Ficţiune şi adevăr

Ficţiune şi adevăr

Primii ani de viaţa ,,intelectuală“ a copiilor (între un an şi jumatate, doi ani şi începerea şcolii, să zicem) sunt totuşi anii fanteziei, anii ,,basmelor" care le sunt povestite potrivit dorinţei lor şi pe care şi le povestesc singuri  identificându-se în atare măsură cu desfăşurarea întâmplărilor, încât par a le trăi cu adevărat. Dacă fratele mai mare replică celui mic: ,,Dar ăsta e un băţ, nu o baghetă magică", cel contrazis plânge şi loveşte cu pumnii de furie, la fel ca şi atunci când nelipsitul, răutăciosul frate spune: ,,Dar eu te văd foarte bine !“ după ce micul vraci atinsese cu bagheta şi, pronunţând cuvintele magice bibbidi babbidi bu, se proclamase invizibil.

Cui să-i dăm dreptate, fratelui mai mare care ripostează logic sau celui mai mic, care nu respectă logica? Celui mic, nu încape îndoială. Dacă reflectăm o clipă, constatăm că cel mare, cu răspunsurile sale raţionale şi întemeiaie pe experienţă, nu luminează în nici un chip mintea fratelui mai mic, care ştie foarte bine că tot ce se întâmplă în cazul de faţă este un joc; cel mare nu se poartă ca un profesor, ci pur şi simplu ca o persoană care strică jocul".

Ce am spune noi, dacă la teatru - în timp ce fremătăm de emoţie văzând cum, în tragedia lui Shakespeare, Iuliu Cezar este înjunghiat de Brutus - un ,,raţionalist“ din apropiere ar exclama ,,Dar omul acela n-a murit, şi în definitiv nici nu este Iuliu Cezar, e Fosco Giachetti"?  I-am spune, iritaţi la culme, să-şi ţină gura şi să nu strice spectacolul, ,,jocul“ nostru de adulţi.

Aşadar, să nu ,,stricăm jocurile"; ba chiar, departe de a face observaţii pedante asupra neverosimilităţii sau imposibilităţii situaţiilor create de copil, să căutăm să intrăm şi noi în rolul pe care ni-l atribuie în comedia lui. Logica sa incipientă nu se expune nici unui pericol dacă poate distinge ,,ficţiunea“ de ,,adevăr“, ceea ce e ,,joc" de ceea ce e ,,serios“, visul, de realitate. Sarcina noastră de educatori ai intelectului este doar aceea de a ne ocupa cu delicată atenţie ca această distincţie să fie tot mai conştientă. Pentru intelectul copilului, graniţa dintre vis şi realitate este destul de nesigură şi de confuză. Marele specialist elveţian în psihologia infantilă, Piaget, a constatat că, în general, copilul de 3-4 ani crede că întâmplările din visul pe care l-a avut noaptea s-au petrecut în afara persoanei sale, în cameră; dealtfel, tot aşa credeau şi oamenii din antichitate şi cred şi astăzi oamenii primitivi (pentru care visurile sunt ,,umbre“ ce se mişcă şi acţionează în afara lor). De aceea, să ne amintim a spune copilului nostru, când convorbirea ajunge la un asemenea subiect că visul pe care l-a avut este o întâmplare pe care şi-a închipuit-o el, cu mintea lui, o întâmplare pe care şi-a povestit-o singur pe când dormea. Probabil că nu o să ne creadă de la început, dar i se va deschide, oricum, o ,,perspectivă de gândire“ nouă.

Când e vorba de sine şi de îngeri, de vrăjitoare, de balauri şi de diavoli, de Moş Gerilă şi de personajele închipuite care aduc daruri, copilul mic este nedumerit. El va întreba: ,,Există cu adevărat?“ ori mai des: ,,Au existat cu adevărat?“, făcând din fabulos o realitate dacă nu a prezentului, cel puţin a trecutului. Răspunsul nostru: ,,Astea sunt poveşti născocite de oameni" nu-l va convinge cu totul şi atunci nu strică să-i explicăm, cu simplitatea cuvenită, originea istorica a miturilor, cauzele care au făcut să se nască ,,lumea magică". Omul sălbatic sau primitiv, lipsit de apărare, înfricoşat, era înconjurat de forţe ce i se păreau misterioase, de animale înspăimântătoare, dar totodată era ajutat de forţe binefăcătoare; focul şi fulgerele, marea şi uscatul, ploile reînsufleţitoare şi vânturile distrugătoare erau considerate de omul primitiv drept "fiinţe".

Procedând astfel, punând în cauză animismul popoarelor străvechi, îl vom face pe copil să reflecteze într-o oarecare măsură la animismul său, adică la tendinţa lui de a personifica totul; şi atunci îl vom ajuta să înţeleagă că personificarea este "ficţiune" şi nu "adevăr".

L'educazione della mente, Lucio Lombardo Radice