Piatra Teiului, Legendă

Piatra teiului

A fost, a fost, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. Pe când puricii se potcoveau cu 99 de oca de fier şi săreau până în cer, şi tot li se părea uşor. 
Ducă-se pe pustii se prinse tovărăşie într-o noapte cu Sfarmă-Piatră, cu Strâmbă-Lemne şi cu Noureanu, ca să aducă potop în ţara Moldovei. Scaraoschi şi Sfarmă-Piatră se urcară pe vârful Ceahlăului, iar Strâmbă-Lemne şi Noureanu pe Dealul Doamnei, şi stătură puţin în nemişcare, ca patru matahale din ceea lume. Deodată un şuier grozav porni de sus de pe Ceahlău şi se pogorâ prin văi, clătinând pădurile şi spăimântând plaiurile. Toată firea omenească se oţărâ şi se cuprinse de o mare spaimă: câinii lătrau, vitele răgeau, caii nechezau, cucuvalele se văitau şi luna se ascundea după nori. Deodată, Strâmbă-Lemne se izbi peste codri, suflând ca un crivăţ de toamnă, vâjâind şi sucind copacii cei mai înalţi, brazii cei mai tari, stejarii cei mai bătrâni; Noureanu întinse nori negri pe toată faţa cerului şi le porunci să verse potop de ploaie peste ţară; Sfarmă-Piatră totodată începu a repezi stâncile de pe vârful munţilor, încât nu se mai auzea nici în cer nici pe pământ. Vântul sufla turbat, codrii pârâiau, norii tunau, apele clocoteau, stâncile se sfărâmau şi trăzneau, iar Scaraoschi râdea cu hohot din vârful Ceahlăului. Trei zile şi trei nopţi, şiroaiele au curs mereu din cer pe plaiul munţilor, de pe plai în vale şi din vale în Bistriţa, care atât de mult crescuse, încât şoimii de pe stâncile Bicazului se temeau să nu le înece cuiburile. Mare urgie era, de care să ferească Dumnezeu! Trei zile şi trei nopţi românii n-au închis ochii! În sfârşit, a treia noapte, înainte de cântători, Scaraoschi smuci o stâncă mare ce era soră cu Panaghia din vârful Ceahlăului, o luă în căngi şi se înălţă cu dânsa în văzduh, pentru ca să o arunce în mijlocul Bistriţei. El voia, ucigă-l crucea! să iezească Bistriţa şi să înece Moldova! Dar deodată cucurigul unui cocoş se ridică până la el; şi atunci stânca îi căzu din ghiare, luna se ivi iarăşi, furtuna încetă pe loc, cerul se acoperi iară de stele, şi Bistriţa scăzu încet, încât plutaşii nu mai aveau frică de dânsa.  

Peste câtăva vreme, un mocan se urcă pe stâncă şi sădi pe frunte-i o cruce de teiu, pentru ca să depărteze dracii de dânsa. Acea cruce se prefăcu într-un copăcel şi de atunci stânca se numeşte Piatra Teiului. Când vine seara, femeile şi copiii nu îndrăznesc a se uita la ea; iar flăcăii trec iute pe lângă dânsa şi-şi fac cruce, căci şi acum, pe vremi rele, se arată câte o dată o matahală neagră călare pe vârful ei.

(Ov. Densusianu, Tradiţii şi legende populare, Bucureşti, f.a., p. 37-39)

Piatra Teiului, Legendă; Legende populare româneşti