu prezintă importanţa;
numărul cititorilor poate coincide cu numărul membrilor comitetului de redacţie
(plus familiile lor), lucru pe care îl ştiu valoroşii noştri profesori atunci
când învaţă pe foarte tinerii lor elevi să editeze şi să redacteze "Ziarul
clasei" destinat clasei însăşi.
L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu