Copiii scriitori şi editori

Copiii scriitori şi editori

Există totuşi opere scrise fără ca eu să ştiu ceva despre ele şi chiar ţinute ascunse cu grijă de cea mai nevinovată privire pe care le-aş putea-o adresa, opere care sunt redactate în cinstea mea şi îmi sunt înmânate solemn cu ocazia zilei mele de naştere. Lucrul se întâmpla cam prin anii când copiii urmează şcoala elementară: sunt darurile copiilor cu vârsta între cinci şi zece ani şi ele cer complicitatea şi sfaturile materne. Soţia mea a vrut să continue în felul acesta o tradiţie a familiei mele, aceea a cărţilor-daruri pe care eu şi fraţii mei le pregăteam cu grijă sub îndrumarea discretă a mamei în vederea sărbătoririi tatălui meu. 

Cred că este o ,"descoperire" care sprijină foarte eficient formarea culturală şi intelectuală a copiilor. Copilul înfruntă o sarcină intelectuală de o anumită anvergură şi de lungă durată iar înfruntarea este pornită din dragoste şi din ambiţie, prin urmare, de bunăvoie; ea are o scadenţă, lucru foarte important chiar şi pentru munca adulţilor. Nu trebuie să ne temem prea mult dacă copilul vrea să atace teme vaste; am mai spus într-unul din capitolele precedente că nevârstnicul simte nevoia de a construi în mintea sa "cadre" generale; cartea scrisă pentru a fi dăruită poate fi o ocazie foarte bună pentru a construi un atare "cadru" (din "activitatea editoriala" casnică a două generaţii îmi amintesc de Rasele umane, de Geografia universală în trei volume, de Dicţionarul limbii italiene, de Istoria Statelor Unite, toate fiind opere scrise în primii ani de şcoală, deci cam la vârsta de şase pâna la opt ani). Interesul pentru "eseistică" se va naşte însă numai după ce copilul va creşte. 

Să nu se spună că exemplele pe care le dau sunt valabile numai în cazul unei familii de intelectuali. Nu este aşa. Copiii mai mici şi mai mari din cele mai diferite familii desenează şi pictează de-a lungul anilor fără ca părinţii să fie artişti şi adesea fără ca în casă să existe măcar o singură carte de artă; toţi copiii din toate familiile pot, trebuie să scrie povestiri, romane, drame, "eseuri" aşa cum toţi scriu la şcoală "compuneri" fără să facă parte din familii de scriitori şi fără să-şi propună să devină ei înşişi scriitori. Nu neg că imensul număr de "reviste" editate acasă de "directori" foarte tineri, reviste strânse în arhiva unei familii de intelectuali din "a treia generaţie", sunt rodul unei pasiuni şi al unei tradiţii familiale preocupate de gazetăria liberă (la nevoie chiar clandestina). Totuşi, consider că a participa, măcar o singură dată în viaţă, la "editarea" unui ziar autonom, liber, scris de tineri, de membrii unei familii, de un grup de prieteni, de locuitorii unui cartier, de elevii unei clase sau şcoli este o experienţă foarte fructuoasă ce poate fi făcută de orice copil. În cazul acestui gen de gazetărie tirajul nu prezintă importanţa; numărul cititorilor poate coincide cu numărul membrilor comitetului de redacţie (plus familiile lor), lucru pe care îl ştiu valoroşii noştri profesori atunci când învaţă pe foarte tinerii lor elevi să editeze şi să redacteze "Ziarul clasei" destinat clasei însăşi.

L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice