Plăcerea de a citi

Plăcerea de a citi

Cartea nu este nicidecum un lux, este o necesitate a vieţii oricărui bărbat şi a oricărei femei care vor să fie cu adevărat oameni, adică a unor vieţi care moştenesc şi transmit altor vieţi patrimoniul civilizaţiei. Aş spune chiar, fără să caut paradoxul, că semenii noştri pot fi împărţiţi în două mari categorii: de o parte "oamenii care simt nevoia cărţilor", de cealaltă parte "oamenii care nu simt nevoia cărţilor". Lectura trebuie să fie o activitate cotidiană, constantă, fundamentală a oricărui om. După cele 8 ore de muncă în fabrică sau cele 10 ore de muncă agricolă, după ziua de lucru în birou sau pe şantier, după ce am fost specialişti din zori până la apusul soarelui, trebuie să fim oameni în fiecare seară, adunând în noi ideile, cuvintele, descoperirile, aventurile oameniior care ne-au precedat şi ale celor ce sunt departe de noi.

"Dar pentru ca apropierea de cărţi să devină o deprindere, trebuie să cucerim plăcerea de a citi odată cu învăţarea alfabetului; ba chiar, să nu ni se pară absurd, înainte de învăţarea alfabetului. La vârsta de 3 ani, copilul blond despre care am vorbit în primele două capitole cerea cărţi când se culca, iar după o  jumătate de oră de "lectură" îl găseam adormit pe cartea deschisă. Erau cărţi ilustrate, de acord, însă ceea ce făcea el era o adevărată lectură interioară. (Odată a refuzat faimoasa Max şi Moritz, cu desene, de Wilhelm Bush, "pentru că e scrisă în limba germană şi eu nu pot s-o citesc" ; într-adevăr, mama sa nu ştie germana şi nu i-o citise, astfel că el nu o putea reciti din memorie, orientându-se după ilustraţii, care jucau rolul unor semne indicatoare).

Dar chiar dacă la unii copii înclinaţia spre lectură apare spontan, odată cu învăţarea alfabetului, faptul nu este unanim. Mai ales astăzi, lucrurile nu se petrec la fel. Astăzi, fetiţa sau băiatul găsesc, chiar şi în locuinţele oamenilor neînstăriţi (dacă  nu la ei acasă, atunci la vecini), diferite posibilităţi de a petrece orele şi jumătăţile de zi ascultând, privind, însă nu citind. Dacă nu există un televizor, atunci există cel puţin un aparat de radio; mai există fonograful mecanic sau electric, care nu costă prea mult şi nici nu cere măcar cumpărarea unui mare număr de discuri, fiindcă acestea se pot obţine şi prin circuitul împrumutului. Dincolo de zidurile casei mai există şi cinematograful, ieftinul şi micul cinematograf de cartier sau parohial unde, adesea, pentru 200 de lire, eşti pus să înghiţi două drame cutremurătoare între orele 16 şi 20. Problema nu este aceea de a nega în orice condiţii cinematograful, televiziunea, radioul sau discurile (în legătură cu acestea din urmă, aş fi încântat dacă ele ar da naştere unei generaţii care să iubească muzica mai mult decât a iubit-o, în general, generaţia noastră); problema ce se pune este măsura. Nu mai mult de un anumit număr de ore pe zi; nu mai mult de atâtea ore pe săptămână; este bine ca părinţii să fixeze reguli rigide, chiar, şi să definească cu precizie durata de timp pe care copiii o pot dedica "receptării", întotdeauna extenuantă, a sunetelor şi imaginilor.

Totuşi, mai mult decât ordinul de a întoarce butonul ori de a scoate ştecherul din priză, ar fi de preferat să sădim în copiii noştri aplecarea pentru un mod de a se recrea mult mai cuprinzător, mai activ, mai "selectiv": lectura. Va fi nevoie, poate, de o lungă "campanie pedagogică" împotriva ispitei copiilor de a asista pasivi la lungile emisiuni radiofonice şi de televiziune, pentru a-i face să se îndrăgostească de lectură care la început oboseşte, care este întotdeauna un efort intelectual.

După părerea mea, unul dintre mijloacele cele mai eficiente este să-i deprindem pe copii să asculte timp de o jumătate de oră lectură făcută de părinţi, seara, când sunt în pat şi aşteaptă să adoarmă. Vorbind drept, acest lucru ar trebui să-l facă tatăl; dar câte lucruri „importante”, mai importante decât contactul spiritual cu copiii, nu vin să scoată taţii din cameră, dacă nu ar fi decât ţigara fumată ca să treacă timpul după cină! Astfel că, practic, lectura o face mama (iar când tatăl, devenit gelos din cauza corului "Mamă, în seara esta ne citeşti?", încearcă să reproducă, el, scena familială, este pe bună dreptate fluierat, fiindcă "mama citeşte cu mai mult sentiment"). 

Lecturile mamei, sau ale tatălui, pot fi şi modalitatea cea mai bună de a stabili primul contact al copiilor cu cărţile (şi problemele) care depăşesc posibilităţile lor momentane, care cer să se omită unele pasaje sau să se introducă unele comentarii ilustrative. Îmi aduc aminte de o mamă care, pe vremea când eram mic, îşi desfăta copiii adolescenţi cu romanul Război şi pace sărind multe capitole şi răspunzând la unele întrebări legate de faptele istorice; am ascultat-o multe seri pe o altă mamă, care trezea emoţia copiilor abia trecuţi de zece ani citind descrierea evenimentelor din Glorioasa Spanie republicană trăite şi povestite de Costancia de la Mora. Acea jumătate de oră din timpul serii, deci, nu numai că va stârni plăcerea de a citi cărţi, şi cărţi bune, dar va da loc celui mai profund şi mai natural contact spiritual cu copiii.

L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice