Dumbrava minunată

Dumbrava minunată

Se vede ce soi rău este duduia Lizuca

Doamna Mia Vasilian dă noilor sale cunoştinţe informaţii despre persoana sa cu-n aer de tinereţe naivă.

...Acum douăzeci şi trei de ani, când a adus-o barza în casa părinţilor domniei sale, i s-a pus numele Maria, închipuiţi-vă!

Cele două soţii de funcţionari, proaspăt transferaţi în târgul nostru de guvernul conservator, o ascultau cu interes, făcând însă în sine rezerve personale asupra anilor. Numele li se părea convenabil. Un nume destul de frumos, nu-i aşa?

Cum a început însă a îngâna cele dintâi cuvinte, dumneaei şi l-a schimbat singură. C-o voce muzicală, ţuguindu-ţi buzişoarele, răspundea totdeauna: Pe mine mă cheamă Mia! Şi Mia i-a rămas numele.

Cineva făcea, atunci, observaţia că asta dovedeşte la copilă “simtul muzicii".

Într-adevăr, doamna Mia Vasilian poate mărturisi fără sfială că e o muzicantă desăvârşită! Toată lumea recunoaşte că dumneaei are o voce fermecătoare!

De altminteri a şi urmat patru ani la conservator. Celebra Teodorini o iubea şi-i prezicea un viitor strălucit. Era vorba, în familie, să fie trimeasă la Milano.

Părinţii săi erau bogaţi, aveau moşie mare în Buzău, lângă Leonteşti. Echipagii, servitori în livrele, guvernante... Cu asta s-a născut şi a crescut Mia Vasilian.

Adesea, tatăl său, boier Anastase, o lua pe genunchi şi-i arăta portretele strămoşilor în rame ovale aurite.

Din strălucirea de altădată i-a rămas cel puţin atâta: o creştere nobilă.

În condiţiile de odinioară, căsătoria cu Vasilian ar fi apărut ca o mezalianţă, căci domnia sa e născută Papazoglu.

Având însă în vedere atâtea şi atâtea lucruri, speculaţii nefericite, inimiciţii politice, a trebuit să se resemneze. Totuşi nu se poate spune, nu-i aşa? că Vasilian nu-i de familie bună. E dintr-o foarte bună familie, dimpotrivă, boieri moldoveni, însă oricine va recunoaşte că Papazoglu e altceva: e un nume celebru.

În sfârşit, principalul e că se simte bine şi e fericită. Şi Jorj îi satisface toate capriciile... Altfel nici nu se poate. El e cu cincisprezece ani mai mare ca ea şi a mai fost însurat o dată.

I-a rămas şi un copil, o fetiţă care - cum să spun? - care e un fel de ghimpe între ei... un copil, vai! destul de rău crescut.

Asta aduce puţină umbră vieţii lor, nu-i aşa? Căci Vasilian a luat-o din dragoste. Văzând împotrivirea ei de la început, bietul Jorj căzuse bolnav.

A trebuit să cedeze; şi la nuntă avea o toaletă aşa de frumoasă, aşa de elegantă, încât o invidiau toate prietenele.

- Eu sunt cam dificilă, încheie c-un zâmbet dulce doamna Mia Vasilian, şi am gusturi deosebite. Îmi place mai cu samă eleganţa şi fineţa... Nu înţeleg de ce nu mai aduce cafeaua! urmă ea săltând din jâlţ cu vioiciune.

- Lasă, mata, madam Vasilian, o potoli cucoana cea mai bătrână, nu te deranja. Trebuie să vie. Până atuncea îmi răsucesc ţigara...

Mia Vasilian tropăi mărunţel până la sonerie şi apăsă prelung pe buton, încruntând sprâncenele încondeiate negru. Iar cucoana Emilia, aruncând o privire fugară şi cu diferite înţelesuri către fiica sa, madam Neicu, deschise poşeta şi începu a cotrobăi prin ea căutând o mică tabacheră de argint în care ţinea tutun de calitatea a doua.

Doamna Mia Vasilian, soţia cunoscutului avocat din târgul nostru, observase privirea cucoanei Emilia şi zâmbi. I se părea foarte ciudat, cum o mamă aşa de înaltă şi de groasă poate să aibă o fată aşa de uscată şi gubţire - ca o aţă... Las’ că amândouă sunt urâte şi fără gust îmbrăcate. Şi au nişte pălării... Cum pot nişte femei de condiţie să poarte asemenea pălării?

Servitoarea, o fetică vie cu mutrişoara de veveriţă, intră păturindu-şi şorţul alb.

- Aţi sunat, cuconiţă?

- Ma chère, îi răspunse blând Mia Vasilian, aşteptam nişte cafele care nu mai sosesc...

- Îndată, cuconiţă... Şi servitoarea dispăru îndărăt.

Doamna Mia Vasilian făcu doi paşi spre fereastra deschisă.

-Frumoasă zi, vorbi ea, totuşi mi se pare prea cald. Ne aduce şi şerbetul de portocale îndată. Fetiţa asta e foarte inteligentă şi-mi cunoaşte toate gusturile. Şi cu servitorii, dragă cucoană Emilia, trebuie să ştii cum să te porţi.

- În ziua de azi nu mai sunt servitori ca altădată, observă cucoana Emilia.

Doamna Vasilian răspunse zâmbind:

- Cu ai mei, eu sunt foarte mulţămită. La mine servitorii se tem de un singur lucru: să nu-i concediez...

Madam Neicu îşi strânse buzele subţiri, ar fi vrut să răspundă ceva. Dar se stăpâni şi tăcu.

- Cu toate acestea şi eu îi schimb destul de des, ce să fac? se tângui nevinovat doamna Vasilian. De unii trebuie să mă despart. Mai cu samă pe cei rău crescuţi nu-i pot suporta... La mine, dragă madam Neicu şi dragă cucoană Emilie, năcazurile sunt cu totul de altă natură. Prea mult n-am a mă plânge, dar totuşi, trebuie să ştiţi că, la marginea târgului acestuia nenorocit, trăiesc nişte bătrâni ridicoli, părinţii "predecesoarei" mele. Nu trecea o zi şi cereau lui Jorj să le trimeată copila, că vor numaidecât să vadă pe Lizuca lor, că fără Lizuca lor nu pot trăi! Dacă bietul copil nu a avut parte de o creştere îngrijită, numai bătrânii sunt de vină. De-acolo a venit cu nişte mutre şi cu nişte obiceiuri de ţărancă, dragele mele, încât, drept să vă spun, mie mi-i şi groază. Vă închipuiţi dumneavoastră că nu pot pune pe ea o broderie ori o panglică! E de admis ca la vârsta ei- are şase ani! - să nu poată face o reverenţă în faţa unor persoane mai în vârstă? Eu am fost crescută altfel. Lucrurile acestea pe mine mă horipilează!

Slujnica cu mutrişoară de veveriţă se ivi în umbra uşii, purtând tablaua cu dulceaţă şi cafele.

- Cuconiţă, vorbi ea delicat, domnu locotenent Micuş Lazăr întreabă dacă binevoiţi a-l primi.

- Cum nu? Să poftească; astăzi e ziua mea de primire; dumnelui e totdeauna binevenit! răspunse doamna Vasilian cu o voce puţintel mai înaltă.

Şi săltând în rochia-i foşnitoare, făcu doi paşi spre uşă.

Când zări uniforma verde, capul blond şi lins şi obrazul ras şi pudrat al ofiţerului, făcu un gest de poftire cu mâinile şi zâmbi dulce.

- Domnule Micuş, nu te-am văzut de-un secol, cântă ea. Şi tânărul se opri uimit la doi paşi, întorcând puţin capul şi ascultând muzica glasului ei.

- Doamnă, răspunse el ceremonios, sunt foarte fericit că nu m-aţi uitat...

Cu călcâiele lipite, înclinându-se, apucă uşor mânuţa întinsă a doamnei Vasilian şi-i sărută vârfurile degetelor. Slujnicuţa aşezase pe măsuţa dintre cucoane tablaua şi se întorsese, privind cu admiraţie. Cucoana Emilia şi madam Neicu stăteau cu linguriţele în mână şi nu ştiau dacă ar fi potrivit să absoarbă şerbetul. În sfârşit, îl înghiţiră şi, pe când adăogeau apa trebuitoare, ofiţerul se înfăţişă şi-naintea lor, elegant şi solemn.

Schimbul de complimente care urmă, mişcările rotunde, zâmbirile şi poftirile împrăştiară, în salonaşul grenat, ca un abur de nobilă uitare şi voie-bună. Nimeni nu băgă de samă când se strecurase, printre scaune, spre tablaua cu şerbet, Lizuca, necazul doamnei Vasilian.

Era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţa de doc albastru stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb şi cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, şi arăta în rotunzimea lui felurite bulbucături neregulate. Năsuşorul mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-l dovedeau şi mânecile rochiei. Gura-i era cam mare şi obrajii prea roşii. Nu era deloc frumuşică şi delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprui, umbriţi de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare de lumină.

Fără să stea deloc în cumpănă şi fără să-i pese de nobila adunare, Lizuca păşi uşor însă hotărât spre măsuţa cu dulceaţă şi, înfigându-şi două degete în chisea, le scoase împodobite c-o bucată nestatornică de şerbet. Tocmai când se îndeletnicea s-o prindă cu gura şi cu limba fără a pierde nimic, slujnicuţa o zări şi dădu un ţipăt.

- Ce-i, ma chère? se întoarse cu mirare doamna Vasilian.

Dar când văzu despre ce era vorba, când înţelese ce contrast şi ce sacrilegiu s-a produs în salonaşul său grenat, sângele i se ridică brusc în obraji şi-i fulgeră în ochi.

- Ce înseamnă asta, Eleno? vorbi ea apăsat, c-o voce scăzută, dramatic. De câte ori te-am făcut atentă asupra acestor lucruri? De ce-ai înlemnit? la-o!... Nu-nţelegi că, dacă o mai văd o clipă, trebuie să chemaţi doctorul? Ah! e ceva îngrozitor! oftă ea cu deznădejde, întorcându-se spre musafiri. E zadarnic orice; zadarnic! Nu ştiu ce să mai fac cu copilul acesta. Uitaţi-vă dumneavoastră cu ce obiceiuri mi-a venit de la bunicii ei. Eu i-am spus de multe ori lui Jorj că copilul acesta e o ruşine şi o

nenorocire. Chiar de aceea Jorj nici n-o mai trimete la bătrâni... E o hotărâre pe care nu pot decât s-o aprob!

Cucoanele dădeau din cap c-o adâncă înţelegere a lucrului; şi oftară. Domnul Micuş părea nedumerit. El ar fi dorit să râdă. Şi-i părea rău că de pe faţa doamnei Vasilian a pierit lumina.

Dar stăpâna casei era o fiinţă fină şi înţelegătoare. Cum văzu că Elena s-a năpustit şi a apucat pe copilă în gheare ca uliul, trăgând-o în salturi violente şi neregulate spre întunericul antreului, se întoarse spre domnul Micuş cu acel suav zâmbet pe care, oricât s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din târgul nostru.

- Domnule Micuş, zise ea, după acest intermezzo, te rog să aştepţi puţin până ce ţi-oi aduce dulceaţă de smeură, pe care am făcut-o eu singură ieri.

- Cu această mânuţă... răspunse ofiţerul, înclinându-se iar şi sărutând unghiile trandafirii.

Ca şi cum această galanterie ar fi fost un semnal, cucoana Emilia şi madam Neicu se priviră şi se ridicară deodată.

Împotrivirile, protestele, explicaţiile, zâmbetele nu ţinură prea mult, şi, după ieşirea celor două cucoane, în salon se făcu un răstimp linişte, apoi răsună un râs cristalin, semn că orice supărare se uită destul de lesne pe lumea asta...

Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă

- Vină-ncoace, gângania dracului! icnea cu obidă slujnicuţa, trăgând de o aripă şi smucind după ea pe Lizuca. Din pricina ta să-ndur eu observaţii şi ocări!

Fetiţa începu a scânci subţire, înţepenindu-se în picioare şi trăgându-se într-o parte. 

- Lasă-mi! Dă-mi drumul! Tu eşti o servitoare... Am să te spun la tata.

- Da? Ai să mă spui? Şi slujnica îi făcu vânt înainte, ajutându-se putin şi cu piciorul. Domnu nu vine degrabă acasă şi pân s-a întoarce el, îţi spânzurăm noi chelea-n băţ!

Lizuca făcu bot şi întoarse o privire de ură pe sub sprâncenele încruntate.

-Aşa? strigă slujnicuţa; te uiţi ca hoţii? Are dreptate cuconiţa. Dihanie şi soi rău ce eşti!

Prinzând iar pe copil de-o poală a rochiţei, îi făcu ceea ce se cheamă un şurub, răsucindu-i în moalele capului unghia cea mare şi monturile degetelor. Văzând că Lizuca se stăpâneşte încă, îi mai făcu unul şi mai îndesat, şi mai în răspăr, până ce simţi sub degetele mâinii celeilalte carnea tremurând şi auzi lacrimile forfotind în năsuşorul cel neînsemnat.

- Mai na şi dobândă, vorbi ea râzând, ş-o plesni cu palma peste capul tuns. Să te duci şi să te-ntorci când te-oi chema eu!

Lizuca se poticni şi se izbi cu capul de perete. Apoi, smârcâind, îşi înghiţi şi-şi stăpâni lacrimile şi întoarse iar pieziş spre slujnică privirea de hoţ.

Dar Ileana intrase în cuhne şi vorbea subţire şi năvalnic cu bucătăreasa. Duduia Lizuca putu să-şi usuce în voie lacrimile cu acea parte a mânicilor cu care îşi stergea şi nasul. Apoi observă, aproape, pe prietinul ei Patrocle şi-i zâmbi.

Patrocle era un boldei roşcat, cu picioarele scurte şi strâmbe şi cu capul mare. Între ochii omeneşti, sprâncenaţi negru, avea adânci creţuri perpendiculare şi anii şi experienţele vieţii îi încărunţiseră perii din jurul botului.

Îndată ce văzu surâsul duduii Lizuca, se apropie şi începu a-i linge mâna, plină încă de şerbet de portocale.

- M-au bătut şi ieri, oftă Lizuca; m-au bătut şi azi; mă bat în fiecare zi...

Patrocle o înţelege ca totdeauna. După ce-i curăţi mâna se întoarse pe labele de dinapoi, se înălţă, se sprijini uşor de pieptul fetiţei şi o mângâie, ştergându-i de pe obraz urma lacrimilor sărate.

- Patrocle, îi zise Lizuca; tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe-acolo. De când a murit mama, noi petrecem tare rău.

Patrocle scheună uşor ş-o privi cu ochii lui frumoşi, cercuiţi cu aur.

- Într-adevăr, răspunse el, petrecem foarte rău.

- Pst! i-auzi! vorbi iar Lizuca înălţând un deget. Mămica râde. Mămica râde totdeauna. Mama noastră nu râdea aşa...

Fetiţa rămase cu urechea aţintită, apoi căzu pe gânduri. Şi şopti uşor - cătră o umbră vagă, care-i apăruse deodată:

- Tată, eu am auzit pe mămica râzând în salon cu domnu Micuş...

Cucoana Emilia şi madam Neicu tocmai ieşeau de la vizită şi se îndreptau spre portiţa de la stradă. În trecere, bătrâna îşi puse mâna în creştetul copilului;

- Ce ai, fetiţo? întrebă ea; ai plâns?

Lizuca respinse mâna care o mângâia şi privi pieziş şi fără prietenie spre cele două cucoane. Nu răspunse şi se trase la o parte, urmată de tovarăşul ei.

- Copil rău! declară cucoana Emilia - pe când madam Neicu asculta atentă râsul cristalin din salonaş. Deplin înţelese şi făcându-şi semne cu ochii, amândouă trecură domol în strada singuratică, sub copleşitoarea căldură a verii.

În urma lor, în faţa casei cu persienele lăsate, Lizuca rămase gânditoare, cu ochii aţintiţi şi cu sprâncenele uşor încruntate. În preajmă-i se desfăşurau câteva răzoare uscate, cu flori sărace şi ofilite. Globuri de sticlă colorată, înălţate în beţe, răsfrângeau imaginile diforme ale copilului şi căţelului.

Duduia Lizuca nu stătu mult în cumpănă.

- Patrocle, vorbi ea înălţând lângă nas arătătorul mâinii stângi, eu nu mai stau aici. Mă duc la bunicii mei.

Câinele o privea ţintă.

Fetiţa se strecură spre cerdacul de dindos, pe unde o scosese slujnicuţa, şi trase dintr-un cotlon al ei o hăinuţă şi o beretă de lână roşie. Se plecă şi-şi ridică colţunii căzuţi. Apoi iar rămase gânditoare.

Stând cuminte pe coadă, Patrocle îi urmărea toate mişcările. Îndemnat de prevederea stăpânei lui, se prelinse, nesimţit şi cu urechile clăpăuge, spre bucătărie, şi se întoarse în scurt timp, purtând delicat în gură, numai de o margine, o felie mare de pâine albă. Un glas răguşit răsună în urma lui:

- Ţibă! turba naibii! bată-te Dumnezeu să te bată şi n-ai mai ajunge! O bucată de lemn sună cu zgomot în cerdac şi săltă de câteva ori în capete, pe urmele căţelului. Patrocle întoarse capul, înţelese că urmărirea încetează şi veni cu pâinea la tovarăşa lui.

- Patrocle, de ce duci pâinea în gură? întrebă râzând Lizuca.

- Pentru că n-am buzunar! îi răspunse cu ochii căţeluşul, foarte vesel.

- Atunci s-o strângem la mine, s-avem la vreme de nevoie, hotărî duduia Lizuca; şi primind de la Patrocle pâinea, o aşeză cu grijă într-un buzunar al hăinuţei roşie. Ne mai trebuie ceva, urmă fetiţa, şi pe urmă fugim. Ne ducem în lume, la bunicii noştri!...

Lizuca cunoştea toate cotloanele casei. Găsi îndată cenuşa de care avea mare nevoie, umplu cu ochi celălalt buzunar al hăinuţei sale şi se întoarse spre portiţa de la stradă.

- Tărâţele, ori făina, nu sunt bune, explică ea. Este o poveste cu copiii rătăciţi pe care mi-o spunea bunicuţa ş-acolo se vede că iepurii şi vulpile lingeau dâra, de făină şi de tărâţe şi copiii n-au mai putut cunoaşte drumul înapoi. Ca să se cunoască semnele, trebuie să presuri cenuşă. Hai să mergem, Patrocle!

- Hai! răspunse căţelul. Şi ieşiră amândoi pe portiţă, pornind pe-un drum lung şi plin de peripeţii.

Sfat cu Sora-Soarelui

Vremea era pe la toacă, dar căldura, încă în toi, juca rotind ca răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Uliţa ridica, pustie şi singuratică, spre strălucirea asfinţitului. Clopote începură a bate dulce şi trist, de la bisericile târgului.

Fetiţa se opri o vreme în loc, ascultând.

- Aşa sunau clopotele şi atunci... şopti ea cu ochii duşi.

Cei doi tovarăşi trecură domol pe cărarea din marginea uliţii pâni sus în deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca se opri şi băgă de samă că s-a isprăvit cenuşa.

- Patrocle, ce facem noi acum? întrebă ea pe căţel.

Patrocle îşi scutură urechile mari şi o privi ţintă:

- Nu ştiu, stăpână!

Prin plopii tremurători străbătu un freamăt prelung.

Duduia Lizuca zise:

- De aicea trebuie să apucăm pe drumuşorul de la stânga.

Chiar şi frunzele plopilor se-ntorc într-acolo. Pe urmă, avem să trecem printre livezi şi prin dumbrava Buciumenilor, şi îndată dăm de căsuţa bunicilor. Dacă am isprăvit cenuşa, mergem până acolo şi înapoi nu ne mai întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni şi bunicuţa are să plângă şi are să se bucure că am venit. Pe tine te dor picioarele Patrocle?

- Nu.

- Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel şi îngust da-i mai frumos decât în târg. Şi la dreapta şi la stânga s-au adunat păpuşoi. Se mişcă şi sună ca nişte săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă înainte şi ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? păpuşoii au şi împărăteasă, Patrocle. O floare mare şi mândră: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, lângă ea. Ce mai faci mata, Sora-Soarelui?

Floarea cu coroană aurie se clătină lin spre copilă, la adierea vântului.

- Îmi pare bine că te găsesc înaltă şi frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem la bunicuţa şi la bunicul.

- Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.

- Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din picior la bunici şi nu mă mai lasă la dânşii. Şi când era tata acasă, mămica se sfădea cu dânsul: ţipa subţire, cerea să vândă livezile şi pădurea. Tata nu voia şi zicea că sunt ale mele, rămase de la mama. Iar mămica tropăia mărunţel şi se uita holbat şi a căzut pe scaun leşinată; şi tata a sărit şi a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a dus; iar mămica mă tot bătea, dar eu nu plângeam. Mă strecuram la Patrocle, în cuşca lui, şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la mama, care s-a dus şi nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!

Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca nişte fluturi de lumină şi clătină întristată din cap.

- Aşa-i că pe aici e drumu la bunicii mei? Atunci hai să mergem, Patrocle, că altfel întârziem.

La doi paşi de duduia Lizuca, căţelul scurma repede cu o labă un muşuroi de furnici, apoi îşi vârî botul în el, mirosind. Îndată începu să scuture din cap şi să pufnească, ţopăind la dreapta şi la stânga.

Lizuca începu a râde.

- Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te muşcă. Stai cuminte, să ţi le iau de pe bot şi să le dau drumu în iarbă. Nu ştii mata că aici este şi împărăteasa furnicilor? Şi dacă o scăpăm de primejdii, ea ne dă un fir de pai; şi când avem nevoie de dânsa îndată vine să ne ajute, cu toate furnicile ei. Aşa. Uite paiul. Hai să mergem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.

Unde s-a arătat Sfânta Miercuri

Coborâră printre livezi, unde adiau miresme calde de cimbrişor şi ceară. Garduri foarte înalte de nuiele, cu streşină de spini, se ridicau la dreapta şi la stânga. Şi sălcii bătrâne, cu forme ciudate, îşi mişcau domol pletele argintii. Lizuca ştia că sălciile acestea sunt oameni şi dihănii, înţeleniţi din vremuri vechi de o vrajă. Le privea cu sfială şi le asculta cum oftează şi cum şoptesc. 

Drumul celor doi tovarăşi mai întârzie o vreme lângă o adunare liniştită de gângănii mărunte şi roşii, punctate cu negru.

- Patrocle, acestea-s vacile Domnului, zise fetiţa.

- Ştiu, dar haide să mergem, că acuşi asfinţeşte soarele, răspunse căţelul.

- Mergem, Patrocle, nu te supăra. Uite, pe coasta de dincolo, se vede dumbrava. Acuşi ajungem.

Era în juru-le tăcere şi singurătate; ş-o lumină dulce se cernea printre crengile sălciilor. Nu se auzea nici lătrat de câne, nici chemare de pasăre. Parcă intraseră în ţinutul unui basm...

Deasupra, departe, se pleca cerul albastru spre dumbravă, curgând ca o apă; ş-o împărăteasă pajură plutea pe talazul acela, cu aripile neclintite.

Dar deodată, la o cotitură, răsări ca din pământ o babă mărunţică şi mohorâtă, cu ochii mititei şi cu nasul coroiat. Venea încet spre cei doi tovarăşi, sprijinindu-se într-un toiegel alb. Patrocle ciuli o clipă urechile, mârâi uşor, apoi rămase cuminte lângă Lizuca.

La doi paşi de copil, bătrânica se opri şi deschise o gură fără dinţi, cu buzele uscate şi supte. Întrebă clătinând din cap:

- Aşa-i că te duci la bunicuţa?

Lizuca o privi uimită. De unde ştia bătrâna că ea şi cu Patrocle se duc la bunicuţi? Apoi înţelese şi zâmbi:

- Aşa-i că mata eşti Sfânta Miercuri? vorbi ea fericită.

Până acuma nu te-am văzut niciodată, dar acuma te cunosc. Unde ţi-i căţeluşa cea cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel?

Sfânta Miercuri răspunse, zâmbind:

- Am lăsat-o acasă, să-mi păzească gospodăria.

- Da? îi răspunse Lizuca. Noi nu ne temem de dânsa, că suntem oameni buni. Sărut mâna, Sfântă Miercuri, acuşi asfinţeşte soarele şi Patrocle se teme să nu întârziem.

- Du-te, puiu babei, îi răspunse bătrâna punându-i mâna în creştet. Mata eşti o copiliţă orfană şi năcăjită.

Cei doi tovarăşi trecură înainte. Sfânta Miercuri rămase o clipă uitându-se după ei. Parcă stătea în cumpănă, nehotărâtă. Apoi apucă la deal şi, cu destulă greutate, trecu pârleazul unei grădini. Lizuca şi Patrocle grăbiră pasul. Livezile rămaseră în urmă şi ei ajunseră în fundul văii, la o punte de lemn şi la un pârâu care clipea şi gâlgâia prin ierburi şi printre maluri înalte de humă.

Broaştele, care stăteau de pază la punte, săriră în apă, una după alta. Lizuca se opri, cu inima bătând; apoi, văzând că Patrocle rămâne nepăsător, înţelese că nu-i nici o primejdie.

- Eu, cu Patrocle, nu mă tem de nimica, murmură Lizuca şi trecu puntea.

Văzu o clipă în apă o fetiţă fantastică şi un căţel ciudat. Şi fără să se mire prea mult, intră în iarba dumbrăvii.

Mesteceni, plopi şi ulmi se ridicau la deal pe costişă, cu ramurile încurcate şi neclintite în vâlvoarea asfinţitului.

De acolo de sus, curgea parcă pe sub arcurile ramurilor un păienjeniş de ape trandafirii. Şi în tăcerea poieniţelor, pe un gheb de pădureţ bătrân, o ciocănitoare vesti sosirea drumeţilor.

Ca şi cum erau aşteptaţi, păsărele mărunte apărură legănându-se pe vârfuri mlădioase de sânger. Priveau pe Lizuca cu ochişori ca vârfuri de ace şi o întrebară toate deodată ce caută în împărăţia lor.

Însă Patrocle era acolo. Ridicându-se pe picioarele de dinapoi, hămăi la ele de două ori şi le ameninţă cu laba.

Râzând mărunţel, păsărelele se făcură nevăzute. Dar în furca unui mesteacăn apăru alt stăpân al locului: un mierloi mirat, care se uita la fetiţă când cu ochiul drept, când cu cel stâng. Era negru şi cu ciocul galben. Şi cu mare îndrăzneală strigă înspre Lizuca, cu glăsuşoru-i de fluier:

- Chiorchioşeto hăi!

E cam obrăznicuţ dumnealui...” gândi Lizuca. Şi-l întrebă cu blândeţe:

- Ce ţi-am făcut eu matale, de spui că-s urâtă şi încrucişată? Eu sunt o fetiţă năcăjită şi mă duc la bunicii mei.

Mierloiul sări pe o crenguţă mai apropiată, privi blând pe fetiţă şi ciripi moale în guşă:

- Lizucă... Lizucă...

Fetiţa începu a râde. Patrocle se năpusti asupra mesteacănului şi mierloiul săgetă prin păienjenişul de aur spre tainiţele dumbrăvii.

Duduia Lizuca găseşte gazdă  bună în dumbravă

Îndată ce soarele scăpătă după culme, luna, alungată de pe tărâmul celălalt, ieşi în răsărit la marginea dumbrăvii.

Niciodată Lizuca nu văzuse luna aşa de aproape şi aşa de mare. O nelinişte i se furişă în suflet. Spre asfinţit, în fundul pădurii, clipeau încă fire de jar sub spuză; într-acolo se strecurau nesimţit cele din urmă păsărele, dându-i bună-sara. Şi cu toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane  necunoscute.

Lizuca se simţi puţintel înfricoşată.

- Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe căţel. Drumul nu se mai cunoaşte.

Prin uşoara întunecime viorie, căţelul îi atinse mâinile cu botul şi o privi amical. Cu Patrocle lângă dânsa, n-avea de ce se teme. Asta o vedea foarte bine duduia Lizuca.

- Patrocle, îi zise ea, eu ştiu că tu eşti căţel vrednic şi viteaz; dar ce ne facem noi dacă ne-om rătăci în pădure? Acu ar fi bine să cioplim o toacă de lemn de tei şi s-o aninăm într-un vârf de copac. (când bate vântul, toaca sună şi bunicii ne caută şi ne găsesc. Dar nu putem face toaca, pentru că n-am luat cuţit de-acasă.

- Se-nţelege, răspunse Patrocle, fără cuţit nu facem nici o ispravă.

- Atuncea ce-i de făcut? Iaca, în cer, Dumnezeu a aprins lumânările, dar cărarea tot nu se zăreşte. Aşa nu putem sta. Eu zic să căutăm un culcuş.

- Ăsta-i lucru prea uşor, răspunse Patrocle.

- Bine; atuncea hai să mergem. Dar cui putem noi cere găzduire într-o noapte ca asta şi în aşa singurătăţi?

Căţelul porni înainte, adulmecând prin iarbă. Copiliţa băgă de samă că de-o parte şi de alta a cărării florile îşi plecaseră capetele şi dormeau. Într-un colţ de umbră îi apăru o luminiţă.

- Acolo trebuie să fie o căsuţă pentru noi, murmură duduia Lizuca.

Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu că se află lângă o scorbură de răchită bătrână. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către ea şi se clătinau alene.

- Asta-i o casă foarte bună, mormăi Patrocle.

Atunci Lizuca îşi ceru voie de la răchită:

- Mătuşă răchită, şopti ea cu sfială, ne dai voie să intrăm în casă la mata?

Răchita o mângâie lin şi îi dădu drumul în scorbură.

- Aicea-i foarte bine, Patrocle, grăi fetiţa cuibărindu-se. Văd că este saltea şi pernuţă de muşchi. Mă învelesc cu paltonaşul şi-mi pun bereta în cap şi pot dormi împărăteşte. Uite, este loc şi pentru tine.

Căţelul intră şi el în scorbură, pe fereastră, şi se ghemui lângă copilă.

Lizuca începu iar a vorbi încet:

- Patrocle, eu cred că nu trebuie să ne temem de mama pădurii. Aici îs locuri curate... Sfânta Miercuri stă aproape. Ştii de ce mă tem eu?

- De ce te temi?

- De bursuc. Am auzit că bursucu-i foarte rău.

- N-are decât să vie, mormăi cu dispreţ Patrocle; am eu ac de cojocul lui!

Chiar, în clipa aceea, Lizuca dădu un ţipăt. O umbră răsărise într-o dâră de raze, ţupăind către scorbură. Din când în când se oprea, se înălţa şi mişca două coarne lungi şi drepte.

Lizuca abia putu să îngâne cu spaimă:

-Iaca bursucu, Patrocle!

C-un lătrat scurt, Patrocle se şi repezise. Corniţele fantasmei căzură. Lizuca o mai văzu numai o clipă prăbuşindu-se năprasnic spre tufărişuri.

- Ştiu eu că Patrocle nu se teme de nimica! zâmbi ea.

Se auzi glasul căţelului ţăhnind răsunător în pădure.

- Patrocle! strigă fetiţa; nu mă lăsa singură. Şi scoţând capul din scorbură, duduia Lizuca asteptă, în tăcerea cuprinsului, întoarcerea tovarăşului ei. Îl auzi într-un târziu venind: tip-tip. Intră gâfâind şi se cuibări lângă ea. Apoi mormăi nemulţumit:

- N-a fost decât un iepure!

- Grozav se temea de mata, îi zise Lizuca cu admiraţie, mângâindu-l.

În dumbravă se făcuse deplină tăcere şi un întuneric tainic, prin care totuşi ochii vedeau cu uşurinţă. În tăcerea aceasta, un greieruş începu să ţârâie melancolic, aproape. Lizuca îl asculta atentă.

- Cântă frumuşel, şopti ea.

- Da, dar nu prea mă lasă să dorm, mormăi Patrocle.

- Nu ştiu de ce, dar mie nu mi-i somn deloc. Aşa-i de frumos şi de bine... Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta.

Acum văd că-i o pădure ca-n poveştile pe care mi le spunea mama... Nu mai sună greierul. A tăcut.

- A făcut foarte bine, îngână somnoros Patrocle.

Tăcu greieruşul. După el o privighetoare îşi umflă de câteva ori glasul, pe un vârf de smicea într-o rază de lună.

- Asta ce-i? întrebă cu mirare fetiţa. Patrocle nu-i răspunse.

Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple ceva deosebit. Şi aştepta cu inima bătând şi cu ochii aţintiţi.

Şi deodată clipiră candele verzi de licurici în două şiraguri şi văzu pajiştea de flori deschisă cătră un părete de stâncă, între doi mesteceni bătrâni. În lumina verzie, fără zgomot, o uşă de cremene se mişcă şi se dădu la o parte, şi din întuneric de peşteră apăru minunata arătare. Erau nişte omuşori mititei, numai de două palme de la pământ. Le luceau feţele şi ochii de zâmbet.

Fetiţa voi să-i numere.

- Nu se cade să ne numeri! se auzi o voce subţirică. Să ştii că suntem şapte!

Şi duduia Lizuca nu-i numără; şi ştia că sunt şapte prichindei. Şi veneau încet cătră ea prin dumbrava fermecată, printre candelele licuricilor; şi parcă ei singuri străluceau de lumină.

În frunte păşeau un bătrânel ş-o bătrânică, cu plete albe şi cu obrazurile rumene, îmbrăcaţi în straie de muşchi. După ei, patru prichindei cu bărbi cărunte purtau un pătuţ de mlajă împodobit cu cicori şi sulcină. Şi pe pătuţul acela, pe un tronişor de piatră, sta o domniţă mai pitică decât toţi şi bălaie ca grâul. Avea pe cap cunună de maci sălbatici şi era îmbrăcată într-o haină lungă de culoarea pietrei de rubin.

Inima duduii Lizuca bătea tot mai tare.

-Vă cunosc, şopti ea cu nespusă fericire; v-am văzut la bunici acasă, într-o carte veche, pe care o citea mama când era ca mine.

Aici s-arată cine sunt prichindeii

Bătrânii se opriră şi bărboşii lăsară încet pe pământ pătuţul de mlajă. Domniţa sări sprintenă de la locul ei şi ieşi înainte. Apoi, fără nici un zgomot, cu toţii se aşezară pe iarbă în faţa scorburii. Domniţa sta între bătrânei; şi cei patru cu bărbi cărunte, îndărăt. Îşi ridicară o dată cu toţii capetele şi priviră ţintă la fetiţă, cu ochii lucind ca nişte nestemate.

Întâi începu a vorbi Domniţa, cu un glăsuşor de păsărică.

- Duduie Lizucă, aşa-i că-ţi plac sfaturile şi poveştile?

- A, da, răspunse copila, învăluită de o căldură plăcută.

Spunea mama că fără poveşti viaţa omului ar fi tristă şi sarbădă.

- Noi ştiam că ai să vii la noi, vorbi iar Domniţa. Am pus  de pândă, la marginea pădurii, pe ţâncul pământului, şi, când te-a primit răchita în căsuţa ei, el s-a coborât în peşterile noastre şi ne-a dat de ştire. Noi ieşim de multe ori noaptea şi petrecem cu vietăţile care fug de om. Mie-mi pare foarte bine că ai venit în noaptea asta. Am trimes un iepure să deie de veste în toate părţile că ieşim în lumina lunii. Noaptea, dumbrava asta este o împărăţie fermecată pe care oamenii de rând n-o pot niciodată cunoaşte.

Luând în degetele-i fine o vărguţă albă, subţire ca o ingliţă, Domniţa prichindeilor făcu un semn de ameninţare spre pârâu. Şi deodată Lizuca văzu în locul punţii de lemn arcuindu-se peste malurile negre un podişor de argint cu parmaclâc în filigrană. Şi şopotul apei începu a s-auzi ca un cântec moale sub răchită.

Domniţa făcu alt semn şi lumina lunii începu a curge în poieni ca o ploiţă. Iar pe cărări, printre ierburi şi flori, începură a sosi jivinele dumbrăvii. Erau iepuri mari care-şi mişcau urechile şi mustăţile, şi guzgani roşi cu priviri viclene, şi popândoci care făceau semne cu lăbuţele. Şi peste podul de argint trecu greoi bursucul. Şi ridicând cuminte cărăruia până în faţa adunării, se ridică în două labe, se ploconi, apoi începu să joace ca un ursuleţ. Duduia Lizuca se minuna cum o fiinţă aşa de închisă şi de ursuză ca bursucul poate să joace şi să fie veselă. Pe deasupra tufişurilor prinseră a fâlfâi, cu aripi de puf, paseri necunoscute. Şi prin lumină treceau gângănii negre, caradaşte mari şi fluturi de noapte. Şi privighetoarea porni iar să cânte nevăzută.

- Aşa venim noi aici şi petrecem, zise iară Domniţa. Oamenii dorm şi nu ştiu nimica.

Ceilalţi prichindei începură a râde.

- Noi, vorbi bătrânelul, de mult am despărţit viaţa noastră de a muritorilor. Demult, foarte demult, trăiam şi noi la lumina zilei; şi când au început a se înmulţi oamenii ei au pătruns în locurile noastre, a fost un bătrân al nostru carele a vrut să trăiască în pace cu ei. Îl, chema Statu-Palmă şi era morar. Avea o moară mititică la apa Moldovei şi măcina foarte bine şi frumos grâul oamenilor. Dar muritorii, fiind proşti şi răi, n-au lăsat să trăiască lângă ei asemenea meşter fără păreche. Când  stăteau la foc lângă moară şi beau o băutură galbănă din sticle lucii, năcăjeau pe bătrânul nostru Statu-Palmă, îl trăgeau de barbă şi-l râdeau că are un trup aşa de mărunţel.

Într-o zi, morăraşul s-a supărat foarte. A sfărâmat pietrele cu ciocanul şi a ridicat pentru totdeauna stavilele de la opust. Şi lăsând moara moartă şi pustie, a încălecat pe iepurele lui cel bătrân şi a fugit departe de oameni, în locuri singuratice. De aceea bătrânului aceluia de-atunci nu i-au mai fost dragi oamenii. Din singurătatea lui, ieşea adesea la drumul mare, la vaduri de ape, ori la hanuri vechi şi, la înserat, apropiindu-se de focurile pământenilor şi de sfaturile lor, făcea felurite pozne vrednice de mirare. Au oamenii despre isprăvile lui multe poveşti ciudate. Atunci, după ce s-a lăsat de morărit, bătrânul ne-a îndemnat pe o samă dintre noi să venim aici în dumbrava de la Buciumeni.

Bătrânelul tăcu o clipă. Duduia Lizuca băgă de samă că toate jivinele, gângăniile şi paserile stăteau ca de marmură în lumină, ascultând.

- Şi unde-i el acuma? întrebă ea cu sfială.

- Cine? Statu-Palmă? El de mult s-a tras pe tărâmul celălalt şi nu-i mai place să vie în lume. Acu-i bătrân şi slab. Şi s-adună din când în când, acolo şi stă de vorbă cu Strâmbă-Lemme, Sfarmă-Piatră şi alţi uriaşi din străvechi timpuri. Prea mult nu petrece cu ei, căci uriaşii sunt cam greoi la minte, destul de urâţi, nepoliticoşi şi lacomi. Totuşi e nevoit să-şi petreacă cu dânşii ceasurile de singurătate. De altminteri mult nu mai au de trăit. Uriaşii, după ce au ajutat cândva pe Făt-Frumos să omoare pe balauri şi pe zmei, nu mai au ce face alta decât să treacă în întunericul cel veşnic. Statu-Palmă îşi aşteaptă şi el din veac în veac sfârşitul. Câteodată e trist, gândindu-se la moarte. Deşi viaţa noastră-i lungă şi ne numărăm anii cu miile şi am putea fi fără sfârşit, văd că ne vine şi nouă vremea. Aşa, într-o zi, are să moară bătrânul. Şi cum oamenii iubesc tot mai puţin poveştile şi-şi uită lesne prietenii, nu va trece mult şi avem să închidem şi noi ochii. Şi peşterile au să rămâie de-a pururi închise.

Duduia Lizuca simţi lacrimi în ochi.

- Asta nu se poate! şopti ea. Dacă vă duceţi dumneavoastră, ce fac eu?

Bătrânica începu deodată a lăcrima şi a suspina.

“Întocmai ca bunicuţa”, se gândi Lizuca.

Ceilalţi prichindei zâmbiră. Bătrânelul se aplecă şi puse mâna pe fruntea copilei.

- Fii liniştită, Lizucă, pentru că noi nu te lăsăm. Numai astă-primăvară a fost în primejdie dumbrava. Mulţămesc lui Dumnezeu c-am scăpat.

- Ce-a fost astă-primăvară? întrebă copila.

- Nu-ţi aduci aminte? Tatăl tău a venit la bunic şi a cerut să vândă dumbrava, căci are nevoie de bani.

- Da, da, da! îşi aduse aminte Lizuca. Multă vreme l-a năcăjit şi l-a îndemnat mămica să vândă dumbrava. Da nici eu, nici Patrocle nu voim. Şi nu vrea nici bunicul.

- Apoi da; bătrânul n-a vrut cu nici un preţ şi se supărase grozav şi striga că asta nu se poate. Că asta-i pădurea fetiţei.

- Şi a noastră! adăogă subţirel Domniţa.

- lar dacă răzăşul ar fi fost slab, urmă prichindelul, şi ar fi lăsat să omoare pădurea, atunci izvoarele ar fi secat, iarba s-ar fi ofilit, s-ar fi dărâmat stâncile şi noi ne-am fi nevoit să pribegim în cine ştie ce pustietăţi!

- Aşa-i că aici e mai bine decât în alte părţi?

- Da. Noi ne-am deprins cu dumbrava aceasta de când ne-a adus aici Statu-Palmă. Avem tainice peşteri sub deal şi trăim în ele viaţă liniştită. Vara, ieşim adesea, ca acuma, şi petrecem. Şi când începe a cădea frunza şi a se pustii pădurea, ne închidem în tainiţe şi aşteptăm să treacă iarna. Din când în când ajunge până la noi glasul vijeliilor, depărtat şi stins ca o plângere. Noi dormităm pe paturi de cetină şi muşchi, ori stăm treji în capul oaselor şi şoptim poveşti; şi ne aducem aminte de întâmplările verii trecute. Din bagdadia peşterii coboară lumina sidefie a stalactitelor, şi-n funduri se văd licărind izvoarele fără moarte. O dată pe zi, în tălgeraşe de scoici, ospătăm alune şi merişoare de măcieş. Şi bem apă curată din degetare de ghindă. Noi nu suntem lacomi şi ne mulţumim cu foarte puţin. Şi aşa ateptăm cu bucurie vremea când pocneşte gheaţa pârâului şi sună şuvoaiele ca o muzică a primăverii. Atunci, în cea dintâi noapte cu lună plină, deschidem peştera şi ieşim să vedem în poieni viorelele, toporaşii şi ciuboţica-cucului.

Povestea cu Zâna închipuirii

Bătrânelul se opri şi duduia Lizuca privi în juru-i. Văzu cum toate jivinele şi paserile s-au întors cu ochii lucind către Domniţă şi înţelese că toate aşteptau şi de la dânsa o poveste. Şi se bucură nespus. Observă apoi că bursucul se aşezase cu botul pe labe, cuminte şi blând, sclipind din când în când din ochii lui de jaratic. Patrocle scosese şi el capul din scorbură şi se uita la toate, însă, fiind căţel năzdrăvan, nu se mira de nimic.

- Ştiu şi eu o poveste, cântă Domniţa cea mititică şi balaie, da-i veche tare, de pe când dumbrava Buciumenilor ţinea una cu alte multe dumbrăvi, până la munţii cei mari. Pe-atuncea satele erau puţine şi cetăţile unde şi unde câte una. Şi prin codri umblau zimbri şi pe ape paseri mari, care acuma s-au dus la mările de gheaţă. Şi-n sate salaşluiau oameni buni care credeau în împărăţia noastră a minunilor. Iar în cetăţi trăiau, ca şi acuma, învăţaţi mari, care nu credeau.

Şi aşa, în această dumbravă frumoasă şi veche, s-a zvonit cum că s-ar fi aflând o Zână cum n-a mai fost, subţire şi albă, cu ochii albaştri, cu părul de aur până în pământ; şi frumuseţea ei astfel era încât veneau şi urşii cei bătrâni din munte, şi mistreţii, ca să-ngenuncheze înaintea ei. Şi când ieşea în întunericul poienilor, se făcea în juru-i soare şi izvoarele susurau mai dulce.

Şi la şezători în sate, băieţii şi fetele vorbeau despre dânsa ca despre minunea minunilor. Aflaseră ei veste de la codri, de la vânt şi de la ape; că de văzut încă n-o văzuseră.

S-a dus faima acelei Zâne cu părul de aur peste nouă mări şi nouă ţări. S-a auzit şi prin cetăţi despre dânsa. Şi s-au găsit feciori de crai care au luat armele şi au încălecat şi au venit cu oşteni, să cuprindă pădurile şi să găsească pe zână. La venirea lor s-au împrăştiat căprioarele, s-au ridicat la cer paserile; dar zadarnic au căutat şi au răscolit sihlele, căci n-au găsit nici pe zână, nici palatul.

Dar vorbele şi poveştile tot umblau prin lume. Şi s-a găsit un Făt-Frumos dintr-o cetate de departe, care, auzind despre zână şi despre frumuseţea ei, s-a ridicat şi el şi a venit cu toţi ai lui.

Iar el credea în zâna aceea. Şi cum a intrat singur în poieni, la vreme de sară, şi a prins a cânta dulce dintr-un fluieraş de os, zâna i s-a înfăţişat îndată lângă izvoare, i-a zâmbit şi i-a vorbit astfel:

- Făt-Frumos, tu ai crezut în mine şi m-ai avut în sufletul tău, de aceea, când m-ai chemat, eu am venit. Şi de acum dragostea mea are să-ţi încălzească viaţa, şi năcazurile tale vor avea răscumparare, şi îţi voi aduce florile mângâierii în ceasul morţii.

Făt-Frumos o asculta fermecat. Glasul ei era pătrunzător şi suna ca o strună de aur.

Când a făcut un pas spre dânsa, ea a ridicat degetul şi l-a oprit:

- Să vii şi mâine-sară, i-a zis ea zâmbindu-i.

Şi el a venit şi în alte dăţi, când amurgul umple poienile de taină. Şi era fericit cum n-a fost nimeni altul pe pământ.

Iar curtenii lui şi vracii, călcându-i pe urme şi voind să cunoască şi ei pe zâna cu părul de aur, nu vedeau la izvor decât pe Făt-Frumos singur. Şi ei nu credeau în împărăţia minunilor şi au început a vorbi că nu este nici o zână în dumbravă. Şi i-a auzit Făt-Frumos şi s-a mirat de cuvintele lor.

- Făt-Frumos, i-a vorbit atunci, cu îndrăzneală, un vraci cărturar. Voim să cunoaştem şi noi adevărul. Cere-i zânei inelul, şi adămi-l dovadă despre fiinţa ei.

Şi sara, la izvor, Făt-Frumos i-a cerut zânei inelul.

- Acesta-i lucru pământesc, i-a răspuns ea zâmbind, eu nu port podoabe deşarte, dragostea mea preţuieşte mai mult decât nimicurile muritorilor.

Aducând Făt-Frumos acest răspuns, vracii i-au dat un foarfece şi l-au sfătuit să taie în ascuns o şuviţă din părul de aur.

 Şi-n altă sară găsind vreme potrivită, Făt-Frumos a tăiat o şuviţă de aur şi a ascuns-o în sân. Apoi, după ce s-a întors şi s-au strâns învăţaţii, când a vrut ca să scoată dovada, n-a mai aflat nimic lângă inimă.

Adunându-se mare sobor de învăţaţi şi vraci împrejurul lui Făt-Frumos, au deschis cărţi, au întins pergamente, au ţinut cuvântări lungi şi au dovedit deplin că-n dumbrava noastră nu este nici o zână şi totul nu-i decât o bolnavă închipuire. Atunci Făt-Frumos, crezându-i, a încălecat şi s-a întors cu mare alai la împărăţia lui. Dar era înnegurat şi cu inima mâhnită, şi multă vreme după aceea stătea şi se gândea ca la ceva pe veci pierdut; dar icoana cea minunată de altădată nu-i mai lumina negura ceasurilor. Şi a murit cu sufletul uscat şi bătrân ca al tuturor oamenilor. Şi în clipa morţii nu i-a adus nimeni floarea mângâierii.

Ci oamenii cei săraci şi proşti, care au rămas în ţinuturile noastre, au urmat să creadă în zâna cu părul de aur. Din când în când o vedeau în amurg, lângă izvoare.

La hotarul împărăţiei minunilor

Bătrânica începu iar a plânge şi suspină uşurel:

- Domniţa noastră a spus o poveste foarte frumoasă, pe care eu de mult o uitasem.

Duduia Lizuca îşi întoarse privirile spre bărboşii cei cărunţi şi-i văzu stând neclintiţi ca nişte stane.

Întrebă pe bătrânel, arătându-i cu degetul:

- Da ei nu spun nici o poveste?

Ochii bărboşilor sclipiră toţi odată spre ea, ca nişte frunze de plop. Buzele lor rumene zâmbiră în bărbi.

- Nu, răspunse bătrânelul, ei nu prea au vreme să se gândească la poveşti, căci sunt meşteri fauri. Ei ies rar în poieni. De obicei, ziua şi noaptea, bat cu ciocanele pe nicovale, în cotloanele lor, unde arde foc nestins. Acolo bat aur şi argint şi făuresc scule. Şi scot, din tainiţele, numai de ei ştiute, pietrele nestemate. Şi adună comorile pe care le-au îngropat în pământ oameni de demult. Şi o dată pe an, în noaptea lui Sfântu Ion de vară, scot din peşteri pulberile de aur şi le împrăştie pe vânt. Şi atuncea se deschid sânzienele, primesc pulberile şi înfloresc aşa de frumos. Tot în noaptea aceea se văd arzând comori şi ei le caută scurmând pământul cu căzmăluţele. Dar lucrează aşa de tainic şi de iute, încât oamenii nu-i văd niciodată.

Bătrânica îşi şterse din nou lacrimile.

- De ce plângi iar mata, bunicuţă? o întrebă Domniţa.

- Mi-am adus aminte şi vreau să spun şi eu o poveste, răspunse cu glăsuşor moale băbuţa. Este aici în vale, nu depare de dumbravă, o căsuţă de răzăş. Şi trăiesc în căsuţa aceea oamenii de multă vreme. Sunt întâi tineri, pe urmă îmbătrânesc şi se duc pe o neîntoarsă cale. Şi se ridică cei tineri şi-mbătrânesc şi ei. Şi mie mi-s dragi şi mă duc de multe ori la dânşii, sara, de mă uit pe fereastră în casă. Dar într-un rând, am văzut sub icoane şi sub candelă o femeie tânără şi albă, cu ochii mari, şi lângă ea sta o copiliţă, şi femeia o mângâia şi vorbea aşa:

- Draga măicuţii, tatăl tău mă uită şi mă lasă, şi eu mult n-am să mai trăiesc. Când eu n-oi mai fi, tu să nu plângi şi să nu-ţi uiţi jocurile. Când vei vrea să mă vezi, să fii singură. Atunci să te gândeşti la mine şi eu voi veni. N-am să fiu decât o umbră totuşi te voi mângâia şi te voi îmbrăţişa.

Inima Lizucăi izbucni pripit în piept.

“Aşa a vorbit mama cu mine într-o sară !” gândi ea închizând ochii. Bătrânica asta era atunci la fereastră şi se uita la noi.

În inimă parcă-i picurau lacrimi.

Prichindeii o crezură adormită.

- Copila adoarme, zise bătrânelul: ce facem noi acuma? Aici n-o putem lăsa, căci în zori vine vânt rece pe văgăuna pârâului, îi înţeapă obrajii şi îi ofileşte ochişorii. La noi în peşteri n-o putem duce. Când s-a trezi, poate să-i fie frică; şi, ziua, ţara noastră a minunilor n-are ieşire în lume.

- Atuncea, vorbi cu sfială băbuţa, s-o ducem la pământenii de pe coastă, în căsuţa de care am vorbit.

- Gândul tău e bun şi cuminte, bunicuţă... încheie zâmbind Domniţa.

Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de lângă scorbură mai îndepărtat, ca printr-o sticlă fumurie.

Domniţa făcu semn cu vărguţa-i gubţirică. Unul din prichindeii cărunţi se ridică şi trase de la brâu un ciocănel de argint. Apoi alese cu grabă un clopoţel cu pai înalt şi, aşezând în cupa florii un licurici, porni repede cu făclioara aceea spre râpa pârâului. Luminiţa luci în negura văii, apoi sui coasta dimpotrivă. Apărea şi dispărea printre tufişuri. Dumbrava parcă îngheţase în tăcere, ca într-un cristal. Peste pârâu se auzi deodată limpede ciocănelul de argint, bătând de trei ori în fereastra pământenilor.

Făclioara se arătă iar în negura pârâului. Şi prichindeii rămaşi, ridicând soborul de sub răchită, zâmbiră cu prietenie duduii Lizuca şi se traseră iar spre peştera lor fermecată. Uşa tainică se deschise la apropierea lor, apoi se închise nesimţit în urmă-le. Licuricii se strânseră. Jivinele se traseră în întunecimea tufelor. Paserile fâlfâiră spre stele. Şi Lizuca, cu ochii închişi, auzi lângă ea pe Patrocle lătrând cu mânie de trei ori. Glasul lui umplea de răsunet noaptea şi dumbrava.

Alt glas de căţel, mai subţire şi mai depărtat, îi răspunse. Şi Patrocle hămăi iar de trei ori.

Ca trezită dintr-un somn, duduia Lizuca vedea din scorbura ei o lumină tremurătoare mişcându-se în negura văii. Auzi glasuri. Căţelul, zvâcnind de lângă dânsa, se repezi cu larmă spre lumina străină.

Înfricoşată şi totuşi cu credinţă în prietinul său, Lizuca aştepta şi tremura de răceala nopţii.

În zvonul celor două glasuri de căţei, umbre viorii se apropiară. La lumina roşcată a unui felinar, fetiţa văzu nelămurit doi bătrânei care semănau cu cei din peşteră. Şi se miră, căci semănau şi cu bunicuţii ei.  

Se simţi purtată pe braţe. Ecourile lătrăturilor căzură rotindu-se în văgăuni. Şi somnul miezului nopţii îi amorţi deplin trupuşorul obosit.

Bunicii aveau livadă şi albine

Când deschise duduia Lizuca ochii, se văzu într-o chilioară albă şi într-un pătişor curat sub poclăzi. Pe fereastra deschisă năvălea soarele. Perdeluţele de borangic fâlfâiau lin şi boarea dimineţii mâna până la copilă murmurul prisăcii şi miresme de mătăcină şi isop.

Icoanele şi candela luceau sus în colţul răsăritului. Lizuca le cunoscu. Era în căsuţa bunicilor ei. Se odihnise în pătişorul în care crescuse şi dormise odinioară şi măicuţa ei, care acuma nu mai este.  

Şi deodată chemă în gând pe moartă. Şi, închizând ochii, o văzu ca totdeauna, vorbindu-i blând, cu obrazul palid şi cu ochii mari. Îi primi până în inimă mângâierea. Şi oftă încet. Deschizând iar ochii, îi păru bine că a ajuns la bătrâneii ei.

Pe o scoarţă vrâstata, jos, pe duşamea, dormea încovrigat Patrocle. Fetiţa voi să-l strige, bucuroasă. Apoi se răsgândi şi tăcu.

Şi deodată, cum sta ea, auzi glasuri în livadă. Erau glasuri de sfadă. Urechea ei aţintită deosebi îndată tăişul cristalin al mămicăi. Şi, tot aşa de ascuţită, bătaia de ţarcă a slujnicuţei. Şi liniştit şi blajin, răspunsul bunicului.

- Mă rog dumneavoastră, zicea mămica, puteţi fi aşa de buni să-mi daţi o lămurire? Asară, când am trimes pe Elena să vadă dacă n-a venit aici copila, dumneavoastră aţi răspuns că nu ştiţi nimic despre aşa ceva şi aţi avut aerul că vă înspăimântaţi...

lar Elena îşi sumuţa glăsuşorul într-adaos:

- Şi chiar ne cerea cont, că Lizuca s-ar fi rătăcit şi s-a pierdut!

- Şi acuma, urmă cuconiţa, după cât pricep din ce spuneţi dumneavoastră, copila-i aici.

- Da, răspunde cu linişte bunicul. Am înţeles de la o vreme unde s-o caut. Şi am găsit-o târziu, rătăcită în pădure.

- Asta este ceva inadmisibil, observă c-o întorsătură ironică mămica. Ce credeţi dumneavoastră, că mă pot mişca pe mine asemenea poveşti pentru copii?

Slujnicuţa se repezi iar:

- Eu chiar de asară am înţeles totul!

Urmă o clipă de tăcere. Apoi vocea bunicului se ridică puţintel întărâtată, cu accent rar şi îndesat:

- Ce vorbe sunt astea, mă rog? Care poveşti pentru copii? Ce-aţi înţeles de-asară? Ce nu voiţi să înţelegeţi acuma? Şi la urma urmei ce poftiţi de la mine?

- Am venit să luăm copila! Ca s-o las aicea e cu neputinţă!

Lizuca se făcu mititică sub poclăzi.

Bătrânul râdea cu amărăciune:

- Cum se poate, frate dragă? Curios lucru! Dumneata ai venit s-o iei - dar eu nu vreau s-o dau. Destul am răbdat până acuma. Ştiu că n-ai vreme mata şi trebuie să pleci, dar aş putea să-ţi spun o istorie lungă din care se vede că este o cuconiţă care grozav s-ar bucura să se isprăvească cu fetiţa cum s-a isprăvit cu mama. Şi, cu duhul blândeţei, să se bucure în tihnă de munca răzăşului. Dar asta, draga moşului, nu se poate; căci răzăşul cunoaşte de mult drumul judecăţilor. Şi la judecători acu avem să spunem mai multe, după cum se cuvine, şi fără nici o ruşine, ca oameni proşti ce ne aflăm. Aşa încât fă mata bine şi du-te acasă şi lasă aici în pace pe fetiţă şi pe căţel.

Lizuca întinse capul şi şopti tremurat:

- Auzi, Patrocle?

- Aud, mormăi căţelul cu nepăsare. Se vedea că de-acuma nu-i mai păsa de nimica.

Dar vocea mămicăi se ridică iar, aprigă. Şi într-o vreme bunicul o întrerupse serios:

- Cucoană, bine ar fi să te potoleşti. Nu da aşa de iute din mâni, să nu ţi se întâmple vr-un năcaz!

Dar mămica nu voia să ştie şi-şi mlădia glasu-i înalt şi cristalin. Când deodată slobozi un ţipăt aşa de sfăşietor, încât Lizuca tresări din culcuşul ei şi zvâcni în picioare. Şi după ţipătul cucoanei, izbucni răcnetul de moarte al Elenei.

Aproape în aceeaşi clipă o uşă scundă se deschise şi din odăiţa de alături se strecură, spre pătucul fetiţei, bunicuţa, măruntă şi firavă, cu ochii ca două cicori sterse.

Părea înspăimântată. Întindea mâinile-i uscate spre copilă.

- Draga bunicuţei! Aşa-i că te-au trezit din somn? Şopti ea. S-a întâmplat chiar cum a spus dumnealui (dumnealui era bunicul)! S-au apropiat prea tare de ştiubeie şi albinele s-au repezit la ele. Acuma ies fugind pe portiţă. Bat cu mânile în toate părţile şi nu pot scăpa. După-amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri decât c-un ochi.

- Cum? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele?

- Da, drăguţă, închipuieşte-ţi!

- Şi pe servitoare?

- Şi.

- Tare bine-mi pare! răspunse cu răutate Lizuca. Şi lui Patrocle-i pare bine. Şi când oi vedea pe tata, am să-i hotărăsc că eu mai bine mor şi nu mă duc de aicea. Şi am să-i spun c-am auzit pe mămica cum râdea în salon cu domnu Micuş.

- Draga bunicuţei, dragă! suspină bătrâna trăgând spre pieptul ei căpuşorul tuns al fetiţei. Şi începu a plânge încet şi a-şi trage lacrimile din nas. Iar duduia Lizuca, legănată domol, închise ochii. Şi-n miros de busuioc, la pieptul bătrânei, cu mirare nouă, începu a-şi aduce aminte de întâmplările nopţii, la hotarul împărăţiei minunilor. 

Mihail Sadoveanu