Sprijinul

Era odată un grădinar care legase lângă trunchiuleţul plăpând al unui copăcel un par zdravăn de frasin ca să-i ţină de proptea şi să-l ajute să crească drept.
Când vântul îmbia la dans, copăcelul adolescent îşi fremătata coroana tot mai deasă şi începea să se legene strigând: „Lasă-mă te rog, de ce mă ţii aşa? Uite, toţi copacii se lasă legănaţi de vânt. De ce doar eu trebuie să stau atât de ţeapăn?”
„Te-ai rupe”, repeta parul neclintit. „Sau ai creşte în poziţii proaste şi te-ai face urât şi strâmb.”
Tânărul copac se smucea din toate puterile, dar bătrânul par rezista mai înfipt şi mai încăpăţânat ca niciodată.
Într-o seară de vară, anunţat de tunete şi fulgere şi însoţit de rafale de grindină, un uragan se abătu asupra regiunii. Înşfăcat de tentaculele furioase ale vântului, copăcelul trosnea din toate încheieturile, iar coroana îi ajungea uneori până la pământ. Rafalele mai puternice mai că-l smulgeau din rădăcini.
„S-a sfârşit”, se gândea copăcelul.
„Rezistă, băiete!”, strigă însă bătrânul par care-şi adună puterile care-i mai rămaseseră în fibrele-i îmbătrânite şi înfruntă furtuna. Fu o luptă lungă, grea, extenuantă. Dar la sfârşit, copăcelul era teafăr. Bătrânul par era însă mort, rupt în două. Copacul cel tânăr înţelese şi începu să plângă. „Nu mă lăsa! Mai am încă nevoie de tine!”
Nu primi nici un răspuns.
O bucată de par mai era încă legată de tânărul trunchi ca într-o ultimă îmbrăţişare.
Azi, trecătorii privesc minunaţi la acel copăcel puternic care, în zilele cu vânt, pare că leagănă cu gingăşie o veche bucată de lemn uscat.

 Sprijinul, autor necunoscut, Povesti cu tâlc