A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest
împărat avea un fecior şi o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl
îngropă cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la
biserică, fata împăratului ceru a merge şi dânsa să-l petreacă. Aşa de păzită
era fata aceasta de tată-său, încât până atunci nici soarele nu-i văzuse
feţişoara, nici vântul nu-i bătuse părişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă
părul despletit pe spate, şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi
aşa gătită îi şedea şi mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba, ea era
foarte frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel
mic al ei nu le punea.
Când o văzu aşa de gingaşă şi de plăpândă, rămase cu ochii zgâiţi la dânsa.
Şi aşa de
puţintică şi drăgălaşe mai era, încât s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase şi mort şi tot uitându-se la dânsa. Atunci veni un vântişor
lin şi uşor, de-i resfiră pletele; iară ea simţi că un fior rece i se strecoară
prin inimă.
Cum, cum, îngropară mortul şi toată lumea se întoarse acasă.
Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era de treabă, smerit şi sfiicios ca o fată mare. Toţi
feciorii de boieri aveau pizmă pe dânsul şi-i puseseră gând rău. Nu-i găsea
însă nici o pricină, ca să puie mâna pe dânsul. Fiul văduvei întrecuse pe toţi
boierii şi împăraţii la boi şi la stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus
ochii pe dânsul d-ar fi fost într-o mie. Ş-apoi era dulce la cuvântare. Curgea
graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai sătura cineva de dânsul ascultându-l.
De la moartea fratelui său, fata nu se prea simţea bine. Ba c-o fi una, ba
c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, şi toate descântătoresele
şi vracii nu-i putură da de leac.
Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu
ştie la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea
însă nu spunea minciuni, se pomenise şi ea aşa. D-apoi când află tată-său că
fie-sa are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc şi
pârjol. Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăţi înaintea
lui nu era cu putinţă. Porunci deci ca numaidecât să se adune Sfatul împărăţiei
în taină, ca să otărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o aşa
nelegiuire şi ca să se spele ruşinea ce adusese ea părului cărunţit al tatălui
său.
Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste,
fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alţii
ca să-i scoată ochii şi să se gonească în pustietăţi spre a fi mâncată de fiare
sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât şi să se dea pe
Dunăre.
Tocmai pe atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea pe acolo
în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecât se învoiră, şi hotărârea fu
gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului.
Toţi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Însă ca una ce este
fată de împărat, şi ca una ce trebuie să fi săvârşit nelegiuirea cu un om,
carele şi acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu
vrea să spuie pe adevăratul nelegiuit, şi pentru că Sfatul împărăţiei nu poate
să-l ghicească. Cum hotărâră, aşa şi făcură.
Împăratul porunci, şi numaidecât se aduse un boloboc mare; puse de-l smoli
şi, băgând într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă
bolobocul bine, şi îl dete pe Dunăre.
Pe când însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat,
mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalâc şi le dete pe sub ascuns o
copaie de mere, două azime şi un fedeleş cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni.
Se duse butoiul pe Dunăre trei zile şi trei nopţi, fără a se opri undeva.
Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată îşi plângea nevinovăţia cu nişte
graiuri de-ţi rupea băierile inimei, iară bietul băiat, şi el nevinovat ca şi
dânsa, o mângâia şi nu o lăsa să-şi piarză nădejdea de la Dumnezeu. Când, ce să
vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineaţă, bolobocul se loveşte de un buştean
şi se sparge. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile
Dunării, şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa îl dase la margine.
Ieşiră deci la uscat dosădiţii de ei, şi dară mulţumiră lui Dumnezeu că
le-a scăpat zilele, şi-i făcură să mai vază o dată lumina.
Apucară pe o potecă şi intrară într-un bunget de pădure. Aci o luară apoi
pe o pârtie, şi merse, şi merse, până ce văzu că se deschide o poieniţă. În
astă poieniţă dete de nişte case foarte frumoase, bătătura cărora era câmpul cu
florile. Toate lucrurile în această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. Toate
catrafusele îşi aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. Când voiai ceva, era
destul numai să porunceşti şi îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te masă,
ridică-te masă.
Trecură mulţi ani de la această întâmplare. Împăratul îşi uitase de fiica
sa. Fata de împărat şi fiul văduvei se învoiseră şi se însoţiseră. Nici unul din
amândoi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viaţa lui nu
alunecase până atunci, era curat, cum îl făcuse mă-sa; şi pe fata împăratului o
găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata când o goni tată-său se
născu, şi se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecând bine,
îşi uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea şi-i
ferea de rele. Atâta numai că p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi
fost la sfârşitul pământului.
Într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vânătoare. El se
încumese a răzbi mai înăuntru pădurei decât altă dată. Şi, din vânat în vânat,
el se rătăci. Orbăcăi în sus, căută în jos şi peste poteca pe care să iasă la
lumină nu putea să dea. Se luase de gânduri. Când, iacă dă în poieniţa cu
casele. Văzu şi casele. El se minună când văzu aşa casă frumoasă într-o astfel
de sălbăticime de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă
acolo, căci ochii nu-i dase în geană de nu ştiu cât timp.
Mai întâi îşi trimise sluga care nu se despărţise de dânsul nici cât ai
scăpăra. El se întoarse şi spuse împăratului că este priimit a
găzdui acolo cu dragă inimă. Intrând împăratul, îşi trimise sluga la bucătărie
să-i frigă două potârnichi din cele ce vânase el. După ce aşeză potârnichile în
frigare şi le puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu şi auzi îl buimăcise.
Toate lucruşoarele vorbeau în casa aceea, până şi oalele şi vătraiul.
La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga
împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovăiau aceste oale.
– Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul.
– Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce eşti, că au fiert şi maţele din
tine.
Şi căscând gura la dânsele, sluga uită şi potârniche şi tot. Când se deşteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum.
Se bocea biet şi se tânguia de-i plângeai de milă.
Fata împăratului îl linişti spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte
pentru această greşeală.
Apoi trimise şi pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stând de vorbă,
stăpânul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stâlpit când văzu masa
viind singură, talerele, lingurile şi celelalte tacâmuri cu vătaşii lor şi le
aşezau careşi pre unde. Veniră bucatele şi mâncară. După ce sfârşiră de mâncat
şedeau la vorbă, când în loc de a se strânge masa, văzură că lingurile încep a
sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvântul lui.
Împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezgheţat
şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dânsul de vorbă.
Atunci gazda, ca să facă pace, zise:
– Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă.
– Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l
căutăm.
– Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa şi te cară de aci.
Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-şi iasă din
bănuială, căci el nu se ştia vinovat.
Atunci, trăgându-i încălţămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din
cizma împăratului.
Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul
ăsta.
Împăratul se făcu ca sfecla de roşu de ruşinea ce păţi şi zise încâlcindu-se
de ciudă:
– Arată-ţi, Doamne, minunea ta! Nu ştiu la sufletul meu de nici un furt.
N-am băgat eu lingura în cizmă.
– Cum nu ştii dumneata, zise şi gazda, despre lingură, asemenea nu ştiu
nici eu până în ziua de azi cu cine am făcut copilaşul ăsta.
Atunci, cunoscându-se, se îmbrăţişară şi se iertară unul pe altul.
Fata de împărat mulţumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gând de a
pus în boloboc împreună cu dânsa pe junele cu care ea s-a însoţit mai pe urmă;
căci el s-a îndrăgostit de dânsa, a iubit-o şi a îngrijit-o ca pe o soţie
credincioasă.
Împăratul nu ştia cum s-o mai mângâie, cunoscându-i nevinovăţia. Lăudă şi
pe soţul ei pentru buna sa purtare de grijă, şi cu toţii împreună se întoarseră
la scaunul împărăţiei, dând mărire lui Dumnezeu că nevinovăţia a ieşit deasupra
ca untul de lemn.
Petre Ispirescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu