Ghemul de lână

Era odată un împărat la curtea căruia, fiindcă tocmai se așezase în cetatea de scaun, se dădea un mare ospăț. În sala de ospețe împăratul primea onorurile și darurile. Toate erau de mare preț: arme strălucitoare, cupe de argint, brocarturi brodate cu aur.

Șirul celor care aduceau daruri era pe terminate, când apăru, șchiopătând și sprijinindu-se cu greu într-un toiag, o țărancă bătrână cu saboți butucănoși. Fără să scoată un cuvânt, scoase din traistă un pachet înfășurat cu grijă într-o pânză.

La gestul femeii care așeză la picioarele împăratului un ghem de lână albă, din sală izbucniră hohote de râs. Era lâna de la cele două oi ale sale, singura ei avere, toarsă în nopțile lungi de iarnă. Fără să spună nimic, regele se înclină demn, iar apoi făcu semn ca ospățul să înceapă, în timp ce bătrâna țărancă străbătea sala încet, măsurată din cap până-n picioare de privirile batjocoritoare ale curtenilor.

Femeia își reluă prin noapte drumul cel lung spre cocioaba ei construită în mijlocul pădurii, unde până atunci prezența ei nu fusese decât tolerată. Ajunsă însă în fața casei, se opri cuprinsă de spaimă.

Cocioaba era înconjurată de soldații împăratului care împlântau de jur împrejur pari pe care întindeau firul de lână albă.

"Vai de mine!", se gândi biata bătrână cu inima strânsă, ,,Împăratul s-a supărat din pricina darului meu... Soldații mă vor prinde și mă vor arunca în închisoare..."

Când o văzu, comandantul se plecă cu respect și-i spuse: 

"Bunică, din ordinul bunului nostru împărat, tot pământul care va putea fi împrejmuit cu firul de lână, de acum înainte e al dumitale."

Noul ei pământ era tot atât de mare pe cât fusese de lung ghemul de lână. Primise cu măsura cu care dăruise.

Ghemul de lână, Bruno Ferrero, Povești cu tâlc