miercuri, 30 decembrie 2020

Magnolia

Magnolia se născuse cu o piele albă și pură ca lumina dimineților însorite. Uneori părea că și zăpada este palidă în palma ei. Albă și fină, atingerea ei îți dădea fiori. Cine nu ar fi iubit-o? La început o iubeau toți băieții din sat, apoi vești despre frumusețea ei au ajuns și în satele vecine, ba chiar și la împăratul care domnea în acele vremuri. Magnolia însă, iubea un singur bărbat.

-Mâinile tale sunt ca două flori iar degetele îți sunt petale... îi spunea el sărutându-i fiecare deget până când obrajii ei căpătau culoarea apusului.

-Mâinile mele sunt ale tale! îi spunea ea zâmbindu-i blând în timp ce îi acoperea obrajii cu palmele.

Dar iubirea lor nu a avut șansă de împlinire. Împăratul o dorea pe frumoasa Magnolia de soție. Cu inima frântă de durere, frumoasa fată își luă adio de la iubitul ei.

-Oriunde aș fi, să știi că te iubesc numai pe tine.

Lacrimi mari alunecau pe obrajii lor.

Fata porni pe drumul lung care ducea spre palat. Călători zi și noapte însoțită de soldații împăratului. Cu cât se îndepărta de locurile sale natale, cu atât se simțea mai rău și mai slăbită, așa că într-una din zile, când treceau pe lângă un lac ascuns în inima unei păduri, Magnolia ceru soldaților să facă un popas. Se apropie de lac și brusc își simți picioarele grele ca de plumb. Brațele îi înțepeniseră și începuseră să capete culoarea pământului. Doar palmele ei au rămas albe și degetele i-au devenit petale.

Soldații au căutat-o pretutindeni, dar nu și-au dat seama că floarea aceea înaltă cu petale albe este ea.

Magnolia miroase a dor, un parfum care îți cuprinde sufletul dar pe care nu poți să-l stăpânești, iar florile, de le rupi, se ofilesc imediat. Ele nu pot trăi departe de „casă”.

Niciun comentariu: