A fost odată într-o pustie mare un pustnic, şi petrecea singur singurel.
Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era de bun la Dumnezeu, încât toate
dobitoacele i se închinau, când se întâlneau cu dânsul.
Stătu puţin de cugetă şi, după ce făcu rugăciune, intră în apă şi trase cu
o prăjină sicriaşul la margine. Când deschise, ce să vază în el? Un copilaş ca de vro două
luni; îl scoase din sicriu şi cum îl luă în braţe tăcu.
Acest copil avea un baier
atârnat de gât. Şi, dacă îl luă, văzu că într-însul era o scrisoare, o ceti şi
află că copilul de faţă este lepădat de o fată mare de împărat, care alunecase
şi ea în valurile lumei şi, care, de frica părinţilor, lepădă copilul, îl puse
în secriaş şi-i dase drumul pe gârlă, lăsându-l în ştirea lui Dumnezeu.
Pustnicul voia din toată inima să crească pruncul ce-i trimisese Dumnezeu,
dară când se gândi că n-are cu ce să-l hrănească îl podidi un plâns de nu se
mai putea sfârşi. Căzu în genunche şi se rugă lui Dumnezeu, şi o! minune!
deodată răsări, măre, dintr-un colţ al chiliei sale o viţă, şi numaidecât
crescu şi se înălţă, până la streaşina casei.
Pustnicul căută la dânsa şi văzu struguri, unii copţi, alţii pârguiţi,
alţii aguridă şi alţii tocmai în floare; îndată luă şi dete copilului, şi
văzând că-i mănâncă, se bucură din tot sufletul lui şi mulţumi lui Dumnezeu. Cu
struguri crescu copilul până ce începu să mănânce şi câte altceva.
Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă şi-l învăţă să citească,
să adune rădăcini ca să se hrănească şi să umble la vânat.
Dar într-o zi chemă pustnicul pe copil şi-i zise:
– Fătul meu, simţ că slăbesc din ce în ce; sunt bătrân, precum mă vezi,
află dară că de azi în trei zile mă duc pe lumea cealaltă. Eu nu sunt tatăl tău
cel adevărat, ci te-am prins pe gârlă, unde erai dat şi pus într-un sicriaş de
mumă-ta, ca să nu se dovedească fapta sa cea de ruşine, fiindcă era fată de
împărat.
Dacă voi adormi somnul cel de veci, care o să-l cunoşti când vei vedea că
tot trupul meu are să fie rece ca ghiaţa, amorţit şi ţeapăn, să bagi de seamă
că o să vină un leu. Să nu te sperii, dragul tatei, leul îmi va face groapa, şi
tu vei trage pământ peste mine; de moştenire n-am ce să-ţi las decât un frâu de
cal. După ce vei rămânea singur, să te sui în pod, să iei frâul, să-l scuturi,
şi îndată va veni un cal şi te va învăţa ce să faci.
După cum zisese bătrânul aşa se şi întâmplă.
A treia zi pustnicul, luându-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se
culcă şi adormi somnul cel lung.
Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare! şi veni răcnind, cum văzu pe
bătrân mort, îi săpă groapa cu ghiarele, iară fiul îl îngropă şi rămase acolo
trei zile şi trei nopţi plângând la mormânt.
Apoi foamea îi dete în ştire că el viază încă; se sculă de pre mormânt cu
inima zdrobită de durere şi de întristare, se duse la viţă, şi cu mare mâhnire
văzu că se uscase; atunci îşi aduse aminte de vorbele bătrânului şi se sui în
pod, unde găsi frâul; îl scutură şi iată că veni un şoimulean aripat şi, stând
înainte-i, zise:
– Ce porunceşti, stăpâne?
Copilul spuse calului din cuvânt în cuvânt toată şiritenia cu moartea
bătrânului şi adăogă:
– Iată-mă aicea singur. Dumnezeu mi-a luat pe tatăl ce-mi dedese, rămâi tu
cu mine, dară să mergem într-altă parte, unde să ne facem o colibă: aici,
lângă-acest mormânt, nu ştiu de ce, dar îmi tot vine să plâng.
– Nu aşa, stăpâne, îi răspunse calul, noi o să ne ducem să locuim unde sunt
mulţi oameni ca dumneata.
– Cum? întrebă băiatul, sunt mulţi oameni ca mine şi ca tata? Şi o să trăim
cu dânşii?
– Negreşit, îi răspunse calul.
– Atunci, dacă e aşa, mai întrebă copilul, de ce nu vin ei pe la noi?
– Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindcă n-au ce căuta p-aci, trebuie să
mergem noi la dânşii.
– Să mergem, răspunse copilul cu bucurie.
Iar dacă îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat, fiindcă ceilalţi oameni nu
îmblă aşa goi, băiatul rămase cam pe gânduri; şi calul îi zise să bage mâna în
urechea lui cea stângă şi după ce băgă mâna scoase nişte haine pe care le
îmbrăcă, ciudindu-se că nu ştia cum să le întrebuinţeze; calul îl învăţă, şi
apoi copilul încălecă pe dânsul şi porni.
După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se văzu întru mulţimea aia
de oameni, furnicând în sus şi în jos, se cam spăimântă copilul de atâta
zgomot, şi îmbla tot cu frică, mirându-se de frumuseţea caselor şi de tot ce
vedea; băgă însă de seamă că fiecare lucru-şi are rânduiala sa. Dară calul,
îmbărbătându-l, îi zise:
– Vezi, stăpâne, aici toate sunt cu şartul lor; de aceea trebuie să ştii
să-ţi faci şi tu un căpătâi.
Şi, după ce şezu acolo câteva zile, mai dedându-se cu lumea şi mai
obişnuindu-se a trăi în huietul ce înăbuşeşte oraşele, plecă luându-şi calul cu
sine şi se duse, şi se duse, până ce ajunse pe tărâmul unor zâne.
Ajungând la zâne, cari erau în număr de trei, căută să se bage argat la
dânsele; aşa îl sfătui calul să facă.
Zânele deoacamdată nu prea voiau să-l ia în slujbă, dară se înduplecară la
rugăciunile lui şi-l primiră.
Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage de seamă,
cum că în una din case zânele aveau o baie, că acea baie, la câţiva ani, într-o
zi hotărâtă, curge aur, şi cine se scaldă întâi aceluia i se face părul de aur.
Îi mai spuse să vază că într-unul din tronurile casei zânele aveau o
legătură cu trei rânduri de haine, pe care le păstrau cu îngrijire.
Băiatul băgă la cap toate zisele calului şi, de câte ori avea câte ceva
greu de făcut, chema calul şi-i da ajutor.
Zânele îi dase voie să îmble prin toate casele, să deretece, să scuture, să
măture, dar numai în cămara cu baie să nu intre. Însă el când lipseau ele
d-acasă intra şi lua aminte la toate câte îi zicea calul. Ochi şi legătura cu
hainele puse cu îngrijire într-un tron.
Într-o zi zânele plecară la o sărbătoare, la alte zâne şi avură grijă să
poruncească argatului, ca în minutu ce va auzi zgomot în cămăruţa cu baia, să
rupă o şindrilă din streaşina casei, ca să dea de ştire şi să se întoarcă de
degrabă, fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge această apă de aur.
Fiul pustnicului pândea şi când văzu minunea asta chemă numaidecât pe cal. Calul îi zise să se scalde; şi el aşa făcu.
Ieşind din baie, el luă legătura cu hainele, şi o porni la sănătoasa călare
pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vântul şi se ducea ca gândul. Cum
călcă peste pragul porţii, începu casele, curtea şi grădina a se cutremura şi a
urla aşa de groaznic, încât se auzi până la zâne şi zânele îndată se întoarseră
acasă.
Dacă văzură că argatul lipseşte şi hainele nu sunt la locul lor, se luară
după dânsul; şi-l urmăriră din loc în loc până ce, când era să puie mâna pe
dânsul, el trecu hotarele lor, şi apoi stătu.
Cum îl văzu zânele scăpat, se cătrăniră de necaz, că nu putură să-l prinză.
Atunci ele îi ziseră:
– Ah! fecior de lele ce mi-ai fost, cum de ne amăgişi? Arată-ne, măcar,
să-ţi vedem părul.
Şi răsfirându-şi părul pe spinare, ele se uitau cu jind la dânsul, şi li se
scurgeau ochii. Apoi ziseră:
– Aşa păr frumos nici noi n-am mai văzut! Fii sănătos, dară încai fă
bunătate de ne dă hainele!
El însă nu voi, ci le opri şi le luă în locul simbriei ce avea să ia de la
zâne.
De aci se duse într-un oraş, îşi puse o băşică de cirviş în cap, şi merse
de se rugă de grădinarul împăratului ca să-l primească argat la grădina
împărătească. Grădinarul nu prea voia să-l asculte, dară după multă rugăciune
îl priimi, îl puse să lucreze la pământ, să care apă, să ude florile, îl învăţă
să cureţe pomii de omizi şi brazdele de buruieni. Făt-Frumos lua în cap tot
ce-l învăţa grădinarul, stăpânul său.
Împăratul avea trei fete: şi aşa multă grijă îi dase trebile împărăţiei,
încât uitase de fete că trebuie să le mărite.
Într-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă
fiecare câte un pepene ales de dânsa la masa împăratului.
După ce împăratul se puse la masă, veniră şi fetele şi aduse fiecare câte
un pepene pe tipsii de aur şi îi puseră dinaintea împăratului.
Împăratul se miră de această faptă şi chemă sfatul împărăţiei să-i
ghicească ce pildă să fie asta.
Adunându-se sfatul, tăiară pepenii şi, după ce văzură că unul se cam
trecuse, al doilea era tocmai bun de mâncat şi al treilea dase în copt, zise:
– Împărate, să trăieşti mulţi ani; pilda asta însemnează vârsta fetelor
măriei tale, şi că a sosit timpul ca să le dai la casa lor.
Atunci împăratul hotărî să le mărite. Dete, deci, sfară în ţară de această
hotărâre şi chiar de a doua zi începură a veni peţitori de la cutare şi de la
cutare fecior de împărat.
Iară după ce fata cea mai mare îşi alese mire pre un fiu de împărat, care-i
păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. Şi după ce se sfârşi veseliile,
plecară împăratul cu toată curtea ca să petreacă pre fiică-sa până la hotarele
împărăţiei sale. Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă.
Făt-Frumos, argatul de la grădină, văzând că şi grădinarul se dusese cu
alaiul, chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rând de haine din cele luate de
la zâne, pe care era câmpul cu florile şi, după ce-şi lăsă părul său de aur pe
spate, începu a alerga prin grădină în toate părţile, fără să fi băgat de seamă
că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină.
Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina şi, când văzu că veselia lui
făcuse pagubă, descălică, se îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege
ceea ce se stricase.
Când veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea ce se făcuse, se luă de
gânduri; începu a certa pe argat de ce n-a îngrijit de grădină, şi era atât de
supărat, cât p-aci era să-l şi bată.
Dară fiica împăratului, care privea de la fereastră toate aceste, ceru
grădinarului să-i trimită nişte flori.
Grădinarul făcu ce făcu şi adună de prin colţuri câteva floricele, le legă
şi le trimise împărătesei celei mici. Ea, dacă primi florile, îi dete un pumn
de bani şi-i trimise răspuns să ierte pe bietul argat, că nu este el de vină.
Atunci grădinarul, vesel de un dar aşa de frumos, îşi puse toate silinţele,
şi în trei săptămâni făcu grădina la loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic
într-însa.
Nu mult după aceasta, fata împăratului cea mijlocie îşi alese şi ea un fecior
de împărat, şi-l luă de bărbat. Veseliile ţinură ca şi la soră-sa cea mare;
iară la sfârşitul veseliilor o petrecu şi pe dânsa împăratul până la hotarele
împărăţiei sale. Fata cea mică a împăratului nu se duse, ci rămase acasă,
prefăcându-se de astă dată că este bolnavă.
Argatul grădinei, cum se văzu iară singur, vru să se veselească şi el ca
toţi slujitorii curţei; însă, fiindcă el nu se putea veseli decât cu bidiviul
său, îşi chemă calul, se îmbrăcă cu alte haine: ceru cu stelele, îşi lăsă părul
pe spate, şi călcă toată grădina.
Când băgă de seamă că iară fărâmase totul, se îmbrăcă cu hainele sale cele
proaste, şi bocindu-se începu să dreagă ceea ce stricase.
Ca şi de alt rând, grădinarul voind să-l cârpească, fu oprit de fata cea
mai mică a împăratului, care ceruse flori, trimiţându-i şi doi pumni de bani,
şi vorbă să nu se atingă de argat, nefiind el vinovat. Grădinarul se puse iară
pe muncă şi dădu grădina gata în patru săptămâni.
Împăratul făcuse o vânătoare mare şi, fiindcă scăpase de o mare primejdie,
ridică un chioşc în pădurea aceea, şi chemase, ca să serbeze mântuirea sa, pre
toţi boierii şi slujitorii curţei la o masă înfricoşată ce pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, numai fiica sa rămase.
Făt-Frumos, văzându-se iară singur, chemă calul şi voind să se veselească
şi dânsul, îmbrăcă hainele: cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi
în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi-l încurcă prin
grădină.
Atât se stricase grădina, încât nu mai era chip de a o drege. Iar dacă văzu
aceasta el, începu a se tângui, se îmbrăcă iute cu hainele lui cele de argat,
şi nu ştia de unde să înceapă meremetul.
Mânia grădinarului trecu orice hotare, când veni şi văzu acea mare
prăpădenie. Dară când voi să-i dea pe foi pentru că nu îngrijise de grădină,
fiica împăratului îi ceru flori, de la fereastră.
Grădinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă; în cele mai de pe
urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele care abia scăpase de copitele
calului cu aripi, i le trimise, şi fata de împărat îi porunci să ierte pe
bietul argat, pentru care îi şi dădu trei pumni de galbeni.
Se apucă de croi din nou, şi în şase săptămâni abia putu face ceva care să
mai semene a grădină, iar argatului îi făgădui o sântă de bătaie, sor’ cu
moartea, de s-o mai întâmpla una ca asta, şi să fie şi gonit.
Împăratul se luase de gânduri văzând pe fiică-sa tot tristă. Ea acum nu mai
voia să iasă afară nici din casă. Hotărî dară să o mărite şi începu a-i spune
de cutare şi cutare fiu de împărat. Ea nu voia să audă de nici unul.
Iar dacă văzu aşa împăratul, adună iară sfatul şi boierii şi îi întrebă ce
să facă? Unul din boieri îi zise să facă un foişor cu poarta pe dedesubt, pe
unde să treacă toţi fiii de împărat şi de boieri, şi pe care-l va alege fata,
să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ţine în mână, şi după acela s-o dea
împăratul.
Aşa se şi făcu. Se dete sfară în ţară că este hotărârea împăratului
să se adune mic şi mare şi să treacă pe sub poartă.
Toţi trecură, dară nu lovi nici pe unul. Mulţi credea că fata n-ar voi să
se mărite. Însă un boier bătrân, trecut şi prin ciur şi prin dârmon, d-ăia care
auzise, văzuse şi păţise multe, zise să treacă şi oamenii curţii; trecu şi
grădinarul, şi bucătarul cel mare şi vătaful, şi slugile, şi vizitiii, şi toţi
rândaşii, dar geaba, fata nu lovi nici pe unul.
Se făcu întrebare dacă n-a mai rămas cineva netrecut, şi se află că a mai
rămas un prăpădit de argat de la grădinărie, cheleş şi dosădit de n-are seamăn
pe lume.
– Să treacă şi acesta, zise împăratul.
Atunci chemă şi pe argatul cel cheleş şi-i zise să treacă şi dânsul, dar el
nu cuteza; apoi cam cu cârâială, cam cu sila, fu nevoit să treacă şi, dacă
trecu, fata îl lovi cu mărul.
Argatul începu a ţipa şi a fugi, ţinându-se cu mâinile de cap zicând că i-a
spart capul.
Împăratul, cum văzu cele întâmplate, zise:
– Asta nu se poate! este o greşeală! fata mea nu e de crezut să fi ales
tocmai pe cheleşul ăsta.
Nu putea, vezi, să se învoiască împăratul a da pe fie-sa după argat, deşi
îl lovise fata cu mărul.
Atunci puse de a doua oară să treacă lumea şi de a doua oară fiică-sa lovi
cu mărul în cap pe cheleş, care iarăşi fugi ţinându-se cu mâinile de cap şi
ţipând.
Împăratul, plin de mâhnire, iară îşi luă vorba înapoi, şi puse de a treia
oară să treacă toată lumea.
Dacă văzu şi văzu împăratul că şi d-a treia oară tot pe cheleş îl lovi
fata, s-a plecat la sfatul împărăţiei, şi i-a dat lui pe fiică-sa.
Nunta se făcu cam pe ascuns, şi împăratul apoi îi oropsi pe amândoi, şi nu
mai voi să ştie şi să auză de dânşii; atâta numai că de silă, de milă, îi primi
să locuiască în curtea palatului.
Un bordei într-un colţ al curţii li se dete spre locuinţă, iar argatul se
făcu sacagiul curţii.
Toate slugile împăratului râdeau de dânsul şi toate murdăriile le arunca pe
bordeiul lui. Înăuntru însă calul cel cu aripi le adusese frumuseţile lumii; nu
era în palaturile împăratului ceea ce era în bordeiul lui.
Fiii de împărat, carii veniseră în peţit la fiica cea mică, se îmbufnară de
ruşinea ce păţise, pentru că fiica împăratului alesese pe cheleş şi se învoiră
între dânşii ca să pornească oaste mare împotriva lui.
Împăratul simţi mare durere când auzi hotărârea vecinilor săi, însă, ce să
facă? se pregăti de război, şi nici că avea încotro.
Amândoi ginerii împăratului se sculară cu oaste şi veniră în ajutorul
socrului lor. Făt-Frumos trimise şi el pe soţia sa ca să roage pe împăratul a-i
da voie să meargă şi el la bătaie.
– Du-te dinaintea mea, nesocotito; fiindcă, iată, din pricina ta mi se
turbură liniştea; nu mai voi să vă văz în ochii mei, nemernicilor ce sunteţi.
Dară, după mai multe rugăciuni, se înduplecă, şi porunci să-l lase să care
şi el măcar apă pentru oştire.
Se pregătiră şi porniră.
Făt-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mârţoagă şchioapă, plecă
înainte. Oştirea îl ajunse într-o mlaştină unde i se nomolise iapa şi unde se
muncea ca să o scoată, trâgând-o când de coadă, când de cap, când de picioare.
Râseră oştirea şi împăratul cu ginerii cei mai mari ai săi şi trecură
înainte.
După ce însă nu se mai văzură dânşii, Făt-Frumos scoase iapa din noroi, îşi
chemă calul său, se îmbrăcă cu hainele câmpul cu florile şi porni la câmpul
bătăliei, ajunse şi se sui într-un munte apropiat, ca să vază care parte este
mai tare.
Oştile dacă ajunse, se loviră, iar Făt-Frumos, văzând că oastea vrăjmaşă
este mai mare la număr şi mai tare, se răpezi din vârful muntelui asupra ei şi
ca un vârtej se învârteja prin mijlocul ei cu paloşul în mână, şi tăia în
dreapta şi în stânga, pe oricine întâlnea.
Aşa spaimă dete iuţeala, strălucirea hainelor şi zborul calului său, încât
oastea şi toţi cu totul o rupseră d-a fuga apucând drumul fiecare încotro vedea
cu ochii, împrăştiindu-se ca puii de potârniche.
Iar împăratul după ce văzu minunea, mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis pe
îngerul său de l-a scăpat din mâna vrăjmaşului, şi se întoarse vesel acasă.
Pe drum întâlni iarăşi pe Făt-Frumos, prefăcut în argat, muncind să-şi
scoată iapa din noroi; şi cum era cu voie bună, împăratul zise la câţiva:
– Duceţi-vă de scoateţi şi pe nevoiaşul acela din noroi.
N-apucară să se aşeze bine, şi veni veste la împăratul că vrăjmaşii lui cu
oştire şi mai mare s-au ridicat asupra lui.
Se găti dară şi el de război şi plecă s-o întâlnească. Făt-Frumos iară se
rugă să-l lase şi pe dânsul să meargă, şi iară fu huiduit.
Dară dacă dobândi voie, porni iară cu iapa lui. Fu şi de astă dată de râs
şi de bătaie de joc, când l-a văzut oştirea că iară se înnomolise şi nu putea
să-şi scoată iapa din noroi de fel, de fel.
Îl lăsară înapoi dară el ajunse şi acum mai nainte la locul de luptă,
prefăcut în Făt-Frumos, călare pe calul cu aripi, şi îmbrăcat în hainele lui
cele cu cerul cu stelele.
Oştile deteră în tâmpene şi în surle şi se loviră, iar Făt-Frumos, dacă
văzu că vrăjmaşii sunt mai puternici, se repezi din munte şi-i puse pe goană.
Împăratul se întoarse iară vesel, mulţumind lui Dumnezeu de ajutorul ce i-a
dat, şi iară porunci ostaşilor să scoată din noroi pe nevoiaşul de sacagiu. Iar
el era împăcat cu cugetul său şi se bucura în ascunsul sufletului său de
izbândele sale.
Împăratul de mâhni până în fundul inimii sale când auzi că vrăjmaşii se
ridică de a treia oară cu oaste şi mai mare şi că a ajuns la hotarele
împărăţiei sale câtă frunză şi iarbă; un plâns îl năpădi, de să ferească
Dumnezeu! şi plânse, şi plânse, până ce simţi că-i slăbesc vederile. Apoi îşi
strânse şi dânsul toată oastea şi porni la bătălie cu nădejde în Dumnezeu.
Făt-Frumos porni şi el tot pe oţopina lui.
Iar după ce trecu toată oastea făcând haz de dânsul cum se muncea ca să-şi
scoată iapa din noroi, se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în
spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul
şi într-un minut fu iarăşi pe munte, unde aştepta să vază ce s-o întâmpla.
Se întâlniră oştile, se loviră din mai multe părţi şi se tăiau unii pre
alţii fără de cruţare, atâta erau de înverşunaţi ostaşii. Iar când fu către
seară, când văzu că oştirea vrăjmaşe era să ia în goană pre a împăratului, unde
se repezi odată Făt-Frumos din munte ca un fulger; şi unde trăsni în mijlocul
lor, încât se îngroziră de nu mai ştiau ce fac. Strălucirea hainelor lui
Făt-Frumos până într-atâta orbise şi zăpăcise pe vrăjmaş de nu mai ştiau oştile
unde se află. Făt-Frumos lovea cu pala de zvânta, în toate părţile. Groaza
intrase în inimile protivnicilor şi îi tulburase de îşi uitaseră de bătălie, ci
cătau cum să se mântuiască cu viaţă. O luară la sănătoasa cari încotro vedea cu
ochii dând năvală unii peste alţii de-şi rupeau gâturile. Făt-Frumos însă îi
gonea şi-i secera cu pala ca pe buruienele cele rele.
Împăratul îl văzu sângerat la mână, la care se crestase însuşi, şi îi dete
năframa sa ca să se lege. Apoi se întoarse acasă izbăviţi de primejdie.
Când veniră, găsiră iară pe Făt-Frumos în noroi cu iapa, şi iarăşi porunci
de îl scoase.
Şi sosind acasă împăratul căzu la boală de ochi şi orbi. Toţi vracii şi
toţi filosofii carii citeau pe stele fură aduşi, şi nimeni nu putură să-i dea
nici un ajutor. Într-una din zile, sculându-se din somn împăratul, spuse că a
văzut în vis un bătrân care i-a zis că dacă se va spăla la ochi şi dacă va bea
lapte de capră roşie sălbatică va dobândi vederile.
Auzind astfel ginerii săi, porniră cu toţii, cei doi mai mari singuri, fără
să ia şi pe cel mic, şi fără a voi să-l lase măcar a merge împreună cu dânşii.
Iară Făt-Frumos chemă calul şi merse cu dânsul prin smârcuri, găsi capre roşii
sălbatice, le mulse şi când se întorcea, se îmbrăcă în haine de cioban şi ieşi
înaintea cumnaţilor săi cu o doniţă plină cu lapte de oi. Ei îl întrebară ce
lapte are acolo, iară el le răspunse, prefăcându-se că nu-i cunoaşte, că duce
lapte de capră roşie la împăratul care visase că-i va veni vedere dacă va da cu
acel lapte pe la ochi. Atunci ei se încercară a-i cumpăra laptele; dar ciobanul
le răspunse că laptele nu-l dă pe bani ci că, dacă voiesc să aibă lapte de
capră roşie, să se zică că sunt robii lui, şi să rabde ca să le pună pecetea
lui pe spinarea lor, măcar că ei au să se ducă şi să nu mai dea pe la dânsul.
Cei doi gineri se socotiră că ei pentru că sunt împăraţi şi gineri de
împărat n-o să le pese nimic, se lăsară, deci, de le puse pecetea lui în spinare,
şi apoi luară laptele şi-l aduseră vorbind între dânşii pe drum: "De se va
încerca, nerodul, să ne zică ceva, îl facem nebun, şi tot noi vom fi mai
crezuţi decât dânsul".
Se întoarseră la împăratul, îi deteră laptele, se unse la ochi şi bău, dară
nu-i ajută nimic. După aceea veni şi fiica cea mică la împăratul şi-i zise:
– Tată, iată ia şi acest lapte, pe care îl aduse bărbatul meu, unge-te şi
cu dânsul, aşa te rog.
– Ce lucru bun a făcut nătărăul de bărbatul tău, răspunse împăratul, ca să
facă şi acum ceva de ispravă? N-a putut face nimic ginerii mei ceilalţi, cari
m-au ajutat aşa de mult în războaie, şi tocmai el, nătângul, o să-mi poată
ajuta? Şi apoi nu v-am zis că n-aveţi voie a vă mai arăta înaintea feţei mele?
Cum ai cutezat să calci porunca mea?
– Mă supui la orice pedeapsă vei binevoi să-mi dai, tată, numai unge-te,
aşa te rog, şi cu acest lapte ce ţi-l aduce umilitul tău rob.
Împăratul dacă văzu că atât de mult se roagă fiica-sa se înduplecă şi luă
laptele ce-i adusese, şi apoi se unse cu dânsul la ochi o zi, se unse şi a doua
zi, şi cu marea sa mirare simţi că pare că începuse a zări ca prin sită; şi
dacă se mai unse şi a treia zi, văzu cum vede toţi oamenii cu ochii luminaţi şi
limpezi.
După ce se însănătoşi, dete o masă mare la toţi boierii şi sfetnicii
împărăţiei, şi după rugăciunea lor priimi şi pe Făt-Frumos să şează în coada
mesei.
Pe când se veseleau mesenii şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi,
rugându-se de iertare, întrebă:
– Mărite împărate, robii pot şedea cu stăpânii lor la masă?
– Nu, nicidecum, răspunse împăratul.
– Apoi dacă este aşa, şi fiindcă lumea te ştie de om drept, fă-mi şi mie
dreptate, şi scoală pe cei doi oaspeţi carii şed d-a dreapta şi d-a stânga
măriei tale, căci ei sunt robii mei; şi ca să mă crezi, pune să-i caute şi vei
vedea că sunt însemnaţi cu pecetea mea în spinare.
Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mânecă şi mărturisiră că aşa
este; îndată fură nevoiţi a se scula de la masă şi a sta în picioare.
Iară cătră sfârşitul mesei, Făt-Frumos scoase năframa care i-a fost dat-o
împăratul la bătălie.
– Cum ajunse năframa mea în mâinile tale, întrebă împăratul? Eu am dat-o îngerului Domnului care ne-a ajutat la război.
– Ba nu, mărite împărate, mie mi-ai dat-o.
– Apoi dacă este aşa, tu eşti acela care ne-ai ajutat?
– Eu, mărite împărate.
– Nu se poate, adaose iute împăratul, şi dacă vei să te crez, arată-te aşa
cum era atunci acela căruia am dat năframa.
Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbrăcă cu hainele cele cu
soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul pe
spate şi se înfăţişă împăratului şi la toată adunarea.
Cum îl văzură mesenii, îndată se rădicară şi se minunară; Făt-Frumos era
atâta de mândru şi strălucitor, încât la soare te puteai uita, dar la el ba.
Împăratul, după ce lăudă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună, se dete
jos din scaunul împărăţiei şi ridică în el pre ginerele său, Făt-Frumos; iară
el, cea dintâi treabă ce făcu, fu de a da drumul din robie cumnaţilor săi, şi
în toată împărăţia se făcu bucurie mare. Eram şi eu p-acolo, şi la masa
împărătească:
Căram
mereu la vatră, lemne cu frigarea,
Duceam
eu la masă, glume cu căldarea
Pentru
care căpătai:
Un
năpăstroc de ciorbă
Ş-o
sântă de cociorbă
Pentru
cei ce-s lungă vorbă,
Şi
încălecai p-o şea şi v-o spusei d-voastră aşa.
Şi
mai încălecai p-o lingură scurtă, s-o dai pe la nasul cui n-ascultă.
Petre Ispirescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu