CRENGI

 Notă

Volumul de față cuprinde versuri puse la punct de autor, care nu au fost tipărite în niciunul din volumele apărute până acum. Unele au fost publicate în reviste, altele au zăcut răzlețe prin sertare, din anul 1943 pînă azi. Socotim necesar să fie publicată din nou poezia Într-o zi din volumul Frunzele tale -1968- deoarece, fără vina editurii, s-au strecurat două greșeli de sens la descifrarea textului inedit. 

Mitzura și Baruțu T. Arghezi, Martie 1969

Tudor Arghezi

CRENGI

VERSURI DESCĂLȚATE

Ce stai, omule, în ruinele acestea singuratice și plîngi ?
Plîng berzele zilelor ce trec cu-o àripă neagră, cu-o àripă albă,
Plîng zilele care trec moarte.
Plîng copiii fără părinți,
Plîng ființele flămînde în pădurile nopții, fiarele, șerpii, vietățile crude și blînde.
Plîng femeile înşelate, plîng bărbaţii minţiţi.
Plîng oamenii supuși,
Plîng oamenii fără speranțe.
Plîng păsările și vitele ucise ca să fie mîncate,
Și-mi plîng toate multele subtimpuri pierdute.
Îmi plîng păcatele. Plîng că timpurile nu se mai întorc.
Plîng că omul se duce și se întoarce uitîndu-se numai în pămînt,
Ca și cum își caută mormîntul.
Mă plîng pe mine, cel cîntat de tine.

1960

INSCRIPȚIE

Ai trăit destul, maestre,

Scriind măgării de-aceste

Cum citesc și se îngînă

În fitece săptămînă - 

Ba le crezi și geniale

De prostești și de banale. 

Nu-ți rămîn zile prea multe

Tălpile să mai te-asculte.

Lasă versurile baltă

Pînă-n lumea ceealaltă.

Că acolo nu-i măcar

Nicio urmă de tipar.

Lagărul Tîrgu-Jiu, 1943

ÎMPĂRATUL

Un zgrìpțore arată pe-mpărat

Cu două pliscuri mari și ghiare, 

Pe steaguri, pe hotare, ridicat

A încruntare și amenințare.

Un plisc în răsărit și altul în apus

Vor să-nsemneze, bine să se vadă, 

Că două pliscuri năzuiesc mai sus

Decât un cioc de pasăre de pradă, 

Și mai departe, cît pămîntul tot.

Dar de se-nnalță-n cer adînc, leșină,

Căci àripile-a-l duce mult nu pot,

Și se întoarce la coteț, găină. 

1947

CIORBA

- <<Cînd îmi cade-o muscă-n ciorbă, 

Arunc ciorba, fără vorbă>>,

Spune unul. - <<Eu, - răspunde

Altul, - nu mă pot ascunde,

Am alt soi de meșteșug.

Eu scot musca și o sug

Și-o arunc pe ea, nu ciorba. 

Asta fiindcă vine vorba. >>

1947

CREION

E-o burtă fiecare îmbrăcată, 

Și burta-ncepe de la beregată, 

Subt altă burtă-ntre urechi,

Osînză nouă pe slănini mai vechi.

A treia burtă și a patra burtă

Făptura lor mai lată decît scurtă

Se poartă în nădragii de la spate

Ca doi dăsagi de mare sănătate.

Sătui și grași între flămînzi,

Din ce în ce mai plini și mai rotunzi.

Cînd toată lumea-i pielea de pe oase

Lor li se fac și buzele mai groase

Și pleoapele și nasul, și ochii blegi agale, 

Intră-n desenul altor animale,

Căci și surîsul pripășit pe gură

Nu se mai ține pe figură

Și parcă rătăcește nevăzut

Pe zîmbetul mai strîns, de la șezut.

1947

ORA CONFUZĂ

Nu aș voì nici să mă plîng și nici să gem,
N-aș mai voì acum nici să blestèm,
Nici dușmănia făr-asemănare
Nu mă mai turbură și doare.
Nu mi-e mînie, nu mi-e deznădejde.
Cu alte umbre ceasul se-nnădeşte,
Nelămurit; șoptit a rugăciune,
Și nu pot ști nimic din ce-am a spune
Și nu am cui, căci nu-nțelege nime
Cum nici eu nu-nţeleg ce e cu mine.
Te iau duhovnic, suflete,-n tăcere
Ești tu măcar, sau sufăr de-o părere ?
Ca să te am eu, bobule de rouă,
M-am împărțit ca ziua, pe din două,
Și m-am gîndit că partea pămîntească
Celeialalte poate să se spovedească.
Dar ce să-ți spui ? că n-am nimic de spus,
O ceață mă pătrunde, pare că de sus,
Și alta vine nu știu de unde a venit,
Parc-aș trăi și parc-aș fi murit,
Parcă aș fi și parcă aș fi fost,
Parcă-s pribeag și fără adăpost.
Un pai, o pleavă, un scaiete,
O ușe fără de părete
Sau o fereastră-n gol.
Nu pot nici să mă culc nici să mă scol
Și mă trezesc cu cineva umblînd,
Și zic că poate-ar fi un gînd,
Dar gîndul mi-e și el nedeslușit,
De cine a intrat, de cine a ieșit
Din camerile mele, călcate pe furiș
Fără păreți și-acoperiș.
Mi-e frică de ceva. Pe-aci, pe undeva,
Se tot petrece, tot cîte ceva,
Taine ursuze, chipuri de secunde.
Nimicul se-mpletește și se-ascunde.
Decînd mă știu și m-am simțit mă-mbie
O viață petrecută-n agonie
Un început fără sfîrșit știut
Și un sfîrșit mereu fără-nceput.

1950-1953

UN OM

Cîtu-i de mare el și ea de mică
Pe om îl duce-n gură o furnică.
El e spătos și îndrăzneț pe față,
Dar tremură ca un crîmpei de ață,
Și e fățarnic și mișel,
Cînd sfinx, cînd taur, cînd cățel,
În viață,-n stihuri și în proză
Și-n ne-ntrerupta lui metamorfoză.
Și are, și nu are nume,
Dar are-o mie de costume
În sufletu-i ca un dulap
Pentru un singur și același cap.
Lingău, obraznic, mistic sau păgîn,
E și strein și-i și român.
De cîte ori poruncă-i este dată
Te spurcă, te mînjeşte, te arată.
Ființa lui în carne și postumă
S-a încleit din bale, zgîrci și gumă.
După stăpîni și-mprejurare,
Se face minuscùl și mare
Și-ncepe să se-ntindă
Că-i dau urechile de grindă.
Dar de odată iar îți vine
Pe brînci, pe burtă sau pe vine,
Frecîndu-se și mîngîindu- se de tine.
Ieri nu erai nimica,
Azi îl apucă frica
Să nu învii, din vatră, după uşe,
Din pulbere și din cenuşe,
Și să nu-nceapă pajura crăiască
Din cer senin, hulit, să te-ndrăgească.
Atuncea, groaza, pe de-a-ndoase
Îi intră și îi clănțăne în oase.

Ce poți să faci cu-asemenea potaie ?
Duminica o sfîntă de bătaie.

1950 - 1953

DA, EȘTI TU

Adesea, nu știu care Orișicine

Jignește cînd un zbor, cînd o nuanță

Și se trudește dintre el și tine

A micșora legitima distanță.

Nu-i prost detot și nici detot deștept

Dar totuș, reprezintă un total

Care-l oprește, crede, pe nedrept,

Să-ți fie-n gloată cel puțin egal.

E-ncredințat că-n rîvnă și solie

Ești pezevenghi și tu cîte nițel,

Că învîrtești și tu o șmecherie

Și că-n principiu ești meschin ca el.

Ar fi putut ieși mai bun ca tine,

De n-ar avea și altă meserie,

Și-ar potrivi silabele mai bine,

Căci Orișicine într-ascuns și scrie.

Îi pare rău că n-a zvîcnit la vreme

Ținut în loc, de-o slujbă, de un socru,

Și bietul sterp surîde însă geme

De a se ști ajuns, dar mediocru.

Înfricoșat că ești și că el nu-i

Te-așteaptă, ca păianjenul, pitit,

Și-avînd nevoie de micimea lui

Te face să pricepi mai deslușit.

Corci lepădați de steaua călătoare

Mi-ați amărît o viață zi de zi.

Erați cu toții puși pe îngrășare

Convinși că vlaga nu va putrezi.

Am ostenit de-a lungul și de-a latul

Purtînd povara geamănă a crucii.

V-am înghițit în pîine și scuipatul

Și-n fundul ceștii v-am gustat și mucii.

Cel care vede umbra prin părete

E răzbunat că tace-n el și scrie.

De n-am puteri, am cel puțin caiete

Și petice tăcute de hîrtie.

Te recunoști pe ici, pe colo, ins,

De ți se taie pofta și dezmățul?

Atât voiam și-am vrut-o într-adins,

Nu să te-arăt în iarmaroc cu bățul,

Ci să-ți restitui, iartă de zăbavă,

Un strop dintr-o căldare de otravă.

1950-1953

LENEȘUL

Deșì-l cheamă Peneș,

Era mic și leneș.

Nu s-ar fi dat, 

De somn, jos din pat.

Seara cum venea,

Căsca, moțăia, 

Și de-atît căscat

S-a mai și-ngrășat.

Cînd cînta cocoșul

Sta de-a cocoloșul.

Nici nu se trezea

Că iar adormea.

Tata, mama, baba,

Îl strigau degeaba:

<<Haide, maică, scoală,

C-a sunat la școală>>.

Pînă ce-ntr-o zi,

Uite ce-l trezi:

Un țînțar cu glas

L-a ciupit de nas.

Și-a sărit, vezi bine,

Din pat, de rușine,

Că-l rîdea, sărmanul,

Pînă și curcanul.

Și-și trase ițarii,

Dacă și țînțarii

S-au sculat la treabă.

Haide! și degrabă.

Și de-atuncea, Peneș

Nu mai este leneș,

Și cred c-o să iasă

Cel dintîi din clasă.

Sprinten, mititel,

Rîde-acuma el,

Dacă somnoroșii

Nu aud cocoșii. 

1953