Urieșii, Legende populare

Urieșii

aÎnaintea nostră au trăit, cum or fi trăit, urieșii. Multe nu știm despre dânșii. De vorbit, vorbește lumea, care încotro, fel și chipuri, despre viața lor, dar tot pe achipuite. Că ei s-au dus de mult de tot pe fața pământului acestuia, pe care ni l-au lăsat de moștenire. De unde și cum s-au dus, nu știm și n-avem de unde ști. Poate li s-a făcut și lor lihamite, bieții, de atâta chin și de atâta necaz și, înciudându-se pe viață, or fi blestemat pământul și în urma blestemului vor fi murit. Așa zic unii. Și la dreptul vorbind, cum n-aveau să se înciude și cum n-aveau să moară blestemând, când pământul care-i crescuse și-i hrănise, nu-i mai putea hrăni acum? Nu vedeți? Pe noi, care suntem te miri ce și mai nimica, mai-mai că nu ne mai ține sărmanul pământ, d-apoi pe urieși! De aceea, Dumnezeu s-a arătat foarte înțelept. Când a văzut că nu mai este nici un chip cu urieșii aceia, când a văzut, cu ochii înțelepciunii lui, că urieșii își trăiseră traiul, a poruncit grabnic să mai guste ei de-acolo înainte și moartea, măcar că-și închipuiau că au să poată stăpâni pământul lui Dumnezeu în vecii vecilor.a

aDar până să-și guste moartea, și-au gustat multă vreme viața. De mari - erau mari strașnic, că doar de ce li se zicea urieși. N-aveți decât să vă uitați și să judecați singuri după mormântul fetei de urieși, care se află în fața satului Sârbi, ținutul Dorohoiului. Și băgați bine de seamă! Acolo-i îngropată o fată de 7 ani, iar mormântu-i lung, cât vezi cu ochii, ca o spinare de deal, cât ține zarea spre asfințitul soarelui. Tot așa, când s-au găsit ciolane de urieș la Sulița, ținutul Botoșanilor, se minuna lumea!...Și așa, ca toate lucrurile și ca toate făpturile, își au urieșii povestea lor. Așa, nu mai departe, când era trimeasă fata ceea de urieș s-aducă sita din Cordun, de la vreun megieș, ease întindea spre partea locului, pășea de trei ori și venea înapoi. Oriunde ai fi vrut să meargă, singură-și tăia calea, ca toți urieșii. 

Și umblând fata cea de urieș pe câmp, într-o vale, găsește niște oameni de-ai noștri, arând. Și n-are de lucru? Îi ia binișor cu plug, cu boi, cu totului tot și, punându-i în palmă, îi duce acasă. aZice:

- Iaca, mamă, ce fel de furnici am găsit eu!...

-Dă-le pace, draga mamei. Nu-i omorâ, căci, după moartea noastră, neamul lor are să stăpânească pământul lui Dumnezeu!...

- Doamne, mamă, Doamne! Niște bicisnici ca dânșii au să vie după noi? Ei au să se laude cu acopermintele mormintelor noastre?...Și plângând așa fata, i-a căzut o lacrimă-n palmă. Lacrima, fără zăbavă, a înecat oameni și boi și totului tot. Că era o lacrimă de urieș...

aUrieși-urieși, dar și vremea urieșilor acum se-mplinise. Și ei, ca-n ceasul morții îsi făceau de cap. Se jucau cât nu ți-i vremea, cu luna și cu soarele, de nu se stăveau nici pic de răul lor. Ba, se cumpăneau a se împotrivi și lui Dumnezeu sfântul, care le dădea mereu de grijă să se astâmpere și să nu se sghihuiască, c-au să deie de boală. Urieșii nu ședeau binișor, ci se jucau cu luna și soarele, vrând, într-o bună dimineață, să facă ei așa un chip, încât să înfigă cuțitul în podelele cerului și astfel, din cer, să curgă pâraie de lapte dulce, dacă v-au mai auzit urechile o bâzdâganie cxa asta! Și-a slobozit Dumnezeu atunci izvoarele cerului și-a dat drumul potopului celui dintâi și socotiți că a fript cu asta pielea urieșilor? Dar ei nici gând n-aveau să se-nece, obraznicii! Era apa mare, nici vorbă. Dar ce ți-era bun? Că urieșii rămâneau cu capetele afară, sus, la Dumnezeu.a

aCe să facă atunci și Dumnezeu? A pornit alt rând de potop, mai grozav. Păsările cerului s-au năpustit asupra lor, le-au mâncat capetele și cu asta le-a venit de hac Dumnezeu. S-au dus, s-au stins de mult urieșii. Dar ei n-au uitat să ne lase moștenire mormintele lor, care se ivesc ici și colo pe fața pământului. Și așa nici noi, nu vom uita să lăsăm mormintele noastre moștenire urmașilor noștri, care au să fie, nici mai mari, nici mai mititei, decât cum se aude: Doisprezece au să-ncapă-n voia-i cea mai bună într-un cuptor. Și-apoi azi nu vezi, cum este? Acum ești mic, acum ești mare, acum nu mai ești deloc!a

(D. Furtună, Izvodiri din bătrâni, Firicele de iarbă, București, Ed minerva, 1973, p. 271-273)

Urieșii, Legende populare românești