A fost odată un împărat, şi el avea trei feciori. Când
le-a venit şi lor vremea de însurătoare, le-a zis împăratul:
– Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă
căutaţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rândul oamenilor.
– Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care
ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mâna, se gătiră, care
mai de care, să plece mai curând.
Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care
avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi
învoiala se şi făcu.
Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum
ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt
împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi
el cu dânsa.
Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în
peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea
întruna să caute a se căpătui şi el. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu
zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi
el, ştii, cam în dorul lelii.
Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el
picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă
pe o cărare ce întâlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se
duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase
drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa
de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dânsa.
Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo
jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva,
bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sar stropii de apă, când o lovea.
Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la
matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se
măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă
să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din
giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă.
El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da
cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai
este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş
la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care
înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i
mai lua.
Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el
nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile.
În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască
ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită
şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.
Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă
în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse
acasă.
A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap
ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit.
A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea
eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui.
Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară
broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi
aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau
a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge
să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi
aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită
drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl
săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise
cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în
deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite.
Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi
căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că
îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă:
– Asta să fie logodnica mea.
– Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse
atunci broasca. Cuvântul tău a sfărâmat toate farmecele ce mă ţineau
înlănţuită. Tu eşti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma până voi
avea viaţă în mine.
Se sperie oarecum, fiul de împărat, când auzi pe broască
vorbind.
Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei era dulce şi
viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămâie tălpile lipite de locul unde sta.
Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zână
gingaşe, şi plăpândă, şi frumoasă; cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se
opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zâna
a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dânsa nu va putea trăi.
Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci
începeau una, aci lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a
doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să
înştiinţeze şi el pe tătâne-său că a să-şi aducă şi el logodnica.
Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dânsul plecă la
curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se
părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita
înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i
se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de
nu rămânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi.
Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său,
începu să le povestească şiretenia celor ce i se întâmplase. Când ajunse să le
spuie că a zis broaştei: "Tu să fii logodnica mea", toţi se umflară
de râs deodată şi începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu
glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz,
căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai
de care păcălitoare.
Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură
fraţii înaintea tatălui său. Se gândi el: "Acum o mie de vorbe
un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine râde mai la urmă, râde mai
cu folos".
A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară
împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cât se putu mai frumos, ca să-şi
primească nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de
sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, până şi copiii se veseleau de veselia
împăratului.
Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai
împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase,
hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare îşi adusese zestre
însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le priimise împăratul cum se cuvine
împăraţilor şi fiilor de împăraţi.
Ei, dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi
despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură împreună cu logodnicele
lor a grăi despre dânsul cam în dodii.
Îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu
îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă când îl luau în râs, dară toate fură în
deşert, căci, deşi nu mai vorbea de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos,
însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de râdeau, şi chiar se
vorbiră, amândoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai mic de
râs şi ocară, când va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului.
Fiul cel mic al împăratului dacă se duse şi el să-şi
aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dânsul, se dete de
trei ori peste cap şi se făcu om ca toţi oamenii. Vorbiră
ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea
îi răspunse:
– Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată
de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară
blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdară,
împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m-a făcut precum m-ai văzut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te
ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară,
ţiindu-şi firea şi nepierzându-şi cumpătul, el îi mai zise:
– Lasă astea acum. Odată dacă te-am
ales, tu eşti a mea, floncănească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi
aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele.
– La noi este obiceiul, adăogă zâna, ca înainte de a
merge la cununie, să ne îmbăiem.
– Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el.
– De ce să mai facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem aci.
Şi făcând un semn cu mâna, apa eleşteului se trase într-o
parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucitoare de
podoabe, încât la soare te puteai uita, dară la dânsele ba. Aurul cu care erau
poleiţi stâlpii şi ciubucele de pe lângă streaşină licărea de-ţi lua ochii.
Zâna luă de mână pe fiul împăratului şi intră în palat.
Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dânsul, deşi era fecior
de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturi.
Şi fiind gata băile şi apa încropită numai ca laptele
când îl mulge de la oaie, intrară fiecare în câte o baie şi se îmbăiară.
Fiul împăratului nu cuteza să calce pardoseala băii şi pe
velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, de milă sa nu le
strice frumuseţea.
Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi
adusă din meşteşug aşa, încât închipuia fel de fel de flori, de păsări şi câte
nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite şi o lua cu năstrape şi cu căuşe de
aur. Ştergarele erau de mătase şi în ţesătură cu fir de cel mai bun şi cu
mărgăritare.
După ce ieşiră din baie şi se îmbrăcară, trecură prin
grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta.
Zâna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur,
cu patru telegari de mâncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de
sclipeau în faţa soarelui ca cine ştie ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse
el lângă dânsa, un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşa strălucea de orbea
pe cei ce se uitau asupra dânşilor.
Amândoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte
frumoase. Caii porniră. Dară zburau de parcă n-atingeau pământul, iară nu că
mergeau. Într-o clipă ajunseră la împăratul,
tatăl băiatului, carele îl aştepta şi se ciudea de atâta întârziere.
Când îi văzură, toţi înţeleseră că aceasta era femeie de
pe alte tărâmuri, şi lăuda pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi
neaşteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mâlciră, văzând atâta frumuseţe şi
atâta bogăţie. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse sub
soare şi pe la dânşii până atunci. Începură a-şi da coate, a-şi veni în
cunoştinţă şi a se căi de râsul ce făcuseră de fratele lor.
Împăratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul său
cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purtă cu mare
bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încât robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau
ochii de la dânsa şi urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decât vorbele ei,
că mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor
ca să facă şi ele tot ce va vedea pe zâna că face, şi la cununie şi la masă.
Împăratul îşi împlini pofta inimii lui. El dorise, vezi,
să-şi cunune toţi copiii într-o zi, şi aşa şi făcu.
Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare.
După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi
aleseseră fiecare, se prinseră în horă şi jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zâna când juca, părea că n-atinge pământul.
Lumea privea şi i se umplea inima de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului
lor adusese o aşa zână să o domnească. Oamenii se luau la prinsoare că nici în
cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Între acestea veni seara, şi se puse o masă d-alea
împărăteştile. Împrejurul mesei împărăteşti, o mulţime de alte mese erau puse
pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. Se puseră la masă.
Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la
zâna să vază ce face ea ca să facă şi ele, după povaţa soţilor lor.
Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua
câte niţele şi băga în sân. Asemenea făcură şi cumnatele ei. Mâncară şi se
veseliră cât le ceru inima.
Când se sculară de la masă, zâna se duse la împăratul
socru, îi sărută mâna, îi mulţumi, şi, scoţând din sân, de unde băgase bucatele,
un mănunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască.
Odată se umplu locul de un miros aşa de frumos şi strein,
cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire
strigară: "Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră", iară ea,
fără a se mândri, se trase din naintea împăratului cu totul smerită şi se aşeză
lângă soţiorul ei.
În calea ei, începu a curge de printre încreţiturile
hainei sale mărgăritare, de umplu locul; iară mesenii, cu buni, cu proşti, se
plecară şi le adunară.
Ducându-se şi nurorile cele mai mari ale împăratului să-i
mulţumească, îi sărutară şi ele mâna. Când voiră însă a scoate şi ele din sân
ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite
de bucate, încât nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihanii, şi se
făcu un râs de mila lor în toată nunta, încât plecară umilite în cămările lor
ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă.
Atunci mulţimea, cu mic, cu mare, şi împăratul împreună
cu dânsa, strigară într-un grai, că aceşti soţi să-i domnească de aci înainte.
Împăratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa.
Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea
cea cumpătată, se făcu de o iubiră până şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului,
cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele
împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa
lui.
Eram şi eu p-acolo. Şi fiindcă am dobândit şi eu un os de
ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar
crede, m-ar da de minciună.
Petre Ispirescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu