PSALMUL DE TAINĂ - Tudor Arghezi

 Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspîndită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
Tu ce mi-ai prins de cîntec viaţa cu braţe strînse de grumaji
Și m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţară la mîna casnică-a gîndirii.
Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Și care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală cîte-o stea.
Pămînt făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vîltoare-ntr-o vîltoare,
Și ţărmii-mi cresc în jur cît noaptea, pe cît talazul mi se-ntinde
Și ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde-ţi mîinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Și şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Și-ascultă-n sînul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce-nfiori pe șesuri plopii cînd treci din creştet la picioare,
Și prinzi de tot ce te-ntîlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotîndu-ţi sînii pe jumătate din veștminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mîini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vîntul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Și frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pîndi făptura
Și n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pămînt urechea, în ora nopţii, cînd te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

Psalmul de taină, Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite(1927)