Legenda Mânăstirii Putna
Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Săhastru. Îi zicea lumea săhastru pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer, de Dumnezeu, pentru a face bine oamenilor rătăciți prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica.
Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Vițeului, Ștefan și cu un argat de-al său. El a fost dovedit de dușmani și căta acum un loc de odihnă. Și s-a așezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el așa, iacă vede o lumină în fereastră la Săhastru, căci atunci el își făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi.
Ajunși acolo, Ștefan bate în ușă.
- Cine-i acolo? întreabă Daniil.
- Om bun, răspunde Ștefan.
- Dacă e om bun, să intre!
Ei intrară înăuntru.
- Ce-ai pățit de-ai venit și pe la mine?
Năcăjit și amărât cum era, nu zise nimic.
- Eu știu ce-i cu tine. De mă asculți ce ți-oi spune eu, să știi că dovedești păgânătatea! Altminteri e rău!
- Jur pe feciorul meu că ți-oi asculta toate poruncile!
- Atunci, pune urechea la piciorul meu stâng! Ce auzi?
- Ce s-aud? Numai plânsete și jăluiri.
- Bine zici! Acestea, Ștefane, să știi că-s jăluirile țării! Pune amu urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi?
- Amu aud cântece frumoase.
- Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mânăstire!
- Dar unde cântă? întrebă Ștefan.
- Știi unde, Ștefane?! Iacă colo acel deal, suie mâni desdedimineață pe el și trage cu arcul, iar unde o să găsești săgeata înfiptă, să știi că de acolo se aude cântând!
- Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare că tare flămânzi suntem!
- Bine dar eu, Ștefane, nu mănânc nimic. De unde să-ți pot da ceva?
- Caută, părinte, că nu ne mai putem ține pe picioare de flămânzi!
Căută Daniil în toate părțile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu și lui Ștefan o bucățică, și argatului, și-i mai rămase și lui un pic; că erau blagoslovită prescurea ce le-o dăduse.
După ce au terminat ei ospățul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastru a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la ușă:
- Scoală, Stefane, și du-te!
Ei se sculară pe-ndată și se suiră sus pe deal. Scoate Ștefan arcul și trage, dar săgeata s-a împlântat hăt în pădure. Pe-ndată ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mânăstirea, când erau numai doi! Atunci se duce Ștefan noaptea, la Volovăț, și ia biserica de acolo și până-n ziuă o aduce aici. Tot până la ziuă o și proptește. Însă nici nu o proptește bine, când iată vede venind pe turci. Ei au văzut pe Ștefan când a dus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ștefan, văzând aceasta, intră în biserică și se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape.
Ascultându-i ruga, dădu o ceață grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră și începuse a se omorâ între ei decât doi ofițeri care, de frică ca Ștefan să nu-i ucidă, o luară la fugă. Pierind cu toții, cerul începuse să se lumineze, Ștefan bucuros, merse la Suceava și aduse meșteri ca să zidească o mânăstire mândră. Au fost aduși și din Țara Românească mulți robi ca să locuiască pe aici.
Din unul din aceia mă trag și eu. Această poveste mi-au spus-o și mie bătrâni, ș-o spun și eu urmașilor mei.
(Revista Tudor Pamfile, V, 1927)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu