aA fost odată un împărat.
Acel împărat mare şi puternic bătuse pe toţi împăraţii de prin pregiurul lui
şi-i supusese, încât îşi întinsese hotarele împărăţiei sale pe unde a înţărcat
dracul copiii, şi toţi împăraţii cei bătuţi era îndatoraţi a-i da câte un fiu d-ai
săi ca să-i slujească câte zece ani.
La marginea împărăţiei lui
mai era un alt împărat carele, cât a fost tânăr, nu se lăsase să-l bată; când
cădea câte un pârjol asupra ţărei sale, el se făcea luntre şi punte şi-şi scăpa
ţara de nevoie; iară după ce-ajunse la bătrâneţe, se supusese şi el împăratului
celui mare şi tare, fiindcă n-avea încotro. El nu ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească
voia acelui împărat de a-i trimite pe unul din fiii săi, ca să-i slujească:
fiindcă n-avea băieţi, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gânduri.
Grija lui cea mare era ca să nu crează acel împărat că el este zacaş şi se
îndărătniceşte a-i trimite vreun fiu, din care pricină să vină să-i ia
împărăţia, iară el cu fetele lui să moară în ticăloşie, în sărăcie şi cu
ruşine.
Văzând
fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră şi ele de gânduri şi nu ştiau ce
voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă văzură şi văzură că nimic nu-i
este pe plac, fata cea mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă într-o zi la
masă, că de ce este supărat:
– Au purtarea noastră nu-ţi place? îi zise ea. Au supuşii măriei tale sunt
răi şi arţăgoşi de-ţi pricinuiesc atâta mâhnire? Spune şi nouă, tată, cine este
vipera aceea care nu-ţi dă pace şi-ţi otrăveşte bătrâneţele, şi ne făgăduim
chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mâhnirile: căci
numai tu, tată, eşti mângâierea noastră, după cum prea bine ştii; iară noi
niciodată n-am ieşit din cuvântul tău.
– De
asta, aşa este; n-am a mă plânge de nimic. Nu mi-aţi călcat porunca niciodată.
Dară voi, dragele mele, nu puteţi să-mi alinaţi durerea care-mi pătrunde
sufletul. Voi sunteţi fete, şi numai un băiat m-ar scoate din nevoia în care mă
aflu.
– Eu nu înţeleg, zise fata
cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mâhnirilor tale, tată; spune, că eu,
iată, sunt gata a-mi da viaţa pentru tine.
– Ce să
ştiţi voi face, dragele mele! De când sunteţi pe lumea asta albă, voi aţi
îmblat cu furca, cu acul, cu războiul: ştiţi toarce, coase, ţese. Numai un
viteaz mă poate mântui, care să ştie să răsucească buzduganul, să mânuiască
sabia cu vârtute şi să călărească ca un zmeu-paraleu.
– Oricum, tată, spune-ne şi
nouă, că doară nu s-o face gaură în cer, dacă vom şti şi noi ce lucru te
amăraşte.
Dacă văzu împăratul că-l
înteţesc fetele cu rugăciunile, zise:
– Iată, copilele mele de ce
sunt tot trist. Voi ştiţi că nimeni nu s-a putut atinge de împărăţia mea, cât
am fost tânăr, fără să-şi capete alageaua şi fără să se ducă ruşinat de unde a
venit. Acum pârdalnicele de bătrâneţe mi-au secat toată vârtutea; braţul meu e
slăbănogit, nu mai poate să învârtească paloşul de să se cutremure vrăjmaşul.
Şoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era să-mi pierz viaţa până l-am dobândit,
a îmbătrânit şi el; este un răpciugos, abia îşi târâie şi el viaţa de azi pe
mâine. Altădată abia mă arătam înaintea vrăjmaşului şi, să te ţii, pârleo! îi
sfârâia călcâiele dinaintea feţii mele; dară azi, ce să vă mai spui? voi ştiţi
că m-am supus celui mai mare şi mai tare împărat de pe faţa pământului. Însă la
dânsul este obiceiul ca toţi supuşii împărăţiei să-i trămită câte un fiu, să-i
slujească zece ani, şi eu vă am numai pe voi.
– Mă duc eu, tată, zise
fata cea mare, şi mă voi sili din toate puterile mele să te mulţumesc.
– Mă tem să nu te întorci
fără nici o ispravă. Cine ştie ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai
dea nimeni de căpătâi, cât hău!
– Tot ce ştiu, tată, şi mă
făgăduiesc, este că nu te-oi da de ruşine.
– Dacă
este aşa, pregăteşte-te şi te du.
Când auzi fata că tată-său
îi dă voie să meargă, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum;
şi se întorcea numai într-un călcâi, când poruncea şi aşeza lucrurile de
călătorie. Îşi alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărăteşti,
hainele cele mai mândre şi mai bogate şi merinde ca să-i ajungă un an de zile.
aDupă ce tată-său o văzu
gata de plecare, îi dete poveţele părinteşti de cum să se poarte, cum să facă
ca să nu se descopere că e fată. O învăţă tot ce trebuia să ştie un viteaz care
merge la o aşa slujbă înaltă, şi cum să se ferească de bârfeli şi clevete, ca
să nu fie urâtă şi nebăgată în seamă de ceilalţi fii de împărat. Apoi îi zise:
– Pasă cu Dumnezeu, fiica
mea, şi adu-ţi aminte de învăţăturile mele.
Fata ieşi din curte ca
fulgerul; n-o mai ţinea pământul de bucurie; într-o clipă nu se mai văzu. Şi
dacă n-ar fi stat mai încolo să-şi aştepte boierii şi carăle cu merinde,
acestea s-ar fi pierdut, fiindcă nu puteau să se ţină după dânsa.
Împăratul îi ieşi pe de
altă parte înainte, mai la marginea împărăţiei, fără să ştie ea; aşeză îndată
un pod de aramă, se făcu un lup şi se ascunse sub pod. Când era să treacă
fiică-sa, deodată ieşi de subt acel pod, cu dinţii rânjiţi şi clănţănind de te
lua groaza; se uita drept la dânsa cu nişte ochi cari strălucea ca două făclii,
şi se repezi la ea ca să o sfâşie. Fata, care îngheţase sângele în ea de frică,
îşi pierduse cumpătul şi, dacă calul nu făcea o săritură la o parte, lupul
înfigea ghearele într-însa; ea o luă la sănătoasa înapoi. Tată-său, care se
întorsese înaintea ei, ieşi să o întâmpine, şi-i zise:
– Nu-ţi spuneam eu, fata
mea, că nu toate muştele fac miere?
– Aşa este, tată, dară eu
n-am ştiut că, ducându-mă să slujesc unui împărat, am să mă lupt şi cu fiare
sălbatice şi turbate.
– Dacă aşa este, zise
împăratul, şezi acasă de-ţi vezi de fuse şi mosoare, şi Dumnezeu să aibă milă
de mine, ca să nu mă lase a muri ruşinat.
Nu trecu mult şi se ceru şi
fata cea mijlocie să se ducă şi dânsa; şi se lega că ea îşi va pune puterile
cum să-şi sfârşească cu bine slujba ce lua asupră-şi.
După multe rugăciuni şi
făgăduieli, se înduplecă tată-său şi o lăsă şi pe dânsa să se ducă; dară păţi
şi ea ca soru-sa cea mare, şi întâmpinând-o tată-său, când se întorcea, îi
zise:
– Ei, fata mea, nu ţi-am
spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară?
– Adevărat este, tată, aşa
mi-ai zis: dară prea era grozav acel lup. Unde deschisese o gură mare de se mă
îmbuce dintr-o dată, şi unde se uita cu nişte ochi din cari parcă ieşeau nişte
săgeţi de mă săgetau la inimă!
– Şezi acasă dar, îi
răspunse împăratul, de vezi de coada măturei şi de zarzavaturile de la
bucătărie.
Mai trecu ce mai trecu, şi
iată că şi fata cea mică zise tatălui său, într-o zi, când şedeau la masă:
– Tată, lasă-mă şi pe mine
să fac o cercare: lasă-mă, rogu-te, să mă duc şi eu să-mi încerc norocul.
– Deoarece surorile tale
cele mai mari n-au putut-o scoate la căpătâi, mă mir cum îţi mai vine să
vorbeşti de tine, care nu ştii nici cum se mănâncă mămăliga.
Şi se cerca în tot felul
să-i taie pofta de plecare, dar în zadar.
– Pentru dragostea ta,
tată, mai zise ea, voi face pe dracul în patru, numai să izbutesc; însă dacă
Dumnezeu îmi va sta împotrivă, mă voi întoarce iarăşi la tine, şi fără să mă
ruşinez.
Se mai
împotrivi tată-său, se mai codi; dară fiie-sa îl birui cu rugăciunile. La urmă
de tot, zise împăratul:
– Dacă este aşa, iată îţi
dau şi ţie voie, să vedem ce procopseală ai să-mi faci. Ce-aş mai râde să te
văz întorcându-te cu nasul în jos!
– Vei râde, tată, cum ai
râs şi de surorile mele, fără cu toate astea să le scază cinstea.
Fata împăratului, dacă văzu
că tată-său îi dete voie, se gândi mai întâi pe care din boierii mai bătrâni să
ia de povăţuitor. Şi până una-alta, ea îşi aduse aminte de vitejiile tatălui
său din tinereţe şi de calul său. Se duse deci la grajd ca să-şi aleagă şi
ea un cal. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toţi caii din
grajduri, şi de nici unul nu i se prindeau ochii, deşi erau armăsarii şi caii
cei mai buni din toată împărăţia. În cele mai de pe urmă dete şi peste calul
tatălui său din tinereţe, răpciugos, bubos şi zăcând pe coaste. Cum îl văzu, se
uita la el cu milă şi parcă nu se îndura să se depărteze de dânsul.
Calul, dacă văzu aşa, îi
zise:
Se vede că pentru iubirea
ce ai către împăratul, stăpână, te uiţi aşa de galeş la mine. Ce pui de voinic
era în tinereţele lui! Multe izbânzi am mai făcut noi amândoi! Dară de când am
îmbătrânit, nici pe mine n-a mai încălecat altul. Şi dacă mă vezi aşa de
jigărit, este că n-are cine să mă hrănească ca el. Astăzi, uite, de m-ar
îngriji cineva cum să-mi priiască mie, în zece zile m-aş face de nu m-aş da pe
zece ca d-alde ăştia.
Atunci, fata zise:
– Şi cum trebuie să te
îngrijăască?
– Să mă spele în toate
zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca să-l pot
roade, şi pe fiecare zi o baniţă de jăratec.
– Când aş şti că-mi vei fi
de ajutor să sfârşesc ce am pus de gând, mai-mai că aş face aşa precum zici tu!
– Stăpână, zise calul, fă
cercarea asta şi nu te vei căi.
Calul era năzdrăvan.
Fata împăratului îngriji de
cal tocmai precum îi zise el.
La a zecea zi, unde se
scutură odată calul, şi se făcu frumos, gras ca un pepene şi sprinten ca o
căprioară. Apoi, uitându-se vesel la fata împăratului, zise:
– Să-ţi dea Dumnezeu noroc
şi izbândă, stăpâna mea, că m-ai îngrijit şi m-ai făcut să mai fiu odată pe
lume cum doream. Spune-mi tu care este păsul tău, şi porunceşte-mi ce trebuie
să fac.
– Eu voi să merg la
împăratul cel mare şi tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, şi-mi trebuie pe
cineva care să mă povăţuiască. Spune-mi pe care din boieri să aleg?
– Dacă vei merge cu mine,
îi zise calul, habar să n-ai; nu-ţi trebuie pe nimeni. Te voi sluji, cum am
slujit şi pe tată-tău. Numai să m-asculţi.
– Dacă este aşa, de azi în
trei zile plecăm.
– Şi chiar acum dacă
porunceşti, îi răspunse calul.
Fata împăratului, cum auzi
aceasta, puse toate alea la cale pentru drum. Îşi luă nişte haine curate, dară
fără podoabe, niţele merinde şi ceva bani de cheltuială, încălecă calul şi,
venind înaintea tatălui său, îi zise:
– Rămâi cu Dumnezeu, tată,
şi să te găsesc sănătos!
– Cale bună, fata mea, îi
zise tată-său. Toate ca toate, numai poveţele ce ţi-am dat să nu le uiţi
niciodată. Şi la orice nevoie mintea ta să fie pironită la Dumnezeu,
de unde ne vine tot binele şi tot ajutorul.
După ce se făgădui că aşa
va face, fata porni.
Ca şi celelalte fete,
tată-său dete pe de altă parte şi-i ieşi înainte, aşeză iarăşi podul de aramă
şi aştepta acolo.
Pe drum, calul spuse fetei
cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăţia, şi o povăţui ce să facă
ca să scape cu faţa curată. Ajungând la pod, unde se năpusti asupra ei un lup
cu nişte ochi turbaţi şi zgâiţi de băga fiori în oase, cu o gură mare şi cu o
limbă ca de dihanie turbată, cu colţii rânjiţi şi clănţănind de pare că nu
mâncase de o lună de zile; şi când să înfigă ghiarele sale cele sfâşiitoare,
fata dete călcâie calului, şi unde se răpezi asupra lupului cu paloşul în mână
de să-l facă mici fărâmi şi, dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu
paloşul; căci ea nu glumea, fiindcă-şi pusese credinţa în Dumnezeu, şi dorea ca
vrând-nevrând să împlinească slujba ce şi-o luase asupră.
Ea trecu
podul mândră ca un voinic. Tată-său se miră de vitejia ei şi, dând pe de altă
parte, ieşi mult înaintea ei, aşeză un pod de argint, se făcu un leu şi acolo o
aştepta.
Calul spuse fetei peste ce
o să dea şi o învăţă cum să facă să scape şi de astă ispită. Cum ajunse fata la
podul de argint, unde îi ieşi leul înainte cu gura căscată, de să o îmbuce cu
cal cu tot, cu nişte colţi ca cei de fildeş şi cu nişte ghiare ca secerile şi
răcnea de se cutremurau codrii, şi câmpiele vuiau de-ţi lua auzul. Numai uitânduse
cineva la capul lui cel cât baniţa şi la coama aia ce sta rădicată în sus şi
zbârlită, ar fi îngheţat de frică. Dară fata împăratului, îmbărbătată de cal,
se năpusti odată întrînsul cu sabia goală în mână, încât dacă nu fugea leul sub
pod, în patru îl făcea. Atunci trecu podul, mulţumind lui Dumnezeu şi neştiind
ce o mai aştepta.
aFata împăratului, care nu
ieşise din casă de când o făcuse mă-sa, se mira şi sta în loc uimită, văzând
frumuseţile câmpului. Aci îi venea să descalece ca să adune câte un mănunchi de
flori din mulţimea aia ce acoperea văile şi dealurile, flori de cari nu mai
văzuse ea; aci îi venea să se dea la umbră sub câte un copaci nalt şi stufos,
în care miile de paseri cântau fel de fel de cântece, aşa de duioase, de erau
în stare să te adoarmă; şi aci în urmă să se ducă la câte un şipot de apă
limpede ca lacrima ce izvora din câte un colţ de piatră din coastele
dealurilor; susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea
să le vază curgerea lor cea şerpuită ce aluneca pe pământ, încungiurate de
mulţime de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dară la toate astea calul o
îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte şi să-şi cate de drum. El îi spunea că
voinicii nu se uită la d-alde astea, decât după ce duc trebile la capăt bun. Îi
mai spuse că are să mai dea de o cursă pe care io întindea tată-său, şi o şi
învăţă cum să facă să iasă şi de astă dată biruitoare.
Fata asculta cu toate
urechile şi făcu precum o învăţă calul, fiindcă văzu ea că toate învăţăturile
lui îi iese înde bine, şi din cuvântul lui nu se abătea.
Tată-său, ca şi de la rând,
dete pe de altă parte şi-i ieşi înainte, aşeză un pod de aur, se făcu un balaur
mare cu douăsprezece capete şi se ascunse sub acel pod.
Când fu ca să treacă fata
pe acolo, unde îi ieşi înainte balaurul plesnind din coadă şi încolăcindu-se;
din gurile lui ieşea văpaie de foc, şi limbile îi jucau ca nişte săgeţi
arzătoare; cum îl văzu fata că este aşa de grozav, nişte răcori o apucară şi i
se făcu părul măciucă de frică. Calul dacă simţi că fata se pierde cu firea, o
îmbărbătă iarăşi şi-i aduse aminte ce o învăţase să facă; iară fata
împăratului, după ce mai prinse niţică inimă, strânse frâul calului cu mâna
stângă, îi dete călcâie şi, cu paloşul în dreapta, se repezi asupra acelui
balaur.
Un ceas ţinu lupta. Calul o
potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap; dară
vrăjmaşul se păzea şi el destul de bine. În cele mai de pe urmă, izbuti fata să
rănească pe balaur. Atunci, dându-se el de trei ori peste cap, se făcu om.
Fetei nu-i venea să crează
ochilor când văzu pe tată-său înaintea ei; iară el, luând-o în braţe şi
sărutând-o pe frunte, îi zise:
– Văz că tu eşti voinică,
fata mea, şi bine ai făcut de ţi-ai luat calul ăsta, căci fără dânsul te-ai fi
întors şi tu ca şi surorile tale. Am bună nădejde să isprăveşti cu bine slujba
cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. Numai adu-ţi aminte de poveţele mele şi
să nu ieşi din cuvântul calului ce ţi-ai ales. Să ne vedem sănătoşi!
– Să te auză Dumnezeu,
tată, îi răspunse fata, şi să te găsesc sănătos.
Apoi, sărutând mâna tatălui
său, se despărţiră.
După ce merse cale lungă,
depărtată, ajunse la nişte munţi mari şi înalţi. Între munţi întâlni doi zmei
ce se luptau de nouă ani şi nu puteau să se dovedească unul pe altul. Lupta era
pe moarte ori pe viaţă. Cum o văzură ei, crezând că este un voinic, unul îi
zise:
– Făt-Frumos, Făt-Frumos,
vino de taie pe ăst duşman al meu, că ţi-oi cădea şi eu vreodată bun la ceva.
Iar
cellalt zise şi el:
– Făt-Frumos, Făt-Frumos,
vino de mă scapă pe mine de idolul ăsta de vrăjmaş, şi-ţi voi da un telegar
fără splină, care se numeşte Galben-de-soare.
Fata întrebă pe cal, pe
care din amândoi să scape; iară calul îi zise să scape pe cel ce-i făgăduise
să-i dea pe Galben-de-soare, că este un cal mai harnic decât dânsul, fiindu-i
frate mai tânăr. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloşul, şi
dintr-o lovitură îl făcu în două bucăţi!
Zmeul, dacă se văzu scăpat,
îmbrăţişă pe mântuitorul său şi-i mulţumi, apoi merseră acasă la dânsul ca să
dea lui Făt-Frumos pe Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Muma zmeului nu
mai putea de bucurie când văzu pe fiu-său teafăr şi nu mai ştia ce să facă ca
să mulţumească lui Făt-Frumos că-i scăpase copilul de la moarte.
Fata
împăratului arătă dorinţa ce are de a se odihni de osteneala drumului ce
făcuse. Îi dară o cămară şi o lăsară singură. Ea, prefăcându-se că voieşte să
îngrijăască de cal, îl întrebă dacă are să i se întâmple ceva; şi calul îi
spuse ce are să facă.
Muma zmeului precepu că aci
la mijloc se joacă vreo drăcie. Ea spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase de
primejdie trebuie să fie fată şi că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să
o ia el de soţie. Fiul său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca
asta, fiindcă nu se putea ca o mână femeiască să răsucească paloşul aşa de bine
cum făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că are să facă cercare. Pentru
aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei câte un mănunchi de flori: la care
se vor veşteji florile, acela este bărbat, şi la care va rămânea verzi, este
femeie.
Fata împăratului, după
povaţa calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziuă, când somnul este mai
dulce, şi pâş, pâş, în vârful degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse
mănunchiul său de flori, luă pe al lui şi, punându-l la capul patului său, se
culcă şi dormi dusă.
Dimineaţa, cum se sculă
zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul său şi văzu florile veştede. După ce
se sculă şi fata împăratului, merse şi la dânsa şi, văzând că şi ale ei se
vestejise, tot nu crezu că este voinic. Ea zicea fiului său că nu se putea să
fie bărbat, fiindcă vorba îi curgea din gură ca mierea, boiul îi era aşa de
gingaş, încât îţi venea să o bei într-o bărdăcuţă de apă, perişorul supţire şi
stufos îi cădea pe umeri, în unde, faţa-i are pe vino-ncoace; ochii ăia marii,
frumoşi şi vioi de te bagă în boale, mănuşiţa aia micuţă şi picioruşul ca de
zână, şi în sfârşit totul nu putea să fie decât de fată, măcar că se ascundea
sub ţoalele cele voiniceşti. Apoi hotărâră să mai facă o încercare.
După ce-şi dară bună
dimineaţa, după obicei, zmeul luă pe fată şi merseră în grădină. Aci, zmeul îi
arătă toate felurile de flori ce avea, şi o îmbia şi pe dânsa să le miroase.
Fata împăratului îşi aduse aminte de poveţele calului şi, cunoscând viclenia,
zise cam răstit că de ce l-a adus în grădină de dimineaţă ca pe o femeie să-i
laude florile cu nişte vorbe seci, pe când ar fi trebuit să meargă mai întâi la
grajduri să vază cum se îngrijăşte p-acolo de cai.
Auzind acestea, zmeul spuse
mă-sei, dară ea nici acum nu putea să crează că este băiat. În cele mai de pe
urmă, zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă o-ncercare; zise fiului său să
ducă pe Făt-Frumos în cămara cu armele, să-l îmbie să-şi aleagă ceva de acolo
şi, de va alege vreo armă din cele împodobite cu nestimate, să ştie de
bună-seamă că ea este fată.
După prânz, zmeul duse pe
Făt-Frumos în cămara cu armele. Aci erau rânduite cu meşteşug tot felul de
arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai aşa, fără podoabe. Fata
împăratului, după ce se uită şi cercetă mai toate armele, îşi alese o sabie cam
ruginită, dară cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. Apoi spuse zmeului
şi mumei sale că a doua zi vrea să plece.
Când auzi muma zmeului ce
fel de armă îşi alese, se da de ceasul morţii că nu putea descoperi adevărul.
Ea spuse fiului său că, deşi pare că este băiat după apucăturile lui, dară este
fată, şi încă de cele mai prefăcute.
Dacă văzu că n-are încotro,
merseră la grajd şi-i dederă pe Galben-de-soare. Şi după ce-şi luă rămas bun,
fata împăratului îşi cătă de drum.
Încă pe cale fiind şi
silind să ajungă, calul zise fetei:
– Stăpână, până acum m-ai
ascultat la orice ţi-am zis, şi toate ţi-au mers bine. Ascultă-mă şi de astă
dată şi nu vei greşi. Eu sunt bătrân de aci înainte; şi mi-e să nu poticnesc.
Ia pe frate-meu Galben-de-soare şi fă călătoria mai departe cu el. Încredete
lui cum te-ai încrezut în mine şi nu te vei căi. El este
mai tânăr decât mine şi mai sprinten, şi te va învăţa ca şi mine ce să faci la
vreme de nevoie.
– Este adevărat că am
izbutit ori de câte ori te-am ascultat. Şi dacă n-aş şti cât ai fost de
credincios tatălui meu, de astă dată nu te-aş asculta. Mă voi încrede însă
fratelui tău ca şi ţie, după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele.
– Încrede-te, stăpână, zise
Galben-de-soare, căci voi fi mândru să încalece pe mine o vitează ca tine, şi
apoi mă voi sili ca să nu mai simţi lipsa fratelui meu, fiindcă voi să-l
scutesc şi pe dânsul, sărmanul, că e bătrân, de necazurile şi primejdiile
călătoriei ce vei să faci, pentru că, trebuie să ştii, peste multe nevoi ai să
dai şi multe primejdii ai să întâlneşti. Dară cu vrerea lui Dumnezeu şi de mă
vei asculta, pe toate ai să le biruieşti şi să le scoţi la capăt bun.
Fata împăratului încălecă
apoi pe Galben-de-soare şi se despărţi de calul ei, lăcrimând. Merseră,
merseră, cale lungă, depărtată, când fata împăratului zări o cosiţă de aur. Opri calul şi-l întrebă dacă este bine să o ia, ori s-o lase locului. Calul
îi răspunse:
– De o vei lua, te vei căi;
de nu o vei lua, iarăşi te vei căi; dară mai bine este să o iei.
Fata o luă, o băgă în sân
şi plecă înainte.
Trecură dealuri, trecură
munţi şi văi, lăsară în urmă păduri dese şi verzi, câmpii cu flori de cari nu
mai văzuse fata, izvoare cu ape limpezi şi reci, şi ajunseră la curtea
împăratului celui mare şi tare.
Ceilalţi fii de împăraţi
cari slujeau acolo îi ieşiră înainte şi o întâmpinară. Ei nu se puteau dezlipi
de dânsa, căci şi vorba-i şi faţa îi erau cu lipici.
A doua
zi se înfăţişă la împăratul şi spuse pentru ce a venit. Împăratul nu mai putea
de bucurie că-i sosise aşa voinic chipeş şi drăgălaş. Îi plăceau prea mult
răspunsurile ce primea la întrebările lui, se vedea cât de colo că vorbea cu
înţelepciune şi supunere. Văzând împăratul un tânăr aşa de cu minte, prinse
dragoste de el şi-l luă pe lângă dânsul.
Fata de împărat nu se putu
împrieteni cu toţi ceilalţi fii de împăraţi, fiindcă cei mai mulţi erau
năzuroşi, tembeli şi deşucheaţi; iară ei prinseseră pizmă pe dânsa pentru
aceasta; şi, pentru că văzuse că împăratul o lua în nume de bine, îi purtau
sâmbetele.
Într-una din zile ea îşi
găti bucate singură şi şedea la masă, când doi din ceilalţi fii de împăraţi
veniră să o vază. Şezură deci cu toţi şi mâncară. Atât de mult plăcură acestor
fii de împăraţi bucatele, încât îşi lingeau şi degetele când mâncau. O lăudară
pentru meşteşugul de a face bucatele şi ziseră că de când sunt ei, nu mai
mâncaseră aşa bucate bune.
Cum se întâlniră aceştia cu
ceilalţi fii de împăraţi, le spuseră că au fost la masă la fiul de împărat
venit de curând, că au mâncat cum nici împăratul nu mănâncă şi că bucatele au
fost gătite de dânsul.
Atunci toţi fiii de
împăraţi se alegară de dânsa să le gătească într-o zi ea bucatele. Şi iată că
tocmai în ziua aceea bucătarii curţii se îmbătaseră, sau nu ştiu ce făcuseră,
că nici focul nu era făcut pe vatră. Şi aşa, rugată fiind cu stăruinţă, se
apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. Când le aduse pe masă la
împăratul, acesta nu se putea sătura mâncând. Iară dacă chemă pe bucătar şi-i dede
poruncă că tot astfel de bucate să-i gătească, el spuse cine a gătit în ziua
aceea. Împăratul rămase pe gânduri.
Apoi veniră şi ceilalţi fii
de împăraţi şi spuse împăratului că fiul împăratului de curând venit s-ar fi
lăudat la un chef ce au făcut cu toţii, că ştie unde este Ileana Simziana,
cosiţă de aur, câmpul înverzeşte, florile-nfloreşte, şi că are o cosiţă din
cosiţa ei. Cum auzi împăratul aceasta, porunci să-l cheme şi îndată îi zise:
– Tu ai ştiut de Ileana
Simziana şi mie nu mi-ai spus nimic, măcar că ţi-am arătat dragoste şi te-am
cinstit mai mult decât pe ceilalţi.
După ce ceru şi văzu cosiţa
de păr, îi zise:
– Poruncă împărătească să
ştii că ai să-mi aduci pe stăpâna acestei cosiţe; căci de nu, unde-ţi stau talpele
îţi va sta şi capul.
Biata fată de împărat se
cercă să zică şi ea ceva, dară împăratul îi tăiă cuvântul. Apoi se duse de
spuse calului cele ce se întâmplară. Calul îi zise:
– Nu te speria, stăpână.
Astă-noapte chiar frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpâna cosiţei a furat-o
un zmeu; că ea nu voieşte nici în ruptul capului să-l iubească până nu-i va
aduce herghelia ei de iepe; şi că zmeul îşi bate capul cum să-i împlinească
dorinţa. Ea este acum în smârcurile mărilor. Du-te la împăratul să-ţi dea
douăzeci de corăbii, şi ia marfă de cea mai frumoasă de pune într-însele.
Fata de împărat nu aşteptă
să-i zică de două ori, şi se duse drept la împăratul:
– Să trăieşti, luminate
împărate, şi să-ţi fie faţa cinstită. Am venit să-ţi spun că slujba cu care
m-ai însărcinat o voi împlini-o, daca-mi vei da douăzeci de corăbii şi bani ca
să cumpăr marfa cea mai frumoasă şi mai scumpă ca să pun într-însele.
– Să se facă aşa precum
zici tu, numai să-mi aduci pe Ileana Simziana, îi răspunse împăratul.
Cum se gătiră corăbiile, le
încărcară cu marfă şi fata de împărat împreună cu Galben-de-soare intră în cea
mai frumoasă şi plecară. Nici vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea
împotrivă şi, după o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile
mărilor. Acolo stătură. Fata împăratului şi cu Galben-de-soare ieşiră la uscat
şi îmblau pe ţărmuri; însă când ieşiră, luară din corabie o păreche de conduri
cusuţi numai cu fir şi împodobiţi cu pietre nestemate. Tot îmblând pe aci,
zăriră nişte palaturi cari se învârteau după soare, şi o luară într-acolo. În
cale se întâlniră cu trei roabe de ale zmeului, cari păzeau pe Ileana Simziana.
Cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dânşii; iară fata
împăratului le spuse că este un neguţător care a rătăcit drumul pe mare.
Întorcându-se roabele,
spuse doamnei lor cele ce văzuseră; iară ea zărise de pe fereastră pe
neguţătorul; de cum îl ochi, începu să-i tâcâie inima, fără să ştie de ce; şi
era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci
acolo, fiindcă-l trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele.
După ce ascultă cele ce-i
spuse roabele, se duse la neguţător, care aştepta la poartă, ca să vază şi ea
condurii; dară după ce auzi de la neguţător că are în corabie marfă şi mai
scumpă şi mai frumoasă, se înduplecă de rugăciunile neguţătorului şi pofti să
meargă să-i vază marfa; ajungând la corabie şi tot alegând la marfă, nu băgase
de seamă că lopătarii depărtaseră corabia de la uscat, şi dând Dumnezeu un vânt
bun, corăbiile mergeau ca săgeata; când se pomeni în mijlocul mării, Ileana
Simziana se prefăcu că-i pare rău şi prinse a certa pe neguţător că o înşelase,
iară-n sufletul ei ruga pe Dumnezeu să-i ajute a scăpa de iazma de zmeu.
Ajunseră cu norocire la
ţărm, când, ce să vezi! drăcoaica de muma zmeului, cum auzi de la roabe că pe
Ileana Simziana o furase un neguţător şi fugea cu dânsa cu corăbiile, se luă
după ei; şi ajungând la ţărm, o văzură venind după dânşii ca o leoaică, cu o
falcă în cer şi una în pământ şi aruncând văpaie din gura ei ca dintr-un
cuptor.
Cum o văzu Ileana Simziana,
înţelese că e zgripţuroaica de mumă a zmeului, spuse neguţătorul, cu care era
călare pe Galben-de-soare, şi începu a plânge cu foc.
Fata împăratului întrebă pe
Galben-de-soare ce să facă, că o dogoreşte văpaia ce iese din gura zmeoaicei,
iară Galben-de-soare îi răspunse:
– Bagă mâna în urechea mea
cea stângă, de scoate gresia ce este acolo, şi o aruncă înapoi.
Aşa făcu fata împăratului.
Apoi o luară iute la picior, pe când în urma lor se nălţă deodată un munte de
piatră care atingea cerul.
Muma zmeului făcu ce făcu
şi trecu muntele, căţărându-se din colţ în colţ, şi, să te ţii după dânşii!
Văzând Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguţătorului; iară
acesta, după ce se înţelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o
perie şi o aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea să
treacă prin ea nici pui de fiară.
Muma zmeului roase din
copaci, se agăţă de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, şi tot după
dânşii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că şi de astă dată îmblă să-i
ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, şi acesta îi zise să
ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Simzianei şi să-l arunce
înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene până la cer.
Muma zmeului, dacă văzu că
nu se poate urca pe dânsul şi să treacă dincolo, nici să roază din acest zid,
nu mai putea de ciudă, şi cum era de cătrănită şi amărâtă, se urcă şi ajunse cu
gura la gaura ce lăsase inelul să rămână, şi suflă văpaie din gura ei cea
spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă şi să-i pârjolească, dară ei se
aşezară jos la rădăcina zidului şi nu le păsa nimic de focul zmeoaicei.
Zmeoaica suflă ce suflă şi
dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mâna pe dânşii, plesni
fierea într-însa de necaz, căzu şi crăpă ca necuratul; iară ei aşteptară până
să moară bine, apoi neguţătorul băgă degetul în gaura inelului, după cum îl
învăţase Galben-de-soare, şi zidul pieri ca şi cum n-ar mai fi fost şi-i rămase
inelul în deget. După ce se uitară la stârvul zmeoaicei şi făcură haz de
dânsul, îl lăsară corbilor şi porniră mai departe şi merseră şi merseră, până
ce ajunse la curtea împărătească.
Ajungând, se înfăţişă la
împăratul; acesta priimi cu multă cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie, şi se îndrăgosti de dânsa de cum o văzu. Iară
Ileana Simziana se căina şi se întrista în sufletul ei că n-avea trişte. Cum se
poate, zicea ea, să ajungă pe mâinile unora şi altora, pe cari nu putea să-i
vază de urâţi ce-i erau. Inima şi ochii ei era tot la Fătul-Frumos care o
scăpase din mâna zmeului.
Când însă o sili împăratul
ca să se cunune cu el, ea îi zise:
– Luminate împărate, să-ţi
stăpâneşti împărăţia cu norocire; dară eu nu mă pot mărita până nu mi s-o aduce
herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot.
Auzind astfel împăratul,
chemă îndată pe fata de împărat şi-i zise:
– Să te duci să-mi aduci
herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot, a iubietei mele; căci de nu, unde-ţi
stau picioarele, îţi va sta şi capul!
– Preamărite împărate! m-ai
însărcinat cu o slujbă care abia am săvârşit-o, fiindu-mi capul în joc. Ai la
curtea măriei-tale atâţi viteji fii de împăraţi; şi fiindcă toţi te ţin de om
drept şi cu frica lui Dumnezeu, eu socotesc că ar fi cu dreptul ca să dai la
altul această slujbă. Ce mă ştiu eu face, şi de unde să-ţi aduc eu herghelia
ce-mi porunceşti?
– Nu ştiu eu. Din pământ,
din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia, şi să nu îndrăzneşti a mai
zice nici o vorbă măcar.
Atunci fata împăratului se
închină şi ieşi. Ea se duse de spuse lui Galbendesoare ceea ce i se poruncise.
Iară calul îi răspunse:
– Du-te de caută nouă piei
de bivol, să le cătrăneşti şi să le aşezi bine pe mine. Nu te teme, că, cu
ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate-o la căpătâi bun şi slujba cu care te-a
împovărat împăratul. Dară trebuie să ştii că cu amar are să-i vină şi lui, la
urma urmelor, pentru faptele sale.
Fata împăratului făcu
precum îi zisese calul şi porniră amândoi. După o cale lungă şi grea, ajunseră
pe tărâmul unde păşteau iepele. Acolo se întâlni cu zmeul care furase pe Ileana
Simziana, rătăcind ca un bezmetic şi neştiind cum să facă ca să aducă
herghelia. Îi spuse că Ileana nu mai este a lui şi că mă-sa crăpase de necaz,
pentru că nu putuse să-i scape de la răpitor pe iubita lui.
Auzind zmeul aceasta, se
făcu foc şi pară de mânie, se turbură de necaz şi nu mai vedea înaintea
ochilor. Apoi, după ce înţelese că are a face tocmai cu răpitorul iubitei sale,
îşi pierdu cumpătul de supărare şi amărăciune; şi răcnind ca un leu, se luă la
luptă cu fata împăratului, care îşi ţinea firea şi pe care o îmbărbăta calul.
Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului; căci, când vedea că
rădică sabia să dea, odată se rădica mai sus decât zmeul, şi el da în vânt;
iară când aducea fata paloşul, calul se lăsa răpede asupra calului zmeului şi
ea da în carne vie. După ce se luptară de credeai că a să se scufunde pământul
subt ei, nu ştiu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloşul cam pieziş
şi-i reteză capul. Apoi, lăsându-i stârvul ciorilor şi coţofenilor, se duseră
până ajunseră la locul unde se afla herghelia.
Aci, calul zise fetei de
împărat să se urce ea într-un pom ce era acolo, şi să privească la lupta lor.
După ce se urcă fata în pom, necheză Galben-de-soare de trei ori şi toată
herghelia de iepe se adună împrejurul lui. Apoi deodată se arătă şi armăsarul
iepelor, plin de spune şi sforăind de mânie. Şi văzând pe Galben-de-soare în
mijlocul iepelor, se răpezi la dânsul cu turbare şi se încinse o luptă să te
ferească Dumnezeu! Când se da armăsarul la Galben-de-soare, muşca din pieile de
bivol; iară când se da acesta la armăsar, muşca din carne vie, şi se bătură, şi
se bătură până ce armăsarul, sfâşiat, hărtănit de sus până jos şi plin de
sânge, fu răzbit şi biruit; iară Galbendesoare scăpase teafăr, fiindcă se
hărtănise pieile de bivol. Atunci se dete fata jos din pom, încălecă şi luară
herghelia, mânând-o de dinapoi; iară armăsarul abia se târa după dânsa.
După ce băgă herghelia în
curtea împăratului, se duse de-l înştiinţă. Atunci ieşi Ileana Simziana şi le
chemă pe nume. Armăsarul, cum îi auzi glasul, îndată se scutură şi se făcu ca
întâi, fără să se cunoască semn de rane pe el.
Ileana Simziana zise
împăratului să pună pe cineva să-i mulgă iepele, ca să se îmbăieze amândoi. Dar cine putea să se apropie de ele? că azvârleau din copite dezvânta unde
loveau. Dacă nimeni nu putu, împăratul porunci iarăşi fetei de împărat să le
mulgă.
Fata împăratului, cu inima
zdrobită de mâhnire şi obidă că tot pe dânsa o punea la lucrurile cele mai
grele, şi fiind curată în cugetul ei, se rugă lui Dumnezeu cu credinţă ca să o
ajute să sfârşească cu bine şi slujba aceasta. Şi unde începu o ploaie dalea de
părea că toarnă cu găleata, şi îndată ajunse apa până la genunchile iepelor,
apoi dete un îngheţ de nu se mai puteau mişca din loc. Văzând minunea aceasta,
fata împăratului mai întâi mulţumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete, apoi
se puse de mulse iepele.
Împăratul se topea de
dragoste pentru Ileana Simziana şi se uita la dânsa ca la un cireş copt; dară
ea nici nu-l băga în seamă, ci tot da, zi după zi, cu fel de fel de vorbe, a se
cununa. În cele de pe urmă, îi zise:
– Văz, luminate împărate,
că tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru ne mai trebuie, şi apoi să ştii că
ne vom cununa.
– Porumbiţa mea, îi
răspunse împăratul, împărăţia mea şi eu suntem supuşi ascultători ai poruncilor
tale. Cere ce mai ai de cerut cu un ceas mai curând, că iată mă sfârşesc de
dragoste pentru tine. Am ajuns ca un năuc, visez deştept, nu mai ştiu ce fac,
când mă uit la ochii tăi cei frumoşi şi tânjitori.
-Dacă este aşa, mai zise
Ileana Simziana, să-mi aduci vasul cu botez care se păstrează într-o bisericuţă
de peste apa Iordanului, şi atunci ne vom cununa.
Cum auzi împăratul aceasta,
chemă iarăşi pe fata împăratului şi-i porunci să facă ce o face şi cum va şti
ea, să-i aducă ceea ce poruncise Ileana Simziana.
Fata de împărat cum auzi,
se duse de spuse lui Galben-de-soare, şi el îi răspunse:
– Aceasta este cea din urmă
şi mai grea slujbă ce mai ai să faci. Aibi însă nădejde în Dumnezeu, stăpână,
căci şi împăratului i s-a împlinit.
Se
gătiră şi plecară.
Calul ştia de toate astea,
căci nu era el năzdrăvan de florile mărului.
El spuse fetei împăratului
zicând:
– Acel vas cu botez se află
pe o masă în mijlocul unei bisericuţe şi-l păzesc nişte călugăriţe. Ele nu dorm
nici zi, nici noapte. Din când în când însă un pustnic vine pe la ele de le
povăţuieşte cele sfinte pentru Domnul. Când sunt la ascultare de le învaţă
pustnicul, rămâne numai una de pândă. De am putea nemeri la vremea aceea,
tocmai bine ar fi; de nu, cine ştie cât avem a zăbăvi, căci altfel nu e chip.
Se duseră deci, trecură apa
Iordanului şi ajunseră la acea bisericuţă. Noroc că tocmai atunci sosise
pustnicul şi chemase pe toate călugăriţele la ascultare. Numai una rămăsese de
pază; şi aceasta, obosită fiind de şederea îndelungată, o prinse somnul. Ca să
nu se întâmple însă cine ştie ce, ea se culcă pe pragul uşei, cu gând că n-o să
poată nimeni intra fără să simţă ea.
Galben-de-soare povăţui pe
fata de împărat cum să facă să pună mâna pe vasul cu botez. Fata se duse
binişor, se strecură pe lângă zid şi, pâş-pâş, în vârful degetelor, până la
uşă. Aci odată sări ca o pisică de uşure peste prag, de nici nu atinse pe
călugăriţa pe care o furase somnul; şi, punând mâna pe vas, ieşi cum a intrat,
încălecă pe cal şi pe ici ţi-e drumul!
Călugăriţa simţi, sări în
sus şi, văzând că lipseşte vasul, începu a se boci de ţi se rupea rărunchii de
milă. Îndată se adunară călugăriţele şi se văicăreau de focul
ce le ajunsese. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mâini de vasul cu botez,
cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-soare şi, rădicând mâinile în
sus şi îngenunchind, o blestemă zicând:
– Doamne, Doamne sfinte! fă
ca nelegiuitul care a cutezat să pună mâna lui pângărită pe sfântul vas cu
botez să se facă muiere, de va fi bărbat; iară de va fi muiere, să se facă
bărbat!
Şi îndată rugăciunea
pustnicului se ascultă. Fata împăratului se făcu un flăcău deţi era dragă lumea
să te uiţi la el.
Cum ajunse la împăratul, se
miră şi nu ştia ce să crează ochilor săi, băgând de seamă că se schimbase; lui
i se părea că nu mai este cum era la plecare, ci că acum e mai chipos şi mai
semeţ. Cum dete vasul, zise:
– Mărite împărate, ţi-am
făcu slujbele cu cari m-ai însărcinat. Socotesc că acum am sfârşit. Fii fericit
şi domneşte cu pace cât mila Domnului va voi!
– Sunt mulţumit de slujbele
tale, zise împăratul; să ştii că după moartea mea tu ai să te urci pe scaunul
împărăţiei mele, fiindcă eu n-am moştenitor până acum. Iară dacă Dumnezeu îmi
va da un fiu, tu vei fi mâna lui cea dreaptă.
Toţi sfetnicii şi fiii de
împărat erau de faţă când a zis împăratul vorbele acestea.
Ileana Simziana, dacă văzu
că i se împlini şi astă voinţă, se hotărî să-şi răzbune asupra împăratului,
pentru că trimise tot pe Fătul ei Frumos la toate slujbele cele grele, cari
puteau să-l răpună; căci ea credea că însuşi împăratul se va duce să-i aducă
vasul cu botez, fiindcă el putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toţi se
supuneau la porunca lui.
Ea porunci să încălzească
baia şi împreună cu împăratul să se îmbăieze în laptele iepelor ei. După ce
intră în baie, porunci să-i aducă armăsarul ca să sufle aer răcoros. Şi dacă
veni, armăsarul suflă cu o nară înspre dânsa răcoare, iară cu altă nară înspre
împăratul aer înfocat, încât fierse şi maţele dintr-însul, şi rămase mort pe
loc.
Mare vâlvă se făcu în
împărăţie când se auzi de moartea împăratului celui mare şi tare; toţi din
toate părţile se adunară şi-i făcură o înmormântare d-ale împărăteştile.
După acestea, zise Ileana
Simziana Fătului-Frumos:
– Tu m-ai adus aici, tu
mi-ai adus herghelia, tu ai omorât pe zmeul care mă furase, tu mi-ai adus vasul
cu botez, tu să-mi fii bărbat. Aidem să ne îmbăiem şi să ne cununăm.
– Eu te voi lua, dacă tu mă
alegi, răspunse Făt-Frumos; dară să ştii că în casa noastră voi ca să cânte
cocoşul, iară nu găina.
Se învoiră şi intrară în
baie. Ileana chemă armăsarul ei ca să încropească laptele în care se vor
îmbăia. Chemă şi împăratul cel nou pe Galben-de-soare. Şi astfel amândoi caii
se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpânului său,
şi mai nimerit de încropită.
După ce s-au îmbăiat, a
doua zi s-au şi cununat. Apoi s-au urcat în scaunul împărăţiei. Trei săptămâni
ţinură veseliile, şi toată lumea se bucura că le-a dat Dumnezeu un împărat aşa
de viteaz, care făcuse atâtea isprăvi.
Iară el domni cu dreptate
şi cu frica lui Dumnezeu, ocrotind pe săraci şi neasuprind pe nimeni, şi
domnesc şi în ziua de astăzi de n-or fi murit.
Eram şi eu p-acolo şi
căscam gura pe dinafară, pe la toate sărbările, căci nici pomeneală nu era să
fiu şi eu poftit, şi apoi se ştie că nepoftitul scaun n-are.
Încălecai p-o şea şi v-o
spusei d-voastră aşa.
Ileana Simziana, Basme Petre Ispirescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu